Cățeaua-de-Noapte, de Rachel Yoder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2023

Traducere: Radu Șorop

Rachel Yoder este absolventă a Iowa Nonfiction Writing Program și deține un master în ficțiune de la Universitatea din Arizona. Ea este redactor fondator al proiectului draft: journal of process. A crescut într-o comunitate menonită de la poalele munților Apalași, din estul statului american Ohio și în present locuiește în Iowa City. Cățeaua-de-Noapte a fost desemnată cea mai bună carte a anului de către Esquire și Vulture și s-a numărat printre finalistele la Premiul PEN/Hemingway și Premiul VCU Cabell First Novelist, fiind tradusă în 13 limbi. Romanul stă la baza filmului cu același nume, în regia lui Marielle Heller și având-o pe Amy Adams în rolul principal.

🌿🌿🌿INSTINCTELE ANIMALICE CARE NE (ÎN)LOCUIESC 🌿🌿🌿

Într-o zi mama era mamă, dar într-o noapte a devenit dintr-odată altceva... O femeie ambițioasă își întrerupe cariera de artistă pentru a rămâne acasă cu fiul nou-născut, dar această experiență nu seamănă deloc cu ceea ce-și imaginase. Doi ani mai târziu, descoperă brusc un smoc de păr ciudat pe ceafă. În oglindă, caninii săi par dintr-odată mai ascuțiți decât și-i amintește. Soțul ei, care călătorește cinci zile pe săptămână în interes de serviciu, încearcă mereu să-i alunge temerile, din camerele de hotel aflate la sute de kilometri distanță. Pe măsură ce simptomele mamei se intensifică, iar tentația de a ceda noilor impulsuri animalice e din ce în ce mai mare, ea se străduiește să-și păstreze secretul alter egoului canin. Mergând la bibliotecă în căutarea unui leac, descoperă o carte misterioasă, care devine biblia ei. Un roman revoltător de original despre artă, putere și feminitate, îmbrăcat în hainele unui basm satiric, Cățeaua-de-Noapte te va face să vrei să urli de râs și recunoștință.

„Cățea avea pur și simplu o sonoritate aparte, una calomniatoare, de care nu puteai scăpa, o sonoritate pe care apelative ca jeg sau maimuțoi nu o egalau niciodată când erau adresate unui bărbat. Cățea era ceva sec și usturător și final. I-a venit în minte imaginea unui birocrat plictisit dintr-un orășel de provincie, într-un mic birou demodat, cu covor portocaliu și becuri fluorescente care pâlpâie, ștampilând documente oficiale, însă inutile, cu un zgomot metalic de capse, ca o țăcănitură. Cățea. Cățea. Cățea. Mulțumesc. Să aveți o zi plăcută.”

Când am început să citesc Cățeaua-de-Noapte, nu știam exact la ce să mă aștept. Premisa – o mamă casnică ce începe să creadă că se transformă într-un câine (say whaaat?) – mi s-a părut deopotrivă bizară și fascinantă, iar după ce am terminat cartea, am rămas cu un sentiment complex, dificil de transpus în cuvinte. Nu este o lectură obișnuită, ci un fel de experiment literar, o satiră întunecată despre maternitate, identitate și furie reprimată, prezentată într-un mod visceral, simbolic și uneori incomod. La început, m-a captivat stilul neobișnuit al autoarei. Frazele sunt lungi, curgând uneori ca niște fluxuri de conștiință, iar formatul cărții este atipic – fără capitole clasice, ci doar secțiuni care marchează diverse momente din transformarea protagonistei. Într-un fel, această structură reflectă foarte fidel starea interioară a personajului principal, o mamă care se simte prinsă într-un vârtej nesfârșit & sfâșietor de monotonie, sacrificiu și singurătate.

„(...) Mai devreme, se lovise la noadă în cădere sau, dacă nu era asta, eticheta din pantaloni o râcâia de ceva timp pe spate. Cu un disconfort difuz, dar sâcâitor, s-a pipăit la baza șirei spinării. Degetul i-a dat peste o umflătură, iar când s-a uitat la ea în oglindă, a văzut o excrescență pe piele, fierbinte la atingere.”

Protagonista – a cărei nume nu-l cunoaștem, dar ne dăm seama că dă titlul romanului – este o fostă artistă care, după ce a devenit mamă, a renunțat la carieră pentru a se dedica creșterii fiului ei. Soțul ei este mai mereu plecat cu serviciul, iar viața de zi cu zi se reduce la rutina obositoare a maternității: schimbat scutece, mers la supermarket, întâlniri forțate cu alte mame, nopți nedormite. Totul pare că o sufocă, până când corpul ei începe să se transforme: îi cresc colți, pielea i se acoperă cu păr, iar un instinct animalic începe să prindă contur în interiorul ei. Această transformare este atât metaforică, cât și brutal de fizică. Nu este vorba doar despre o femeie care își regăsește instinctele pierdute sau își acceptă latura sălbatică, ci despre o revoltă viscerală împotriva așteptărilor sociale impuse mamelor. Furie, frustrare, neputință – toate se acumulează până când explozia (sau poate mai bine transformarea, metamorfoza?) devine inevitabilă.

