duminică, 3 ianuarie 2021

Marele Gorsky, de Vesna Goldsworthy - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2017
Traducere: Ioana Avădani
„(...) dar, să fiu cinstit, ori de câte ori intram în lumea lui Gorsky îmi pierdeam reperele, ca și cum banii ar fi creat propria lor cameră de decompresiune în care legile gravitației încetau să se mai aplice.”
Vesna Goldsworthy s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. Este autoarea a cinci cărți, traduse în mai multe țari și recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Cartea examinează versiunea ficționalizată a Balcanilor și stereotipurile occidentale legate de această regiune prin lentila literaturii britanice de la Byron încoace. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor față de occidentali și, mai ales, față de britanici. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză“ și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică și de public.
„- În orașul ăsta te obișnuiești cu banii, adăugă, dar banii lui Gorsky sunt dincolo de orice vis de înavuțire. Nimeni nu știe exact cum i-a făcut.”
Marele Gorsky este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult Marele Gatsby, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI, cu nimic mai puțin spectaculoasă și mai puțin efervescentă decât New Yorkul din anii nebuni ai epocii jazzului. Romanul a fost nominalizat, în 2015, la Bailey's Women Prize for Fiction, fiind bestseller în Marea Britanie și în alte 15 țări. Într-o după-amiază londoneză ploioasă, în vechiul cartier Chelsea, un oligarh rus fermecător, Gorsky, intră într-o librărie modestă și oferă pentru reamenajarea ei prima dintr-o serie de sume uriașe. Pentru acei bani, Nikola, librarul plictisit, dar cu o minte și o cultură strălucite, trebuie să-i alcătuiască oligarhului o bibliotecă personală impresionantă. Aceasta va fi instalată în casa de dimensiunile unui palat pe care Gorsky se întâmplă să o reconstruiască chiar lângă modesta locuința a librarului. Gorsky îi cere lui Nikola să adune o colecție plină de gust de titluri din literatura rusă, pe care intenționează să o ofere marii sale iubiri de altădată, Natalia, regăsită la Londra. Pasiunea oligarhului pentru frumoasa acum măritată cu un englez e mai mare chiar decât averea sa inestimabilă, iar Nikola se va trezi târât el însuși într-o lume a opulenței, lăcomiei, sexului și crimei, în timp ce încearcă să-l ajute pe Gorsky să-și recapete dragostea pierdută. 
„Se trezesc sevele. Noaptea, auzi vulpile urbane urlând ca niște bebeluși abandonați, clic-clacul tocurilor înalte pe trotuar, sunetul telefoanelor mobile și vocile saturate de râs alcoolizat și dorință carnală.”
„Gorsky, personajul central al romanului, le datorează la fel de mult celebrilor iubiți din literatura rusă, ca Oneghin, Vronski și Jivago, ca și lui Gatsby. Povestea mea e, de fapt, o poveste de iubire cu cărți”, este ceea ce însăși autoarea, Vesna Goldsworthy, afirmă - și, sincer, după ce am citit aceste rânduri, mi-am dat seama că, într-adevăr, n-aș fi putut interpreta altfel romanul de față - o poveste de iubire cu cărți, o odă închinată lecturii, în cele din urmă, și bucuriei existenței acestui lucru. Deși n-am fost niciodată fan al romanului Marele Gatsby, contrar opiniilor multor cititori (deși, trebuie să apreciez cât de colosal a fost sfârșitul romanului), mi-a plăcut extrem, dar extrem de mult Marele Gorsky, roman pe care este imposibil și improbabil să-l citești fără să te gândești, bineînțeles, la romanul lui F. Scott Fitzgerald. Totuși, părerea mea este că Goldsworthy scrie impecabil de frumos, impecabil de delicat, natural, real. Sincer, eu chiar nu înțeleg de ce are un rating așa de micuț pe Goodreads (în jur de 3,3, media rezultată în urma câtorva sute de voturi). Eu i-am dat cinci steluțe și, sincer, i-aș fi dat fără să mă gândesc mai multe; autoarea chiar a transmis exact ce a trebuit - și, sincer, pot suma totul cu acest citat: „Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”
„Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”
