vineri, 19 iunie 2015

Și a venit... vara?!


Da, chiar așa. A venit vara? Calendaristic, chiar de 19 zile și 21 ore. Practic, pentru elevi, studenți și toate tagmele, vara începe atunci când începe vacanța.

Și, după vacanță, urmează... distracția? Păi eu deja îs panicat, știind cât de mult trebuie să învăț la biologie, să fac teste, să trag la xerox, să-mi notez întrebări, să fac desene, să caut filmulețe pe youtube cu și despre, să caut reviste, atlase, manuale, să întreb pe la telefon. Pfoai, deja mi se acrește, zău!

Dar, să vedem partea bună. Am să am, la o adică, și timp să citesc, plus de dormit mai mult, plus timp pentru seriale, filme.... Doamne, ce tot aberez, deja aș ocupa o zi întreagă numai cu atât. Am să mă împart, trebuie să-mi fac un program (a se citi: orice recomandare e primită cu toată căldura, pe bune).

Într-o altă ordine de idei, mâine plec la mare. Abia aștept. Și e și mai MARE (v-ați prins? hahahah no) plăcerea când totul e gratis. Astfel, nu cred că voi intra prea des până vinerea viitoare, când plecăm înapoi spre casă, dar vreau să știți că sunt alături de voi și îmi voi face timp, când pot, să vă răspund în caz aveți vreo întrebare sau doleanță.

Care sunt planurile voastre pentru această vară? Ce vreți să citiți, de ce vreți să faceți rost? Pe unde vă mai plimbați? Nu vă sfiiți, spuneți-ne și nouă! Share the happiness and make us envy! :)

Un loc pe raftul meu (XV)


Salutare,

Cărți noi, de data asta, însă, achiziționate și primite doar luna aceasta. M-am încărcat bine pentru lunile ce urmează - de parcă aș avea numai de citit, ce dramatic!


Am postat recenzia acestui roman chiar astăzi, un post mai jos. A fost superb!


Mai am o carte de Sebastian Faulks, ”Amprenta omului”. Nu l-am citit pe acest autor, însă am vrut să încep cu aceasta. Cred că o să-mi placă, la cât de multe lucruri bune am auzit despre ea.

Am primit acest roman de la autorul însuși, cu autograf. Yee, ador să am cărți cu autograf și sunt sigur că romanul o să-mi placă.


Am câștigat cartea la un concurs, alături de un alt roman în engleză ”Frankenstein”. Acesta pare un roman istoric, de război - pe gustul Ancăi, de fapt.


Am primit acest roman de la cei de la Librex.ro. Am citit descrierea și sună bine, abia aștept s-o încep. Plus că-mi plac foarte mult formatul micuț și coperta atractivă.


M-a atras această carte de ceva vreme, în special autoarea, și am auzit foarte multe pe blogul Laurei Câlțea. Trebuia să-i dau o șansă, n-are cum!


Se știe, de fapt, că vreau să am toată colecția acestui autor minunat. Îmi mai trebuie trei-patru cărți și e gata. Abia aștept!

Acest titlu m-a atras demult, și, oricum, îmi plac cărțile din colecția ”Premium” de la Editura Litera.


Am primit acest roman de la Librex și, Doamne, am auzit atâtea lucruri bune despre el încât trebuie să-l citeasc, neapărat, cât mai curând. Îl puteți achiziționa de AICI, unde puteți găsi și mai multe detalii despre el.


Fata din tren” este o epidemie literară în perioada asta, numai despre ea se zvonește. O puteți cumpăra de AICI, cu o reducere de 10%. ”100 de căi spre fericire” pare o carte ușoară, pe care o citești ușor și relaxat.


Acest roman l-am primit de la Magazinul de Carte. Ideea este că găsești atât de multe romane pe acel anticariat încât nu știi de unde să alegi. Sunt sigur că romanul acesta, prin tematica abordată, are să-mi rămână pentru mult timp în minte. Am să-l citesc cu mare drag.


