Baronii spațiului, de Christian Davenport - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela Neacșu prin Lingua Connexion

Christian Davenport este redactor la The Washington Post, începând cu anul 2000 și, în prezent, scrie despre industriile spațiului și apărării pentru departamentul financiar. A mai lucrat pentru Newsdays, Philadephia Inquirer și The Austin American-Statesman. A fost precompensat cu Premiul Peabody pentru articolele sale despre veteranii cu traumatisme cerebrale și a făcut parte, de trei ori, din echipe finaliste pentru câștigarea Premiului Pulitzer. Este autorul cărții As You Were: To War and Back with the Black Hawk Batallion of the Virginia National Guard. Locuiește în Washington D.C. împreună cu soția sa și cei trei copii. 

Jeff Bezos și Elon Musk sunt două persoane care nu mai au nevoie de prezentări. Au dovedit că sunt două genii în domeniile în care activează. Două persoane care și-au învins concurența în afacerile pe care le derulează. Există însă un domeniu în care se intersectează: cucerirea spațiului. Elon Musk a reușit în aceste săptămâni să trimită cosmonauți pe Stația Spațială Internațională. Pentru prima oară, o firmă privată reușește acest lucru. Însă Jeff Bezos pregătește și el o mutare… Baronii spațiului este o cronică fascinantă despre cucerirea iminentă a spațiului. La jumătate de secol după ce Neil Armstrong a pășit pe lună, mai mulți antreprenori miliardari, finanțați de averea lor imensă, vor să reînvie programul spațial. Oameni precum Jeff Bezos (fondatorul Amazon), Elon Musk (fondatorul PayPal și Tesla), Richard Branson (creatorul Virgin) și Paul Allen (care, împreună cu Bill Gates, a conceput Microsoft) tind să reducă considerabil costurile de călătorie în spațiu și intenționează să meargă mai departe decât NASA pentru a domina spațiul. Bazându-se pe ani de cercetare și interviuri exclusive cu cei patru miliardari, cartea este o prezentare extraordinară a riscului, aventurii și nașterii unei noi epoci spațiale conduse de unii dintre cei mai bogați bărbați din lume. Dar este, de asemenea, o poveste a rivalității, confruntări personale și război între start-up-uri, care au un obiectiv extrem: colonizarea Lunii, a lui Marte și a altor planete.

Trebuie să vă spun că am intrat în lectura acestei cărți destul de reticent, să spun așa, deoarece nu eram prea familiarizat cu domeniul, nici nu prezenta un interes prea mare pentru activitatea mea - ce-i drept, da, știam niște chestii de bază, aveam cât de cât habar cine e Bezos, cine e Musk, domeniilor lor de activitate, precum și interesele pe care le au. Mi-am zis totuși că are să fie o lectură care îmi va da bătăi de cap, care mă va plictisi, cu prea multe detalii lipsite de semnificație și, implicit, de interes pentru lectură. Ei, bine, n-am putut să mă înșel mai mult decât atât, dat fiind faptul că am devorat, pur și simplu, această carte, că am înaintat în lectură extrem de rapid, fără să simt că mă plictisesc și că am de-a face cu chestii pe care, eu unul, nu le-aș putea înțelege. Da, pentru că, de altfel, înainte să-ncep să citesc cartea, mi-am pus și-această problemă: oare voi fi capabil să înțeleg tot ce ține de acest domeniu, cu termenii specifici, industria, economia, potențialul tehnic, chestii de-acest gen? Ei, bine, da, pentru că, înainte de toate, deși cartea e una, să spun așa, de specialitate, nu urmărește doar progresul tehnic în ceea ce privește construirea de rachete și alte mașinării care s-atingă spațiul orbital (asta fiind „idealul” multor nume mari din domeniu), ci urmărește și evoluția firească, extrem de palpitantă, a celor care și-au pus visurile în această industrie extrem de complexă. De altfel, dacă avem de-a face cu anumite situații care țin de specializarea aceasta, autorul ne oferă și note de subscol care fac, astfel, ca lectura să fie una și mai plăcută, și mai pe înțelesul celor „neavizați”. 

Împreună, așadar, acești baroni ai spațiului, care sunt oameni din spatele unora dintre cele mai renumite branduri din lumea întreagă - Amazon, Microsoft, Virgin, Tesla, Paypal - care, în trecut (și chiar prezent) revoluționaseră industrii dintre cele mai diverse, de la comerț cu amănuntul la carduri de credit și servicii de transport aerian. Acum, după ce și-au construit „un imperiu”, fiind câțiva dintre oamenii cei mai influenți din lume, au ajuns să pună în joc, în vederea intereselor proprii, părți substanțiale din averile lor nemăsurate, pe faptul că aveau să facă disponibile, după ani de muncă, cercetări și încercări (reușite sau nu), zările nemărginite ale spațiului pentru masele de oameni; și că aceste călătorii urmau să depășească marginile spațiului cosmic, adică aveau să depășească limitele atinse de agențiile spațiului (vezi, NASA). Povestea încercărilor lor dramatice de a depăși granițele spațiului cosmic este una neverosimilă totuși, este una încărcată de riscuri și aventuri extreme, numărând, printre altele, o prăbușire pentru care un pilot a plătit cu viața, explozia unei rachete și suspiciuni de sabotaj. Au existat procese intentate de o companie abia înființată împotriva sectorului de industrie militară a țării, luptă politică ce și-a făcut drum până la Casa Albă, visuri de a duce oamenii pe Lună și, de ce nu, pe Marte și, desigur, aterizări istorice, reușite care au răsunat de-a lungul întregului mapamond, ceea ce inaugurat ceea ce Bezos avea să numească „epoca de aur a explorării spațiului.”