Nu am să vă vorbesc, evident, despre acțiunea romanului. Ce-i drept, nici nu cred că se pune accent pe acest lucru, deși, într-adevăr, există o conformație de tipul cauză-efect care se face întrevăzută cu greu - dar există. Cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc evoluția relațiilor dintre personaje, să fiu atent la zbuciumările lor interioare, la ideile lor, sentimentele, la ceea ce, de fapt, le antrenează în decursul celor aproximativ două sute de pagini. Pentru mine, de fapt, nu acțiunile fac interesul imediat, ci sufletul personajelor, „fictivitatea” lor (că, nu?, în cele din urmă, cum zicea cineva, omul este cel mai fictiv), dar și felul în care reacționează, felul în care dau piept cu realitatea. Aici, cel mai mult mi-a plăcut să-l urmăresc pe Gorsky, să-i înțeleg caracterul impenetrabil, să reușesc să văd dincolo de costumul elegant, scump, de calitate pe care-l purta; să am acces la istoria sa, dar și la gândurile sale, la viața sa, în esență, tragică, dar nu banală; un nume, Gorsky, un nume puternic, dur, care capătă conotații misterioase în momentul în care zeci de întrebări se învârt în jurul său, întrebări fără răspuns, de ce, cum, cum a reușit, cum e posibil? Gorsky, un om cu o avere impresionantă, posesorul unor clădiri istorice, un om pentru care banii nu reprezintă o problemă dar, în cele din urmă, Gorsky, omul care e prea bogat pentru a putea fi fericit, prea splendid pentru a putea fi iubit, prea puternic pentru a putea iubi. E foarte interesant de urmărit acest personaj - pentru mine, unul, a manifestat o adevărată atracție ciudată, întrucât Goldsworthy a reușit să-l creioneze într-o manieră în care, în cele din urmă, Gorsky să fie foarte greu, din punct de vedere psihologic, cognitiv, accesibil. Așadar, un personaj puternic. Și, bineînțeles, nu doar el.
„Trupul se poate supune sufletului. Te poți naște bărbat, dar să devii femeie, poți să-ți tatuezi și să-ți perforezi pielea, să-ți schimbi culoarea părului și forma dinților și a nasului, poți să-ți mărești sau să-ți micșorezi sânii, să îți armonizezi aparența cu orice vrei tu să fii. Singurul lucru nepermis este să fii nefericit, mai ales dacă ești imigrant. Nefericirea este o formă de nerecunoștință, un abuz la adresa ospitalității.”
Marele Gorsky este o carte efervescentă, care deși are doar două sute de pagini (aproximativ), este destul de complexă. Personajele sunt bine conturate, puternice; acțiunea, în sine, este una dominată de întâmplări mai mult sau mai puțin relevante, dar care, în final, reiterează excepțional societatea actuală și timpurile actuale (actuale, bineînțeles, perioadei în care se petrece acțiunea din roman). Personajele pot fi duplicitare, pot ascunde secrete, pot avea un trecut tragic - mi-a plăcut, aici, să urmăresc evoluția relației lui Gorsky cu Natalia, și chiar a Nataliei cu Nikola, „librarul plictisit”. De altfel, romanul este relatat din perspectiva lui Nikola - astfel încât, dată fiind maniera romanistă abordată, punctul de vedere (limitat, evident) al acțiunii, emoțiilor și a tot ce presupune romanul, este doar al lui Nikola. Dar nu m-a deranjat, întrucât însuși Nikola este un om taciturn, meditativ, introspectiv - trece prin filtrul rațiunii și al gândirii, al emoțiilor și al trăirilor tot ce se întâmplă. Iar imaginea pe care ne-o oferă (fazual spus, imaginea) este una completă și desăvârșită. Și, în cele din urmă, strălucirea, efervescența romanului, toate acestea conturează destinul tragic al lui Gorsky, al cărui nume este spus în șoaptă, dar stăruiește pe buzele tuturor.
„Gorsky îți construia o casă ceva mai jos de noi și datoria noastră era să ne asigurăm că, în ziua în care ar fi fost gata să se mute, casa avea ce mai bună bibliotecă din Londra. Cea mai bună bibliotecă privată din Europa. Nu doar o bibliotecă obișnuită, ci una făcută pe măsura unui gentleman-intelectual rus, interesat de artă, literatură și călătorii, cu o aplecare spre limbile europene; una care ar fi trebuit să arate de parcă însuși Gorsky ar fi cumpărat toate cărțile acelea și le-ar fi citit de-a lungul multor ani sau - dacă nu - că avea cele mai serioase intenții să le citească.”
Mi-a plăcut, recunosc, chiar mi-a plăcut mult de tot. Am avut ocazia fabuloasă de a o întâlni, personal, pe autoarea romanului, pe Vesna Goldsworthy, în cadrul festivalului FILIT, organizat anual la noi în oraș, în Iași. Este un om tare frumos, și-aici fac referire și la valorile interioare pe care aceasta le are și le promovează. Nu citisem romanul, l-am cumpărat din impuls pentru că am vrut să-l am semnat, cu autograf. Dar îmi amintesc că (așa cum se obișnuiește) a citit, chiar în română, un fragment din cartea sa (drăguț, nu?) și am fost numaidecât atras de modalitatea ei de a scrie - și, sincer, cred că a și ales fragmentul potrivit, pentru că-mi amintesc că, încă de-atunci, a reușit să reliefeze întocmai misterul care se învârtea în jurul lui Gorsky). Așadar, eu chiar vi-l recomand, și mi-am dat seama, încă o dată, că nu trebuie să mă las influențat de anumite rating-uri de pe Goodreads (obișnuiam să fac asta) - bineînțeles, literatura e subiectivă, și dacă ceva nu mi-a plăcut mie, nu înseamnă că nu-ți va plăcea ție. Normal, și viceversa e viabilă. Vă doresc să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor, plăcute și de un an care, poate, să repare ce, cu atâta măiestrie, a știut 2020 să strice. Spor în toate!