”Recviem pentru un vis” am zis că trebuie să-l am: am văzut filmul și mi-a plăcut enorm. De celălalt roman, ”Tumultul valurilor” nu am auzit, dar l-am găsit tot pe Magazinul de Carte.

Sincer, nu știu când am să citesc atât. Zău! Am o vară plină, Doamne! Voi ce v-ați mai cumpărat, ce mai citiți? Mult succes!

Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry - Recenzie


Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900 și a decedat în 31 iulie 1944, fiind poet și prozator francez, născut într-o familie de origine nobilă. Devenit pilot de avion în timpul serviciului său militar, va efectua curse poștale către Africa și America de Sud. Aceste experiențe constituie sursa de inspirație pentru primele sale romane - „Curierul de sud” și „Zbor de noapte”. Călătoriile întreprinse în Vietnam, Rusia și Spania, în calitate de jurnalist și reporter, vor conduce la reflecțiile de factură umanistă dezvoltate în lucrarea „Pământ al oamenilor”. Aflat la New York în timpul războiului, unde reprezenta una dintre vocile pregnante ale Rezistenței, scrie povestea plină de farmec a „Micului Prinț”. În cursul unei misiuni de recunoaștere aeriană, dispare în largul Mării Mediterane, iar avionul său nu va fi regăsit decât în anul 2004.

Nu știu de ce am tot evitat acest roman; cred că din cauza faptului că mereu și mereu tot luam altă carte la rând, iar pe aceasta, oricum, n-o aveam în bibliotecă. Nu e ideea că o citea toată lumea - de fapt, era frumos dacă se întâmpla așa - ci că a trebuit să citesc această carte departe de toate testele, de toate tezele, de tot acest stres școlar. Întrucât săptămâna asta a fost una lejeră, ultima săptămână de școală, am avut timp să citesc și cărți care necesită, în totalitate, concentrarea mea de cititor de elită. Așa că săptămâna asta am citit ”Bătrânul și marea”, a lui Hemingway (recenzia AICI) și, de asemenea, ”Micul prinț”; de Antoine, a cărui recenzie urmează s-o prezint.

Avem cu toții visuri. Cu toții ne dorim ca, atunci când ajungem mari, să fim fericiți, să ne putem îndeplini toate mofturile, oricât de banale ar fi ele. Să avem o mașină frumoasă, o casă frumoasă și o familie fericită. Să facem excursii scumpe în Egipt, în țările africane, să ajutăm lumea, să scriem o carte, să schimbăm lumea, să ajutăm un copil, să ne cumpărăm propriul nostru munte, să numim o insulă după numele primului nostru copil. Dorințe. Visuri. Idealuri. Dar, oameni buni, câți dintre noi, cu adevărat, fac ceva pentru visurile lor? Câți dintre noi, măcar cinci minute în fiecare zi, fac ceva în direcția împlinirii acestor visuri? Da, sunt oameni care fac asta. Dar poate, de fapt, și ei se înșală atunci când își vizualizează proiecția idealului. Ar trebui să încercăm să ne protejăm idealurile, de fapt, nu că ar trebui, ci este necesar să facem acest lucru, pentru că de ele depindem noi, oamenii, ca ființe limitate și efemere.

Povestea micuțului prinț m-a cucerit. Totul a început prin simplitatea ei care nu trece neobservată: fără prea multe personaje, fără prea multe linii narative și spații pictate - un munte, o vale, o oază, un deșert - o planetă Pământ, una fără nume undeva pierdută în spațiu, un copil - impropriu spus - care hoinărește prin acest univers, de pe o planetă de alta, de parcă totul ar fi un simplu joc de biliard și, ups!, de data asta s-a nimerit să ajungă pe planeta X, iar data viitoare va merge pe planeta Y, în căutare de prieteni, răspunsuri și adevăr. Acest prinț micuț, acest suflet pueril, care încă este în căutare de răspunsuri, află că lumea este un loc rău, un loc dominat de arbuști care, dacă vor crește îndeajuns de mult, se vor hrăni din sufletul pământului și îl vor distruge, iar noi, noi oamenii muritori, vom asista neputincioși la acest sfârșit tragic și apoi ne vom plânge că n-am fost capabili, la timp, să facem ceea ce trebuie. Pentru că așa este omul: se plânge de răul care i se face, neștiind că, de fapt, și-l face singur. Evident, imaginea arbuștilor care se hrănesc din măruntaiele pământului este, la o adică, o metaforă. 