„E ceea ce vine din noi (...). Își croiește drum afară din noi, sfâșiind carnea, literalmente sfârtecându-ne în două, într-un val de durere imensă și sânge și rahat și pipi, care mătură totul în calea lui. Dacă nu vine pe lume în acest fel, atunci este tăiat din carnea noastră cu un cuțit (...). Este poate cea mai violentă experiență de care un om poate avea parte, în afară de moartea însăși. Iar acest performance își propune să sublinieze brutalitatea și forța și caracterul întunecat al maternității, fiindcă maternitatea modernă a fost amputată și salubrizată. Noi suntem, la bază, animale, iar a ne nega fie natura animală, fie demnitatea de om este o crimă împotriva existenței.”

Citind Cățeaua-de-Noapte, am avut momente în care m-am întrebat dacă povestea trebuie interpretată literal sau dacă totul este o metaforă a alienării materne. Pe de o parte, avem o narațiune care flirtează cu realismul magic, amintind de Kafka și Metamorfoza lui, dar și de alte povești în care granița dintre uman și animalic se estompează. Pe de altă parte, este o abordare psihologică privitoare la potențialele efecte ale maternității asupra minții unei femei – pierderea identității, sacrificiul de sine, izolarea. Este ca și cum Yoder ne-ar forța să privim maternitatea dintr-un unghi complet diferit, mai crud și mai instinctiv. O altă idee care mi s-a părut foarte interesantă este felul în care autoarea a decis să nu ofere nume personajelor. Soțul rămâne „soțul”, copilul este doar „băiețelul”, iar cățeaua de noapte (în engleză Nightbitch) devine singurul său nume real, ceea ce contribuie la impresia că protagonista nu mai este văzută ca o persoană, ci doar ca un rol – cel de mamă. Acest detaliu subliniază și mai mult sentimentul de dezumanizare pe care îl resimte și care o împinge spre transformare.

„(...) Ca o notă personală, am făcut de curând primii pași într-o epocă aparte și neașteptată plină de dificultăți a vieții mele – maternitatea, ca s-o spun pe cât de simplu și direct pot, deși cu siguranță maternitatea nu e deloc simplă sau directă – și mă trezesc în postura de a mă confrunta cu interogații ce par a se intersecta atât filosofic, cât și empiric cu munca dvs.”

În ceea ce privește tonul cărții, este un amestec ciudat între umor negru, horror corporal (nu știu dacă e OK traducerea în limba română, dar termenul englezesc este body horror) și comentariu social. Unele scene sunt atât de absurde încât devin aproape comice, iar altele sunt întunecate, pline de o violență care nu este neapărat grafică, dar care îți dă fiori. Există pasaje în care protagonistă își explorează noile instincte animale într-un mod care poate fi tulburător pentru unii cititori, mai ales când vine vorba despre relația ei cu animalele mici. Dacă sensibilitatea față de violența asupra animalelor este un punct important pentru cineva, atunci această carte ar putea fi greu de digerat. Înțeleg perfect de ce unii cititori nu au putut „gusta” această lectură. Este o carte care sfidează convențiile, care nu are un fir narativ clar și care forțează limitele logicii. Pentru unii, acest lucru poate fi frustrant, mai ales dacă sunt obișnuiți cu povești mai structurate și „mai tradiționale”. Dar, tocmai prin această bizarerie, pentru mine Cățeaua-de-Noapte devine un roman memorabil. Este genul de carte care te face să te întrebi dacă ai citit o poveste horror, o satiră feministă sau un roman filozofic despre maternitate. Probabil că răspunsul este: toate la un loc.

„Era blană și sânge și os. Era instinct și furie. Nu știa de nimic altceva în afară de greutatea trupului și de felul în care pământul îl trăgea spre el, umezeala aparte a aerului nocturn, liliecii care zburau acolo unde ochii ei de-abia îi puteau distinge, fiecare mișcare de labe și de capete din jurul ei. A căutat în noapte cu gura, vrând să-și afunde dinții în orice. A închis ochii și a devenit mișcare pură, întuneric pur, zvâcnet și dezlănțuire, precum primul vis al animalului.”

Finalul cărții este, la rândul său, unul deschis interpretării. Fără să dau spoilere, pot spune doar că mi-a lăsat un sentiment ciudat, ca și cum tot ceea ce citisem până atunci nu avusese un punct culminant clar, ci doar o acceptare a noului sine al protagonistei. Personal, mi-ar fi plăcut un deznodământ mai intens, poate ceva care să ducă povestea într-o direcție și mai radicală, dar pot înțelege alegerea autoarei. Poate că, în final, esența cărții nu este despre transformare, ci despre acceptare. Repetând ce am menționat, Cățeaua-de-Noapte nu este o carte pentru toată lumea. Este bizară, tulburătoare, uneori confuză, dar tocmai prin aceste trăsături își lasă amprenta asupra cititorului. Nu este genul de roman pe care îl citești relaxat pe plajă, ci unul care îți cere atenție, răbdare și o deschidere către simbolism și acceptarea acestui lucru. Dacă ești dispus să intri în această lume stranie, vei descoperi o poveste care te va face să te gândești la ce înseamnă să fii mamă, să fii femeie, să fii om sau să fii... ceva mai mult decât atât. Rachel Yoder a reușit să creeze o carte care, deși poate fi respinsă de unii, are un impact puternic asupra celor care sunt dispuși să o accepte pentru ceea ce este: o poveste nebună, dar profundă, despre eliberarea prin haos. Sau haosul care eliberează...