miercuri, 30 decembrie 2020

Casa de sare și amărăciuni, de Erin A. Craig - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 398
Traducere: Maria Adam

Lui Erin A. Craig i-a plăcut dintotdeauna să spună povești. După ce a absolvit Facultatea de Teatru a Universității din Michigan, a reușit să pună în scenă opere tragice cu cocoșați, fantome și clovni ucigași, iar apoi a hotărât că vrea să scrie romane la fel de înspăimântătoare. Este cititoare împătimită, fană înrăită a baschetului, colecționară de mașini de scris și, totodată, îi place să tricoteze. Erin locuiește în Memphis, alături de soțul și de fiica ei.

Odinioară erau douăsprezece, însă acum în sălile uriașe de la Highmoor răsună singurătatea. Patru dintre fete și-au pierdut viața, fiecare moarte fiind mai tragică decât cea dinainte – ciumă, o cădere pe scări, înec, o alunecare de la înălțime. Acum, prin toate satele din jur se zvonește că familia ar fi blestemată de zei. Tulburată de viziuni fantomatice, Annaleigh bănuiește că morțile surorilor sale nu au fost simple accidente. Fetele se furișează seară de seară la baluri strălucitoare unde dansează până la ivirea zorilor în rochii de mătase și conduri scânteietori. Annaleigh nu știe dacă să încerce să le oprească sau să se bucure și ea de aceste plăceri interzise. Mai ales pentru că nu știe cu cine – sau cu ce – dansează ele de fapt. Dar când relația lui Annaleigh cu un străin misterios și plin de secrete devine tot mai serioasă, fata știe că trebuie să descopere cât mai repede întunericul care s-a abătut asupra familiei sale înainte de a-i cădea și ea victimă. Casa de sare și amărăciuni este un roman captivant, plin de magie și de foșnet de rochii vaporoase pe holuri lungi și întunecate. Pregătiți-vă să fiți prinși în mrejele lui!
„- Înaltul Marinar spune că Pontus a creat insulele noastre și oamenii de pe ele. A luat sare din valurile oceanului pentru putere. A amestecat-o cu viclenia rechinului-taur și cu frumusețea meduzei-lună. A adăugat fidelitatea căluțului de mare și curiozitatea delfinului brun.” 
Ei, bine, eu nu prea citesc fantasy, ce-i drept. Casa de sare și amărăciuni, da, este un fantasy, și, frate, chiar unul bun de tot. Deși nu prea citesc acest gen literar (promițându-mi totuși acum ceva timp că voi aborda mai des această tagmă romanistă), chiar am fost absorbit tare de tot de poveste. Și de atmosferă. Și de personaje. Și de „culoarea locală” a romanului. Și de atmosferă! Dar cred că am mai zis o dată. Da, o repet, mi-a plăcut teribil de mult atmosfera acestui roman, felul în care a conturat autoarea spațiile, background-ul personajelor. De fapt, dacă ar fi să citesc tot mai des fantasy, cred că aș alege acele cărți care mă vrăjesc prin atmosfera pe care o creează. Îmi place să descopăr lumi noi, colorate, efervescente, lumi ciudate, bizare, neașteptate - iar când autorul se pricepe, într-adevăr, să facă asta, și mai bagă și niște elemente de mitologie și obiceiuri și îndeletniciri locale (o, da, mitologie!), cu siguranță va fi un fantasy care are să-mi placă. Și, tadaaaa, în romanul lui Erin A. Craig am găsit exact ce am căutat. Într-o poveste întunecată, misterioasă, plină de secrete mi-am petrecut câteva ore de lectură. Și, vai, chiar aș fi vrut mai mult, mult mai mult. Am fost vrăjit de tot ce a însemnat această carte - de la personaje, până la acțiune și, cu semne de exclamare, sfârșitul romanului! 
„Când creația lui a prins formă - două brațe, două picioare, un cap și o inimă -, Pontus a suflat viață peste ea, făcând primii Oameni din Sare. Așa că, atunci când murim, nu putem fi îngopați sub pământ. Alunecăm înapoi în apă și ajungem acasă.”