Astfel, Micul Prinț care poartă un aer trist, melancolic, venit de pe o planetă străină, mai degrabă un asteroid, se întâlnește cu un om, cu naratorul ajuns în Sahara după ce avionul i s-a prăbușit, și îl roagă pe acesta să-i deseneze o oiță, spunându-i că doar ele pot mânca arbuștii care pun în pericol viața oamenilor de pe așa-zisa lui planetă. Nu vă pot explica frumusețea paginilor scrisă de către acest autor, pentru că această poveste nu poate fi, cum să-i zis că nu sune ciudat?, predată, povestită, ci pur și simplu trebuie citită. Autorul apelează la un gen artistic fantastic, apelează la trăirea și necunoașterea universului din prisma unui mic copil, reușind să reitereze emoția cu care acesta, în aventura sa, descoperă omul și natura care-l înconjoară. 

Micul Prinț este un personaj profund, care, deși la o vârstă destul de fragedă, se gândește la consecințele alegerilor sale, iubește apusurile de soare pe care, de pe planeta sa, le poate vedea de zeci de ori în aceeași zi, este un observator al vieții sale mărunte, limitate, și își dorește, de fapt, să trăiască mai mult decât niște apusuri, mai mult decât ideea unor abuști care-i invadează lumea: își dorește să aibă visuri pe care să le poată proteja, crește și ocroti, iar atunci ne gândim că noi, oamenii, suntem atât de prinși de această goană nebună cotidiană după cumpărături, înavuțire, mașini, petreceri, muzică, trăirism, primitivism, plăceri și desfătări, încât uităm să mai visăm, să mai avem vise. Ajungem acasă, adormim și da, evident, se mai întâmplă să visăm câteodată: nu la astfel de vise mă refer, ci la visuri. E o diferență, totuși, pe care trebuie s-o realizăm. Pentru că, omule, uneori trebuie să ne trezim din această stare și să mai și visăm. E modalitatea în care ne putem manifesta spiritul, iubirea - cel mai simplu mod prin care putem accede la ceva mai bun, mai sus și mai dorit.

Dacă am înțeles eu bine - e relativ spus, având în vedere că fiecare poate înțelege cartea în propriu său mod - romanul este despre singurătatea noastră pe care ne-o alegem, trăind, fiecare, pe propriul nostru asteroid izolat în spațiu, între propriile noastre stele, pe propria noastră planetă pe care nu reușim să facem decât același continuu lucru, fără alte posibilități de a ne extrage acestei lumi. Ar trebui să alegem simplitatea trăirii, sau să încercăm să trăim mai simplu? De ce, dacă avem atâtea posibilități, de ce să nu visăm că putem mai mult și, de fapt, să facem mai mult? Pentru că, domnilor e simplu: „nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Atunci, stau și mă întreb, de ce avem niște inimi atât de oarbe, când ochii ne sunt fardați în zeci de culori? Nu știu, mi-e imposibil să-mi răspund, vreau doar ca acest roman ă fie citit de către toată lumea, pentru că e o lectură care-ți dă de gândit.