Pot spune că a fost una dintre surprizele literare din acest an. Nu numai că mi-am dat seama că ar trebui să citesc mai des acest gen de romane, ieșind puțin din zona mea de confort, dar mi-am dat seama că, uite, chiar poate să-mi placă extrem de mult! Casa de sare și amărăciuni este ca un fel de basm, eu așa l-am simțit, iar atmosfera este, într-adevăr, una încântătoare (în maniera în care, de fapt, e posibil ca o atmosferă cu personaje întunecate, magice, habar n-am, hazardate, înfiorătoare - să fie încântătoare?!), deoarece autoarea îți pune în fața ochilor o lume ireală, o lume a spiritelor, dincolo de veridicul care ne înconjoară. De altfel, prin definiție, asta e un roman fantasy. Totuși, Erin A. Craig inserează și un fir epic cauză-efect: în această idee, una dintre surori, Annaleigh, încearcă să afle ce s-a întâmplat, de fapt, cu surorile ei. Și dacă, într-adevăr, există un blestem asupra familiei sale. Poftim, ia de-aici intriga datorită căreia se va desfășura întreaga acțiune. Bun! Interesant, n-am ce spune, deci hai să vedem cum stă treaba, de fapt! Evident, nu e un thriller, deoarece elementele de fantastic se îmbină atât, atât de plăcut, că nici nu mai urmărești povestea. Și-mi asum când spun asta, pentru că mie cel mai mult mi-a plăcut atmosfera romanului, una densă, întunecată, aproape palpabilă.
„Moartea surorii mele nu fusese un accident. Nu fusese o parte dintr-un blestem macabru. Fusese ucisă. Și aveam de gând să o dovedesc.”
Habar n-am cum să-i zic, e un roman dark, mistery? O fi mai multe genuri de fantasy, dar mie, sincer, dincolo de faptul că mi-a plăcut (iar mă repet) environmentul cărții, mi s-a părut și o lectură emoționantă, chiar sensibilă, care a reușit să mă atingă. Încă mi-au rămas în minte anumite imagini, mai ales ideea de întoarcere la origini. Oh, da, nu v-am spus, dar e incredibil cât de frumos a reușit autoarea să insereze ideea despre originea Oamenilor de sare („- Noi, Oamenii de Sare, redăm acest trup mării, a intonat Înaltul Marinar în timp ce cutia de lemn aluneca adânc în cripta de lemn care o aștepta.”). Apreciez enorm imaginația acestor autori, felul în care reușesc să creeze noi lumi la a căror existență, poate, nici măcar nu te-ai fi gândit vreodată. Repet, eu nu-s un împătimit al acestui gen, n-am citit prea multe cărți fantasy la viața mea, deci n-am tocmai o experiență grozavă. Dar pot spune că, într-adevăr, Casa de sare și amărăciuni mi-a plăcut la nebunie. 
„Scăldați în lumină de stele și de lună,/ Toți visătorii spre castel se adună./ La miezul nopții ne vom dezlănțui,/ Închipurea blândă sau haină vom dezvălui./ Arată-mi visarea cea senină sau coșmarul dezmățat,/ Vino nu așa cum ești, ci cum dorești să fii observat.”
Nici nu știu ce să mai spun, sincer, deoarece simt că e de prisos. În plus. Irelevant. Chiar este un roman pe care vă recomand cu drag să-l citiți, mai ales dacă vă place acest gen literar. Nu știu cum sunt alte fantasy-uri, cât de multe îți oferă, descrieri, atmosferă, dar simt că, în această carte, Erin A. Craig a găsit un echilibru perfect (fără personaje cu puteri supranaturale, demoni cu aripi, ochi roșii, îngeri, vampiri, chestii de-acest gen - deși, la un moment dat, mai ales într-o anumită parte a cărții, se întâmplă ceva ce-mi transmitea că ar fi OK să nu citesc această carte după ce se lasă întunericul) al măsurii acestor lucruri. Mi se pare că este o carte completă, desăvârșită, care a avut câte puțin din toate și care mi-a oferit o călătorie fascinantă în lumea efervescentă și complexă pe care, cu talent, a reușit s-o creeze. Deci, chiar v-o recomand cu drag, sunt sigur că o veți găsi drept o lectură care să vă fi meritat timpul!
„- Noi, Oamenii de Sare, ne întâlnim în seara asta specială, a repetat el, încheindu-și discursul, să ne amintim cine suntem. Noi, cei care ne clădim căminul pe Insulele Salann, suntem un popor mândru, condus de un zeu mândru. Suntem născuți din sare și din lumina stelelor. Să bem pentru asta, să ne amintim de unde venim și unde - cu voia lui Pontus - ne vom întoarce.”
Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Casa de sare și amărăciuni, scris de Erin A. Craig, apărut în colecția CorinTeens, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor, alături de o zi liniștită! 

Cercul (Martin Servaz, #2), de Bernard Minier - Recenzie

Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2020
Traducere: Alunița Voiculescu

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, a apărut la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.
„- Doar poezia poate descrie incapacitatea omului de a înțelege sensul trecerii noastre pe acest pământ, spuse el. Și totuși, dacă i se dă să aleagă, umanitatea va prefera întotdeauna fotbalul lui Victor Hugo.”
Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, comandantul Martin Servaz primește un telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă. Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, comandantul Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.
„- Nu vă place sportul televizat? îl tachină Servaz.
- Pâine și circ. Nimic nou sub soare. Cel puțin gladiatorii își puneau viața în joc, arătau cu totul altfel decât puștii ăștia în pantaloni scurți care aleargă după o minge. Stadionul nu e decât versiunea XXL a curții școlii, într-o recreație.”
Am început să citesc Cercul, al doilea volum din serie, imediat ce l-am terminat pe primul, Înghețat, despre care am scris AICI. Bineînțeles, cărțile nu prea au legătură între ele - în sensul că, fiind vorba de o anumită situație în primul volum, aceasta nu se continuă și în al doilea (cu alte cuvinte, crimele sunt rezolvate, ucigașul este scos la iveală). Dar totuși, din altă perspectivă, cele două cărți au o legătură strânsă între ele - dincolo de echipa de detectivi, cu Servaz în frunte, sunt de urmărit anumite aspecte care fac ca această legătură - deși subtilă - să fie una extrem, dar extrem de puternică. Nu vă pot spune care sunt circumstanețele care mă fac să afirm asta, fiindcă ar însemna să văd dau spoilers; și, cu toate acestea, după ce am terminat și volumul de față, parcă am simțit că ar mai merge o continuare (de data aceasta, volumul de față, al doilea, cu siguranță ar presupune o legătură temporală, chiar, cu cel de-al treilea). Nu știu dacă autorul va face asta (nu cred, de altfel), dar, trăgând o linie, la final, după ce am citit cele două cărți, pot spune că, cu siguranță, acest volum mi-a plăcut mult mai mult decât primul.
„Și avu conștiința - în momentul în care le pronunța - că vorbele sale puteau fi un argument în plus de adăugat la dosarul paranoiei sale:
-... Mai devreme sau mai târziu, țicnitul ăsta va apărea din nou.”
Mi s-a părut că în Cercul a fost conturată mult mai bine partea de acțiune a romanului, fără prea mult descrieri ornamentale, care să atragă cititorul în atmosfera sumbră și întunecată, neașteptată și haotică, a romanului. Spre exemplu, în Înghețat, primul volum al seriei Martin Servaz, Minier a pus un accent deosebit asupra descrierilor - care, de altfel, pe mine, unul, m-au introdus cu desăvârșire în atmosfera rece, densă a romanului. Am apreciat asta. Pe deoparte, primul volum mi s-a părut puțin ezitant, „leneș”, când a fost vorba de dinamică - nu mi-a conferit acea stare alertă pe care aș fi vrut s-o am. Ei, bine, în al doilea vomul, Minier a optat mai mult pentru această latură romanistă - a fost vorba de intrigi, după părerea mea, mult mai bine conturate, de situații mult mai fidel puse în scenă, de personaje (mult) mai neașteptate și, Doamne, de un final colosal. Trebuie să recunosc că am citit finalul cărții de vreo două ori, deoarece aveam impresia că, domle, sigur mi-a scăpat ceva. Și dacă veți citi romanul, veți vedea că, într-adevăr, parcă ar mai merge o continuare a acestei cărți.
„- (...) Țicnitul ăla e undeva pe-afară. Toate polițiile din Europa îl caută, dar nimeni nu are nici cel mai mic indiciu. Din cââte știm, poate fi oriunde. Iar bolnavul ăsta ți-a făcut mărturisiri înainte să dispară.”
După ce am citit cele două cărți, cred că aș putea afirma faptul că seria lui Bernard Minier, încadrată în genul crime-thriller nu este una tipică. Autorul aduce în atenția publicului francez un roman cu o tentă nordică, chiar, și nu vorbesc aici doar de culoarea locală a romanului, ci vorbesc și de desfășurarea acțiunii. Talentul - bineînțeles, e incontestabil, dar autorul are o predilecție spre a insera elemente de profunzime, chiar contemplative, meditative, citate filosofice, oferind personajelor sale o oarecare sensibilitate, conturând personaje taciturne, zbuciumate. Ei, trebuie să recunoaștem, pentru majoritatea autorilor nordici nu asta face interesul în romanele lor. Totuși, Minier mizează și pe aceast aspect, astfel încât, în cele din urmă, deși romanele sale nu se ridică la standardele autorilor nordici (șchioapătă, cu alte cuvinte, când vine vorba de acțiune alertă, dinamism și întorsături de situație - cu care ne-a obișnuit stilul nordic romanist), totuși au ceva care, deseori, prinde bine și place cititorului (bineînțeles, specific gusturilor literare ale fiecăruia). 
„(...) Se simțea strivit. Strivit de greutatea nopții care domnea aici. Strivit de propriul său trecut. Strivit de efectul loviturii primite acolo sus, pe acoperiș.”
În Cercul, Minier ne pune față în față cu diferite situații de viață, situații în care, fără excepție, ne-am putea afla cu toții. Recunosc, mi-a fost destul de greu să mă atașez de Servaz, dar l-am găsit, în cele din urmă, un om binevoit, un om care luptă pentru dreptate, un om sensibil și fragil și care, deși, de multe ori, afișa o carapace impenetrabilă, este dominat de anumite frici, de anumite eșecuri personale. De data aceasta, Bernard Minier îl pune pe Servaz față în față cu trecutul său, încercând să găsească răspunsuri acolo unde sunt prea multe întrebări pentru a mai putea continua, în ritmul acesta, viața. Mi-a plăcut, și mi-a plăcut tare mult această parte, de fapt, în care Servaz este pregătit „să încheie socotelile” cu anumite persoane din trecutul său. V-am spus, autorul chiar pune accent pe aceste aspecte - ceea ce, repetându-mă, face ca seria Martin Servaz să fie una atipică, care ori îți place mult, ori e OK, ori nu-ți place. Eu mă încadrez în tagma ok-iștilor, deoarece sunt sigur că ar fi putut ieși ceva mult mai bun dacă autorul ar fi insistat, puțin mai mult, asupra dinamicii și stilului alarmant cu care am fost obișnuit la celelalte romane, de acest gen, citite.
„(...) iar Dumnezeu - campionul mondial la toate categoriile de nemernici.”
Anul ăsta am citit foarte mult thrillere. Extrem de multe. Pot spune că a fost un an thrilleresc (fazual spus - sau, dacă ne uităm puțin retrospectiv, anul ăsta chiar pare un scenariu de film) chiar plin de roade, și-aici aș putea menționa câteva cărți de acest gen care mi-au plăcut extrem de mult: Prieten imaginar, Omul de castane, Femeia ascunsă, Ultima aniversare, Nouă străini (după cum știți, sunt un fan convins al lui Liane Moriarty). Și ar mai fi, cu siguranță, dar acestea sunt primele care mi-au venit î minte. Vi le recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți împătimiți ai acestui gen literar. Deci, dragi cititori, vă recomand romanul de față, Cercul, dacă sunteți fani ai acestui gen și vreți să încercați și altceva, și prin altceva mă refer la un thriller scris de un autor de altă naționalitate, alta decât un audor nordic - care, după cum bine știm, sunt adevărați maeștri ai acestui gen literar. Cartea Cercul (Martin Servaz, #2), de Bernard Minier, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au o mulțime de apariții literare care, cu siguranță, vă vor încânta în urma lecturii. Să aveți o zi liniștită și cu spor!