Am selectat câteva mici pasaje care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbești de un nou prieten, ei nu te întreabă niciodată esențialul. Nu îți spun niciodată: ‹‹Cum e sunetul vocii sale? Care sunt jocurile lui preferate? Face colecție de fluturi?›› Ei te întreabă ‹‹Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme are? Cât câștigă tatăl lui?›› Abia atunci li se pare că-l cunosc. Dacă le spui oamenilor mari ‹‹Am văzut o casă fumoasă, din cărămidă trandafirie, cu mușcate la ferestre, cu porumbei pe acoperiș...›› ei nu izbutesc să-și închipuie casa aceea. Trebuie să le spui ‹‹Am văzut o casă de zece mii de franci!›› Atunci exclamă: ‹‹Ce frumos››”

„Trebuie să suport două-trei omizi dacă vreau să cunosc fluturii.”
 
„Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata d ela negustoi. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă!”

Nu știu cum ar reacționa un copil la lectura acestei cărți, dar ideea este că romanul este profund și e un ”must-read” odată la o anumită vreme. Pentru că vorbește despre viață, despre principii, despre oameni și dragose, despre prietenie, și un roman pe care l-am recompensat cu cinci steluțe pe Goodreads. Vi-l recomand cu drag. Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 30% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase și de o vacanță plină de ce vă doriți!

Traducere din limba franceză și note de Ileana Cantuinari
156 pagini

miercuri, 17 iunie 2015

Bătrînul și marea, de Ernest Hemingway - Recenzie


Ernest Miler Hemingway, unul dintre cei mai mari și de seamă prozatori americani, s-a născut în anul 1899 și a murit în 1961, rămânând, totuși, unul dintre marii scriitori de seamă ai secolului al XX-lea. Cunoscând un succes imediat încă din timpul vieții, Hemingway a primit în anul 1953 Premiul Pulitzer, pentru a fi urmat, un an mai târziu, de un alt premiu prestigios și anume Premiul Nobel pentru Literatură. De asemenea, multe dintre cărțile sale au fost ecranizate imediat după apariție bucurându-se, evident, de un același succes răsunător. Nu știu câți dintre voi știu că, de fapt, Hemingway a fost și vânător și pescar, a avut o viață foarte „activă”, căsătorindu-se de patru ori, a participat în ambele conflagrații mondiale (în primul Război Mondial ca șofer pe ambulanță, unde a și fost rănit în timpul unei misiuni în Italia), și, de asemenea, la Războiul Civil din Spania, timp în care a lucrat ca jurnalist. Viața plină de aventuri a scriitorului s-a constituit în sursă de inspirație pentru numeroase dintre romanele sale, și, printre cele mai cunoscute se numără ”Bătrânul și marea”, ”Adio, arme!”, ”Pentru cine bat clopotele”.

Singurătatea poate fi, uneori, un blestem. Ne este frică să fim singuri. Fizic, vorbind, ne este frică să nu fim alături de cineva pentru că nu ne simțim în siguranță. Este un simț primitiv al omului, pe care îl au și animalele, de altfel. Dar principalul motiv al fricii noastre de singurătate este faptul că, din păcate, ne este frică să fim cu noi. Cu propriul nostru eu care trebuie analizat, înțeles, despicat în patru și pus la loc, de eul nostru care are nevoie să fie ascultat și care s-a săturat să tacă, în starea lui perpetuă de solitudine, de inactivitate și amorțeală anestezică.
 
Microromanul ”Bătrînul și marea” i-a adus autorului american Premiul Pulitzer în Statele Unite și, bineînțeles, s-a constituit în principalul factor hotărâtor al premiului Nobel în anul ce a succedat prima reușită. Microromanul prezintă povestea de viață a lui Santiago, un pescar cubanez care, încă din primele pagini, ne este înfățișat drept „un om bătrîn, care pescuia singur într-o barcă pe ocean, în Gulf Stream, și trecuseră de-acum aproape optzeci și patru de zile de cînd nu prinsese nici un pește.” Sătul de acest eșec, Santiago se hotărăște, într-o zi, să iasă departe în largul necunoscut al mării și să-și încerce năvodul cu speranța că, de data asta, n-are să dea greș. Dorința sa de a nu (se) dezamăgi este alimentată și de prezența ucenicului său, căruia nu cred că i se menționează numele, însă pentru care bătrînul simte o relație paternă de genul sui generis, să spun așa, întrucât, în singurătatea lui, acesta ar fi luat-o pe căile nebuniei de înainte ca autorului să-i vină ideea să-i scrie viața.

Astfel, bătrânul se avântă în larg și, cu voie în Dumnezeu, așteaptă să prindă ceva. Totuși, deși el nu-și dă seama, semnele încep să prevestească ceva depășește granițele realului, cum ar spune Todorov, „ca o intruziune a irealului în ordinea firească a lucrurilor” (să mă corecteze cineva dacă greșesc, vă rog), pentru că marea începe să se trezească, să-și încordeze pliurile, iar acel lipăit oscilant al bărcii, ca un început de dans al nebuniei pe care are să-l sfârșească „bătrînul nostru” erou - nu sunt decât semne premonitorii pentru o hierofanie de o abstractitate uluitoare. Astfel, de data aceasta momeala aruncată de el nu atrage doar un simplu pește de apă dulce, ci atrage cel mai mare pește care a fost văzut vreodată însă care, bineînțeles, nu se lasă prins prea ușor. Nu, nu cu luptă, cu sânge, cu dorință și lacrimi. La o adică, povestea se derulează în jurul acestei încercări a bătrânului de a prinde și de a ține strâns, ca să nu scape, peștele, încercare care durează trei zile. Trei zile pline, ce-i drept. N-am să vă spun dacă bătrânul reușește, în cele din urmă, să prindă peștele, pentru că și eu am rămas cu un gust amar, oarecum, după ce am terminat romanul. Să cred, de fapt, nu știu ce, pentru că acest roman poate fi privit din diferite perspective - eu l-am considerat o alegorie.

Consider că romanul surprinde drama omului doritor, până la patos, să-și depășesacă umana condiție limitată și, în dezacord cu ființa sa înscrisă în cadrul unei lumi efemere, încercarea aceasta n-are să-și găsească desăvârșirea decât într-o moarte (nu neapărat fizică, evident), ca unirea contradicțiilor. Aflându-se în imposibilitatea de a-și atinge idealului, eroul nostru, bătrînul, refuză să-și accepte limitările, iar imaginea frânghiei care pur și simplu alunecă pe umărul stafidit al bătrânului, jupuindu-i pielea, carnea, aproape până la os, ca o permanentă scurgere de timp, un du-te-vino nestingherit, etern, constituie cea mai expresivă imagine pe care o pot asocia acestui aspect pe care l-a surprins romanul. Nu pot să nu mă gândesc, de asemenea, la romanul lui Vasile Voiculescu, ”Lostrița”, în care, de asemenea, ne este înfățișată povestea eroului Aliman și a unei creaturi ciudate, Lostrița, care se hrănea cu tineri curioși ce se aventurau în apele străine unde-și ducea veacul. Bine, Voiculescu e ceva mai fantezist în scrierea sa, dar Aliman și Santiago se aseamănă, câtuși de puțin, și nu numai prin faptul că amândoi doresc, atât de patetic, să prindă creatura (dar nu din considerențe fizice, drept trofeu sau hrană, ci ca să-și demonstreze că, da, sunt capabili să își depășească ceea ce le-a fost impus de către divin), ci și din faptul că amândoi, în această încercare bizară, se dedică întru-totul dorinței, ajungând, astfel, să înnebunească. Santiago își pierde cumpătul destul de rapid, vorbește cu sine și, nu de puține ori, îi vorbește peștelui, îl roagă să nu plece, și, constituindu-se acest monolog interior care capătă amplitudinea omului primordial, bătrînul își inspectează propriul suflet, propriul eu - în singurătatea aceea absolută, relativă, deranjată de „prezența” peștelui) - însă, la un moment dat, ne întrebăm dacă acesta nu a fost de fapt nebun încă de la început. 
 