duminică, 20 decembrie 2020

Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Traducere: Diana-Alina Ene 
Anul apariției: 2019

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix. Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume. În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe www.bernard-minier.com. De același autor, a apărut la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.
„Vârfuri de brazi înzăpeziți. Văzute de sus, dintr-o perspectivă verticală și vertiginoasă. Panglica drumului se întinde dreaptă și adâncă, între copacii cu trunchiurile împresurate de ceață. (...) Un versant stâncos pe care drumul îl înconjoară în curbă strânsă, înainte de a ajunge la un pârâu iute, ce trece peste un baraj mic, înghițit de apele învolburate. Pe celălalt mal, gura neagră a unei centrale hidroelectrice se deschide parcă din munte.”
Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale. Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afl e ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2.000 de metri. O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.
„(...) Deveneau chiar periculoase pentru oameni. Singura specie periculoasă pentru oameni o reprezintă oamenii înșiși, medită Servaz. În fiecare an vedea noi cadavre la morga din Toulouse. Și nu urșii erau de vină.”
Dacă ar fi să apreciez, foarte mult, ceva la romanul de față al lui Bernard Minier, primul dintr-o serie, aș spune că acest lucru este „densitatea” scriiturii, să spun așa. La ce mă refer? La faptul că autorul nu limitează această carte doar la un thriller, ci permite acțiunii, personajelor, gândurilor lor să diverge asupra mai multor „aspecte”, dacă le pot spune așa. Ce vreau să spun este că, da, romanul se încadrează în genul thriller-crime, dar este pe deplin înțeles faptul că, de altfel, scriitura lui Bernard Minier este și una profundă, într-o măsură, este și una sensibilă, reliefând, în romanul de față, multe situații în care, poate, ne-am putea regăsi în viața de zi cu zi. Dar nu am să insist asupra acestui aspect, a fost o simplă constatare (având în vedere că am citit și volumul doi din această serie, și anume Cercul). Deși lecturs acțiunea, deși n-am fost încercat de sentimentul acela care de obicei pune stăpânire pe mine atunci când a, cu siguranță, ar fi putut să fie mult mai alertă, energică, dinamic, atmosfera densă a romanului a potențat, maximal, felul în care am simțit romanul. Despre asta voi vorbi în ceea ce urmează - bineînțeles, nu voi povesti această carte, n-are absolut niciun sens. Vă voi spune ce mi-a plăcut și, în aceeași măsură, ce-aș fi vrut să fie tratat diferit sau ce mi se pare că i-a lipsit acestui roman (nu au fost multe aspecte care m-au deranjat - de fapt, deranjat este cam mult spus, dar au fost unele lucruri cu care nu prea m-am împăcat).
„(...) Lumea devenise un imens laborator de experiențe din ce în ce mai demente, în ale cărui eprubete se amestecau fără noimă Dumnezeu, diavolul și hazardul.”
Este clar că Minier este autorul „nordic” (dacă-mi permiteți să fac asocierea aceasta) al francezilor. Vorbesc despre autorii nordici care ne-au obișnuit cu thrillere de multe ori geniale, efervescente, care te-antrenează psihic și, în cele mai faine momente, te lovesc în moalele capului. Ei, bine, pot spune că Minier, după părerea mea, se-apropie de această categorie romanistă și literară. Totuși, dacă, de multe ori, în romanele nordice n-aveam parte decât, în cea mai mare măsură, de acțiune electrizantă-dinamică-efervescență-alarmare-mister-angoasă-groază-intempestivitate, lucruri de acest gen care, bineînțeles, fac ca un thriller să fie extrem de bun (după considerențele mele), în romanul lui Minier, sub lupa comandantului de poliție Martin Servaz și a altor personaje, autorul urmărește și pusee sensibile, profunde, care, ai spune, rareori își găsesc locul într-un astfel de roman, din acest gen (sper că înțelegeți ce vreau să spun). Nu spun că aceste aspecte nu mi-au plăcut, dar trebuie să recunosc că, deseori, parcă știrbeau puțin din atmosfera autentică a unui astfel de roman, o diminuau - cu alte cuvinte, parcă Minier îmi oferea, cu porția, doze mici de alarmare, de intrigă, atunci când, de fapt, o voiam s-o halesc pe toată, până la saturație. Dar, na, am apreciat acest lucru, întrucât chiar m-a princitesc un thriller.
„Pe măsură ce descoperea mai multe detalii, afacerea asta căpăta pentru el din ce în ce mai mare importanță. Avea impresia că e un medic legist care dezgroapă un deget, pe urmă o mână, un braț, și apoi întregul cadavru.”
Problema, dacă-i pot spune așa, în cazul de față, este că de obicei tind să compar, între ele, cărțile care aparțin acestui gen. Având în vedere că anul acesta am citit (deosebit de) multe cărți din genul thriller, a fost imposibil să nu mă gândesc, implicit, că „cealaltă carte mi-a plăcut mai mult”. Da, cu siguranță seria Martin Servaz nu se numără printre preferatele mele, dar, în cele din urmă, chiar a fost o lectură faină. A fost o lectură care m-a antrenat, m-a șocat (de multe ori) și chiar m-a oripilat. Prin romanul său de debut, Minier, prin personajele sale, relevă adâncurile disperării și, în cele din urmă, profunzimile sufletului uman (un aspect pe care, cu precădere, l-am găsit conturat mai ales la un anumit personaj). Deși acțiunea se petrece lent, greoi, nu poate să nu fie sesizată ideea de înaintare în acțiune - este subînțeles, astfel, că Minier se axează foarte mult pe ideea culorii locale a cărților sale (am observat, totuși, că în volumul al doilea, Cercul, nu se mai insistă așa mult pe acest aspect) - astfel încât, atunci când ajungi deja într-un punct, este imposibil să nu faci corelații cu ceea ce s-a întâmplat, poate, cu zeci de pagini în urmă. Mi-a plăcut mult să fac speculații (bineînțeles, mereu fac asta), doar pentru ca autorul să-mi ofere, la sfârșit, total neașteptatul. Aș vrea să spun totuși că, aducând o nouă conotație romanului noir, Minier reușește să creeze un detectiv atipic, după părerea mea, zbuciumat între diferite porniri, sfâșiat de anumite amintiri și dureri din trecut. Un detectiv pentru care munca și fiica sa înseamnă totul. Iar, pentru un astfel de om, pericolul nu mai înseamnă nimic. Nici atunci când moartea, crimele, temerile cele mai adânci devin aproape palpabile. 