Marea, acest loc închis și, totodată, atât de larg, reprezintă locul în care omul, natura și animalul se întâlnesc și se înfruntă, și apoi, în toiul luptei, își dau seama că sunt indispensabili unul altuia. Santiago este, pe rând, vânător, iar apoi vânat, eternizând pentru încă o dată acest mit estetic destul de utilizat în literatura secolului al XX-lea.  De asemenea, marea este locul în care timpul capătă noi măsuri, își oprește vibrația robotică și, în unele pasaje, parcă încremenește doar ca trăirile bătrînului să fie mai intense, mai grăitoare și profunde. Mi-a plăcut romanul foarte mult, motiv pentru care i-am dat pe Goodreads patru steluțe. O, da, de acum - adică de alaltăieri, dar în fine - am și eu cont Goodreads. Mă găsiți AICI, că am văzut că este și o rubrică pentru ”friends”.

Le mulțumesc mult celor de la Librăria Jovis pentru acest volum. Vi-l recomand cu drag, îl puteți achiziționa de AICI. De asemenea, pe site puteți găsi numeroase cărți practice care, cu siguranță, vă vor ajuta în domeniile de activitate în care profesați (mai multe detalii AICI). Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate noutăție și ofertele. Lecturii plăcute!

Editura Polirom
176 pagini
Traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo

luni, 15 iunie 2015

Generation P, de Viktor Pelevin - Recenzie


Viktor Pelevin este considerat unul dintre scriitori de top contemporani ai literaturii rusești, având un stil spectaculos și, deopotrivă, întortochiat. S-a născut la Moscova în anul 1962 și, pișicher, s-a înscris la Institutul Energetic pentru a nu fi obligat să plece în armată. Totuși, Pelevin a urmat și cursuri de creative writing la institutul de literatură ”Maxim Gorki”, lucrând, pentru o anumită vreme, și în industria publicității rusești. Printre cei care i-au influențat stilul îi putem număra pe Bulgakov, Kafka, William Buroughs, scriitori consacrați prin stilul lor aparte de a scrie și povesti. Prin publicarea a numeroase povestiri și articole, alături de romane remarcate rapid de critica literară, Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruși contemporani, datorită capacității lui de a inventa jocuri nesfârșite și încurcate în care miturile naționale și cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernistă.

Mă pun să scriu recenzia. Cred că am tab-ul deschis de vreun sfert de oră. Tot șterg, tot scriu, mai modific, dar apoi sfârșesc - deloc surprinzător - cu ecranul laptopului alb. Nu știu dacă ideea romanului este cea de devenirea treptată a Rusiei de la comunism la capitalism, sau, dimpotrivă, această devenire este caracterizată de un avânt neașteptat și greu de stăpânit. Pe bune, habar n-am, nu știu dacă mă exprim corect sau nu, dar atunci când trăiești într-o lume în care totul o iar pur și simplu razna iar realitățile sunt, ei bine, de o realitate aparentă - pentru unii - nu-ți poți gestiona cuvintele prea reușit și corect. Totuși, am să încerc, pentru că romanul este o nebunie, o „chestie” bizar de fascinantă care, prin maniera autorului, m-a făcut să mă gândesc într-o oarecare măsură la nenea Mihail Bulgakov, dar și puțin, recunosc, la Nabokov - părerea mea strict subiectivă.

Ok. Îl cunoaștem pe Tatarski Vavilen, absolvent în cadrul Facultății de Litere, un poet patetic ratat, pierdut printre versuri, începutul anilor '90, reușește să ajungă în domeniul publicității rusești, drept copywriter, ajutat de mari personalități ale afacerilor din Moscova. Învârtindu-se într-un cerc amestecat cu fum, whisky, țigări și narcotice, printre oameni ai domeniului, PR de succes și alte lucruri ce țin de economie - pe care, zău, niciodată nu le-am agreat - eroul nostru, Tatarski, înarmat cu o puternică voință și, într-o mare măsură, fricos ca o găină, lăsându-se influențat de ceilalți, pornește în căutarea unei lumi dominate de acea chestie care, fazual vorbind, se numește ”haide-să-ne-cumpărăm-aia-că-ai-văzut-cât-de-șmecheră-e”. Astfel, Tatarski, descoperind lumea extrem de ciudată și ambiguă a industriei publicitare (de fapt, relativ spus, „descoperind”, pentru că nu reușește să-i deslușească „tainele” în profunzime), își dă seama că tot ce știa despre ce se întâmplă după ecranele unui televizor, după imagina tipei care savurează un lichior de cireșe, iar apoi îi apar fluturi și chestii în jurul capului, dincolo de imaginea macho-ului care se bărbierește cu ultimul aparat Pro-Expert, care-i ia pilozitatea cu tot cu piele, este departe de a fi adevărat și, de fapt, totul este ca o bere rece într-o zi în care termometrul dă cu minus.

Totuși, tânărul Tatarski se dovedește a fi pe mâna acestei meserii: pricepându-se la sloganuri, pe care le înfățișează într-un mod atât de ironic încât le-am citit de vreo șase-șapte ori și memorat pe dinafară, întrucât se bucură de o ascensiune rapidă în industria publicitară rusească. Atunci când descoperă ce se află, la o adică, în spatele ecranelor de televizor, adică mâna unor profesioniști „șmecheri” (folosesc ghilimelele pentru că, heh, nu-mi pot însuși cuvântul), niște tipi care știu cum stă treaba cu Photoshop-ul, cu grafica, tehnica și orientarea, realizând scenarii bazate, aparent, pe realitate; deci atunci cînd descoperă aceste lucru, Tatarski nu este tocmai surprins, ci notează totul cu o desăvârșită concentrație și rațiune în jurnalul său: de fapt, ce așteptări poți avea de la generația care a înlocuit secera și ciocanul cu doza de Pepsi? Pam. Și, de aici, inevitabil, tot ce înseamnă occidental, din afară, trebuie să fie material specific rusesc, dă-le oamenilor ceea ce vrem noi ca ei să vrea, frate, că ne pricepem bine să facem asta. Cine are ochi, să-i deschidă, cine n-are ochi... Și mai bine!

Misiunea de a face această tranziție de la occidental la rusesc îi revine lui Tatarski, tipul care trebuie să trăiască visul american autentic într-o viziune rusească, stropită cu ceva tări, că, normal, cineva trebuie s-o facă și pe asta, nu? Tatarski se mai și droghează puțin, mai are ceva înclinații filosofice budiste (îmi amintesc, pe lângă altele, o notare în jurnalul său în cadrul căreia menționa de modul în care poți ajunge, în cele din urmă, să înțelege televizorul - am să v-o las mai jos). Și, dă-i, Vavilene, condu masa asta incapabilă de roboți deloc obișnuiți pe cărările încrucișate ale comerului cu produse care înseamnă altceva decât cereale, câteva soiuri de legume și fructe, băutură și ceva simigerie. O misiune sfântă, așa-i? Probabil.

Ideea e de înțeles, adică, și sper că am reușit s-o transmit cât de cât. Acum vreau să trec la partea care m-a atras cel mai mult și care m-a făcu să-i dau romanului patru steluțe pe Goodread: adaptarea reclamelor, transfigurarea lor, scrierea mesajelor pentru reclamele rusești este, pur și simplu, comestibilă, o simți pulsând lângă tine și, zău, paginile sunt ca un ecran adevărat la care privești o secvență publicitară. Deși m-aș fi bucurat ca paginile de genul să fie mai multe, aceste notări sunt pur și simplu delicioase. Și, astfel, Vivilen al nostru poartă în spate o întreagă dramă a consumatorilor de reclame, de fapt, a consumatorilor de reclame care nu înțeleg reclamele: pentru Dumnezeu, îmi poate explica de ce casnica singură, după ce își spală țoalele cu nu știu ce dero cu putere triplu activă, începe să miroasă țesăturile și deodată se trezește înconjurată de flori, de prafuri și alte minuni dintr-astea? Sau mai știți reclama aceea la nu știu ce detergent pentru toaletă, cu monstruleți verzi, de parcă ar fi fost niște chestii din nasul unui cal? Prost moment s-o vezi în timp ce o mănânci. Oricum, Pelevin ajunge la o concluzie care, cu siguranță, îți dă de gândit: cumpărătorul nu caută, întotdeauna, produsul de care are nevoie, ci caută fericirea celui ce folosea produsul respectiv. Adică, ceea ce vrea să spună este că, da, bineînțeles, ne cumpărăm produsele care ne trebuie nouă, însă cum sunt atâtea pe piață, mereu vom opta pentru acel produs în care „marioneta din reclamă” a atins apogeul „fericirii” de a se fi bucurat de produsul respectiv.