„Se simțea din ce în ce mai intrigat. În povestea astsa, totul era extraordinar. Și de neînțeles.”
Nu pot minți, dar m-au încercat timpuri grele cu această carte; la un moment dat, chiar m-am gândit s-o las deoparte și să încep, în paralel, și altceva. Dar cum nu obișnuiesc să fac asta, deoarece piticii mei de pe creier sunt înrădăcinați acolo, mi-am zis că trebuie s-o termin, neapărat, înainte de a mă apuca de altceva. Și, culmea, după ce am terminat-o, m-am apucat de volumul doi. Dar de ce spun asta? Că nu e genul acela de crime-thriller la care abia aștepți să dai pagina, fiindcă arzi de nerăbdare să vezi ce urmează să se întâmple, arzi de nerăbdare să afli, în sfârșit, care e treaba și de ce și cum și chestii de acest gen, ci e un roman pe care trebuie să-l rumegi, să-l diseci, e un roman căruia trebuie să-i acorzi răbdare, timp. Și eu cum sunt obișnuit să citesc destul de rapid, pot spune că am avut niște sincope din acest punct de vedere. Dar, normal, nu m-au împiedicat din a citi acest roman, în cele din urmă, cu o oarecare plăcere - chiar voiam să înaintez în poveste cât mai mult (și într-un timp cât mai scurt), deoarece - și-aici cred că voi puncta întocmai ce mi-a plăcut la acest roman - atmosfera a fost una pur și simplu mirifică.
„Asemenea unui animal, Servaz percepea din instinct pericolul. Apoi își dădu seama că tremură, în ciuda căldurii.”
Atmosfera romanului lui Minier este una rece, este una izolată, plină de frici, de angoasă. Sub munții nemărginiți acoperiți de zăpada densă se întâmplă lucruri înfricoșătoare. Autorul chiar pune accentul pe această atmosferă, încercând să o contureze cu cât mai multă precizie (date fiind, aici, descrierile care pe mulți i-ar putea obosi, ba chiar frustra, gândindu-te „de ce pistonează atât de mult asupra acestui lucru și nu trece odată la acțiune?”). Atmosfera chiar joacă un rol esențial în redarea acțiunii, în demersul anchetelor detectivului Servaz, deoarece pontețează, la maximum, ceea ce se întâmplă în roman. Recunosc, chiar mi-a plăcut mult lumea în care am fost purtat - fie ea ireală - și chiar am avut momente în care, nu știu, parcă simțeam acel frig agonizant, apăsător; iar în acest background alb, orbitor, adevărurile, minciunile, secretele, durerile, trecutu acaparant, toate acestea se subjugă unei vremi care pare-se a fi premonitoare. Deși demersul acțiunii este unul care ar părea previzibil, puține au fost momentele în care am bănuit corect, poate, ce urmează să se întâmplă și în ce direcție o vor lua lucrurile. 
„- (...) În realitate, trebuie să înțelegeți ceva: nu există o membrană etanșa care împiedică răul să circule.”
Nu mai spun nimic legat de personaje, pentru că, da, Minier chiar a reușit să creeze niște personaje foarte complexe - de remarcat gusturile literare ale unora, ba chiar și cele în muzică - precum și destul de efervescente în ceea ce privește caracterul și personalitatea fiecăruia. Pentru mine, într-un astfel de roman, contează mult și grija pe care autorul, în scriitura sa, o acordă personajelor „cu care lucrează”. Și grija lui Minier a fost una aproape paternă, de o acuratețe specială. Există, de asemenea, o ecranizare a acestui roman, pe Netflix, la care am încercat să mă uit după ce am terminat primul volum. Am abandonat această încercare chiar după primul episod, deoarece nu mi-a plăcut, totul se întâmpla prea deodată, prea previzibil, să spun așa, și n-am vrut să-mi tai din plăcerea de a fi lecturat romanul. Poate am să-i mai acord o șansă, dar cu siguranță asta nu se va întâmpla prea curând. 
„Când vă mințiți nevestele și copiii, când vă abandonați biata mamă într-un azil ca să aveți libertate de mișcare, când vă îmbogățiți pe spinarea altora, când evitați să donați din salariile voastre o parte pentru cei care nu au nimic, când produceți suferință din egoism sau indiferență, vă apropiați de ceea ce reprezint eu. E doar o problemă de nuanță, nu de natură. Avem aceeași natură: a umanității în general.”
Deci, dragi cititori, vă recomand romanul de față, Înghețat, dacă sunteți fani ai acestui gen și vreți să încercați și altceva, și prin altceva mă refer la un thriller scris de un autor de altă naționalitate, alta decât un audor nordic - care, după cum bine știm, sunt adevărați maeștri ai acestui gen literar. Chiar a fost o lectură plăcute - și, sincer, știu că-s puțin cam darnic cu rating-ul, dar nu vreau să încep să compar acest roman (dat fiind genul, după cum am spus) cu alte cărți din aceeași tagmă literară; dacă aș face asta, cu siguranță aș lăsa un rating de trei steluțe acestei cărți. Dar, în cele din urmă, Minier mi-a oferit ceva diferit, ceea ce am apreciat și ceea ce, de fapt, chiar este de apreciat. Cartea Înghețat (Martin Servaz, #1), de Bernard Minier, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au o mulțime de apariții literare care, cu siguranță, vă vor încânta în urma lecturii. Să aveți o duminică frumoasă, relaxantă și liniștită!