Apoi urmează dimensiunea mai „magică” a romanului lui Viktor Pelevin, motiv pentru care susțin și mai puternic că autorul este fan al lui Bulgakov. Bine, zic doar Bulgakov pentru că doar pe el l-am citit având un stil de o asemenea manieră estetică, dar asta nu înseamnă că oricine altcineva nu l-ar putea asemăna cu un alt autor din aceași tagmă. Scăpând de teribilismul, goana nebunească rusească, comunismul menținut prin teroare și sovietizare, autorul observă, zeflemist și cu o răutate acidă, ironică și sentențioasă, aspectele nepotrivite ale societății P, ale generației P, ale lumii în care reclama, consumul ei și televizorul înseamnă, de fapt, izvorul nesecat al economiei mondiale.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut, precum și niște fragmente pentru descoperi stilul autorului:

„(...) Ce-ngrozitor, el a murit și noi trăim... Dar îmi închipui că, de fiecare dată când ne culcăm, și noi murim exact așa. Și soarele dispare pentru totdeauna, și se termină toată istoria. Dar apoi neființa se satură de ea însăși, și ne trezim. Și lumea se naște din nou.
- Cum adică să se sature neființa de ea însăși?
- De fiecare dată când te trezești, te ivești din nou de nicăieri. Și tot restul e la fel. Iar moartea este înlocuirea necunoscutei treziri de dimineață cu alteva, absoluit imposibil de imaginat. Nu avem instrument pentru asta, pentru că, în cazul nostru, mintea și lumea sunt unul și același lucru.”

„Rusia n-o înțelegem prin rațiune.
În Rusia poți doar să crezi.”

„Inflația de fericire - notă el grăbit - trebuie plătită mai scump la aceeași cantitate. A se folosi în reclamele imobiliare.
Exemplu:
Doamnelor și domnilor! Între acești patru pereți sunteți feriți de disonața cognitivă! De aceea, nici nu aveți nevoie să știți ce înseamnă acest termen.”

„Pancartă (subiectul clipului): o limuzină albă lungă pe fundalul Bisericii Mântuitorului. Portiera din spate e deschisă, și prin ea se vede o lumină. Din mașină iese o sanda ce abia atinge asfaltul și o mână așezată pe mânerul porierei. Fața n-o vedem. Numai lumina, mașina, mâna și piciorul.
Slogan: Hristos Mântuitorul - Un domn solid pentru domni solizi
Variantă: un domn pentru domni solizi.
Aruncând pixul, își ridică ochii înlăcrimați spre tavan.
- Îți place, Doamne? întrebă el încet.”

Probabil dacă aș fi fost familiarizat cu toți acei termeni de economie, marketing și PR, alături de alte chestii dintr-astea, aș fi gustat mai intens romanul. Așa, neinițiat într-astea, tot mi-a plăcut. Vi-l recomand cu mare drag. De altfel, romanul se bucură și un film, la fel de nebunesc pe care am e gând să-l vizionez cât mai curând. Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile.

Editura Curtea Veche
296 pagini
Traducere (excepțională) din limba rusă și note de Luana Schidu