vineri, 18 decembrie 2020

În ritmul inimii, de Mark Burnell - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: Leda Edge
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2020
Traducere: Carmen Ion

Mark Burnell s-a născut în Northumberland, Marea Britanie, și a crescut în Brazilia. Este romancier și scenarist. În prezent locuiește la Londra alături de soție și de cei doi copii ai lor.

Stephanie Patrick este răvășită de moartea familiei ei într-un accident aviatic. Atunci când descoperă că prăbușirea aeronavei a fost provocată nu de o defecțiune tehnică, așa cum se specula, ci de un atentat terorist, tânăra devine stăpânită de un singur gând, acela al răzbunării. Recrutată pe neașteptate de Magenta House, o misterioasă organizație secretă, Stephanie crede că a găsit mijlocul perfect de a-și atinge scopul. Conștientă că nu mai are ce pierde, se pregătește temeinic pentru a se transforma în „Petra”, o teroristă care activează în Germania, și în „Marina”, o femeie de afaceri din Londra. Contactul cu lumea spionajului internațional o face să își dea seama cât de amorțit îi este sufletul și să se bazeze doar pe intuiție. Pe măsura ce misiunile ei devin tot mai sângeroase, iar riscurile, tot mai mari, Stephanie începe să pună la îndoială informațiile aflate despre accidentul în care i-au pierit cei dragi. Oare organizația din care face parte chiar îi spune adevărul? 
„Trăiesc de una singură într-o fortăreață pe care mi-am clădit-o cu mâna mea. Durerea fizică nu înseamnă nimic pentru mine.”
Și asta, dragi cititori, e ceea ce numesc eu „un-roman-bun-cu-de-toate”. Mamă, cât mi-a plăcut! Tare-aș fi vrut să mai existe și alte romane care s-o aibă drept eroină pe Stephanie, cuz' she really rocks. Zău! Mi-a plăcut încă de la început atitudinea ei, îndârjirea, curajul, efervescența personalității sale. Dar am știut, cum să nu?!, că dincolo de această carcasă impenetrabilă, dincolo de acest scut blindat de către numeroasele încercări la care viața a supus-o, se află un suflet sensibil, se află o persoană în căutarea sinelui și a propriei identități. După părerea mea, circumstanțele în care, de-a lungul romanului, s-a regăsit Stephanie, nu au făcut decât să ajute la „devenirea ei”, să spun așa. Nu au făcut decât să reitereze nouă, cititorilor, cealaltă față a lui Stephanie (sau Lisei, Marinei, Petrei, ziceți-i cum vreți, că mie mi-au plăcut toate, îndeosebi Petra), o față care, încă de la început, am știut că există acolo. Și când a fost scoasă la suprafață, n-am putut decât să mă atașez și mai mult de acest personaj. Pentru mine, clar, una dintre cele mai faine eroine de roman din această tagmă (acțiune, thriller, „cu de toate”, că nu știu în ce gen să-l încadrez).
„Nu permit nimănui să pătrundă în interiorul meu. Așa am supraviețuit. În mine sunt doi oameni diferiți: înăuntrul zidurilor, un suflet vulnerabil, care are nevoie să fie protejat, în afara zidurilor, un suflet indistructibil, gol. Când totul merge cum trebuie, așa trăiesc; însă când mă abat de la drumul meu, lucrurile se schimbă.”
Povestea în sine, după părerea mea, este fooooarte complexă, plină de întorsături, de, cum să le zic, „chichițe”, adică semnale-cheie care întorc complet demersul acțiunii. Ritmul este alarmant, alert, periculos de neașteptat, deoarece, în încercarea sa de a afla adevărul morții familiei sale, după cum am spus, Stephanie este nevoită să-și asume diferite identități, pentru a ajunge cât mai aproape de „nucleul” acestei complotări teroriste. Astfel, odată cu aceste noi identități, ea este nevoită să se arunce într-un joc de-a „vânătorul și vânătoarea”, deoarece fiecare femeie pare-se a avea de-a face cu diferite mase de oameni, mai mult sau mai puțin periculoase. În această încercare, Stephanie are să afle ce înseamnă durerea, moartea, minciuna, pericolul și, mai presus de toate, are să afle cât de puternică, de fapt, este ea. Și cât de departe poate merge un om pentru a duce la bun sfârșit planul pus la cale. Într-o atmosferă perfect creată, Mark Burnell plasează personaje care sunt extrem, extrem de complexe, construite stilistic și rotunde, alcătuite din lumini și umbre, dominate de dorințe exacerbate, care, așa cum am spus, sunt capabile de orice pentru a-și îndeplini planurile - bune sau rele. „Scopul scuză mijloacele” pare a fi dictonul lor călăuzitor. Iar atunci când moartea nu este altceva decât un glonț de oțel sau plumb, doar cei puternici, doar cei care nu mai au nimic de pierdut sunt cei care vor supraviețui.
„Pe lumea asta nu există dreptate.”
Nu știu de ce nu am văzut această carte mai des pe Bookstagram. După părerea mea, având în vedere că are cam tot ce-i trebuie - personaje puternice, puțină dragoste, intrigi, o acțiune palpitantă, o idee interesantă, spioni, alea, alea - ar fi trebuit s-o văd mai des. Dar nu-i bai, că eu mă bucur, unul, că am citit-o. Chiar e o carte care ar putea satisface orice gust, pentru că, așa cum am zis, le are pe toate. Chestia asta, cum să-i zic, cu lumea spionajului, cu spioni, acte și identități false, mereu m-a fascinat și mi-a plăcut. Mi se pare, în special, interesantă „translația” aceasta de la o identitate la alta: Lisa, apoi Petra, apoi Marina, dar, în cele din urmă, o singură-adevărată-autentică Stephanie. Părerea mea este că autorul a făcut o treabă extraordinară din acest punct de vedere, deoarece te face să te întrebi cum va reuși totuși Stephanie să-și „asume” toate aceste identități, fiind nevoită, poate, să dea deoparte oameni care-i sunt dragi, fiind nevoită să-i mintă și să le-ascundă cine, de fapt, este ea cu adevărat. Pătrundem aici într-o altă „atmosferă” a romanului, care implică mai multă emoție și sensibilitate - ajungi, astfel, să o compătimești pe Stephanie. Dar datorită caracterului ei puternic, în cele din urmă, va găsi ea o rezolvare pentru toate. 
   „Sunt pe cont propriu. Nu sunt numai șocată, sunt împietrită, și de aceea tremur. Sunt îngrozită de mine însămi pentru că știu cât rău îmi pot face cu mâna mea și nu mai am pe nimeni care să mă oprească. Sunt propriul meu dușman. Dar nu numai spaimă simt. Ceva pândește într-un colțișor întunecat al sufletului meu. Supurează, se hrănește din propria mizerie, stă în expectativă. E furia.” 
Am adorat acest roman - sincer vă spun! Vorbeam, iarăși, cu cineva care a citit cartea și mi-a spus că, la rândul ei, nu înțelege de ce nu i se oferă mai mult credit, de ce n-a observat-o și la alți cititori. Nu știu! Chiar nu știu! Dar eu chiar cred că este un roman care ar prinde pe oricine. Stilul alert, intriga bine conturată, ideile autorului, modul de a dinamiza acțiunea, de-a insera situații neașteptate, personaje neașteptate, de a oferi indicii locale și, poate în primă instanță, neimportantă. Eu, unul, am fost ochi și urechi când am citit această carte. Mi-a satisfăcut toate așteptările, ba le-a și depășit. Descoperind, pe rând, fiecare noile identități false ale lui Stephanie, am ajuns s-o cunosc și mai bine pe adevărata eroină. Iar această călătorie mi-a plăcut la nebunie, ca într-un roller coaster nebun în care m-aș fi dat până aș fi amețit. Chiar consider că Stephanie este o adevărată eroină, dincolo de toate alegerile care, într-adevăr, de multe ori și-ar găsi greu justificarea. Dar după ce ajungi „s-o cunoști cu adevărat”, vei ști, de fapt, că în spatele acestei măști dure, în spatele acestei femei puternice, care nu se dă deoparte când vine vorba de pericol, se află un suflet mânat de dorința dreptății.
„Sunt o profesionistă. Înșelătoria este singura mea calificare.”
Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din În ritmul inimii, scris de Mark Burnell, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!