„(...) orice viziune este considerată o glumă până în momentul în care cineva o realizează. După aceea, devine un lucru obișnuit.”

Idealul lui Mask s-a conturat atunci când a început să acorde o atenție serioasă probabilității unei „posibile extincții”. Soluția lui a fost aceea de a găsi o altă eventuală planetă pentru locuit. Transformarea omenirii, astfel, într-o „specie multiplanetară” și crearea unui „spațiu de rezervă” pentru aceasta, în cazul în care Pământul, cândva, peste mii de ani (sau mai devreme) va avea să cedeze, ridică totuși anumite probleme: Venus este mult prea acidă, Mercur este totuși prea aproape de soare, iar cel mai bună planetă pentru colonizare este, a gândit Musk, planeta Marte. Acesta, un cititor avid de literatură științifico-fantastică, se așteptase să existe o bază spațială pe Lună și călătorii pe Marte, în cadrul unui program spațial solid, construit pe baza misiunilor Apollo. dacă SUA trimiseseră în anii șaizeci un om pe Lună, în mai puțin de un deceniu, cu siguranță aveau să urmeze alte realizări impresionante, gândea el. Cu cât analiza astfel mai atent situația în care se găsea programul spațiul uman, cu atât consternarea lui creștea. Stația Spațială Internațională era o adevărată minune, dar modul în care NASA trimitea astronauții acolo era, după părerea lui, afectat de greșeli grave, deoarece „chiar și cea mai mică deviație de la traiectorie ar putea distruge aparatul de zbor”, neexistând, în plus, niciun sistem de salvare, astfel încât, dacă ceva nu ar fi mers corect, corespunzător, „ești terminat.”

Înființând SpaceX, Musk gândea că, pe lângă faptul că încerca astfel să facă din omenire o specie multiplanetară (Terra, Marte, ca planete în care oamenii aveau să-și ducă traiul) - cu scopul de a trimite oamenii pe Marte (idealuri la înălțime, nu?), avea să ofere astfel cea mai grozavă aventură posibilă in a lifetime. „Ceea ce mă entuziasmează peste măsură în acest proiect este faptul că nu-mi pot imagina o aventură mai grandioasă. Este lucrul cel mai palpitant - nu mă pot gândi la nimic mai incitant, mai motivant în viitor decât să avem o bază pe Marte; ar fi extraordinar de dificil și probabil mulți își vor pierde viața, iar lucruri teribile și grozave se vor întâmpla deopotrivă, pe parcurs, așa cum s-a întâmplat la întemeierea Americii.” Astfel, Musk era de părere că explorarea spațiului nemărginit trebuie să se desfășoare la fel de nestingherită, la fel de la îndemână precum celelalte astfel de incursiuni, cele de pe fundul mărilor, cele de pe înaltul piscurilor montane, cele din deșișurile dese și periculoase ale pădurilor; totuși, în ciuda entuziasmului cu privire la această nouă „industrie a viitorului” pe care o prefigura, rămâneau numeroase întrebări privitoare la reglementarea acestei industrii, la măsurile oficiale care trebuie luate, precum și numeroase probleme de etică, de morală. SpaceX încerca, astfel, și încă încearcă să pună la dispoziția maselor, mai pe scurt, călătoriile în spațiu, făcându-le accesibile, cu o deschidere mai largă; își doreau să ducă oamenii în spațiu mai departe decât reușise NASA să o facă, aceasta fiind, astfel, motivația lor principală, încă de la început. 

N-am să spun mai multe despre această carte. Credeți-mă, este foarte interesantă, extrem de bine informată și cu explicații care nu au cum să nu-ți stârnească interesul. Deși ar putea fi considerată greoaie, vă garantez că se va citi rapid - după cum v-am spusînici eu nu sunt tocmai familiarizat cu acest gen de lectură, dar chiar am citit-o rapid, fără să mă poticnesc în anumite fragmente. Odată terminată lectura, chiar am simțit că mi-am îmbogățit experiența culturală privitoare la acest domeniu; m-am regăsit întrebându-mă, sfios, oare chiar va fi posibil, cândva, să populăm altă planetă? Marte? Luna? Care dintre ele? Și, mai ales, când? Cu ce ocazie? De ce? Este destul de greu să speculăm, dar știm cu toții că, într-adevăr, există un Univers infinit al posibilităților. Și oameni, nume mari, care lucrează, cu devotament, cu suflet, cu pasiune, în a face posibile aceste lucruri. Timpul, cu siguranță, va aduce răspunsuri, în măsura în care va pune (și) mai multe întrebări.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Baronii spațiului, de Christian Davenport, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Olivia Petrescu

Anul apariției: 2008

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). Un dulce miros de moarte este un fals roman polițist. O crimă petrecută într-un sat din Mexic trebuie răzbunată. Găsirea criminalului și trama răzbunării sunt firele narative care însoțesc cititorul în descoperirea lumii rurale mexicane. Ura, sărăcia, dragostea, corupția, generozitatea, credințasunt fragmente dintr-o lume „filmată” cu veridicitate și parfum.

„(...) Adela, îmbrăcată cu o bluză albă și o fustă galbenă, cumpărând pătrunjel de la magazin; Adela, dispărând printre străzile satului. Adela dezbrăcată, întinsă, tăcută în liniștea unei plantații de sorg. Adela, fiica ucisă, Adela, plină de sânge, Adela impregându-l cu sângele ei. Adela reflectată pe chipul tatălui ei, în durerea mamei sale. Adela, Adela, Adela. Cea pe care o mirosise și o strânsese. Adela, frica de Adela, dragostea pentru Adela. Cine era Adela?”

Nu e prima carte semnată de Guillermo Arriaga pe care o citesc. Am mai citit și Bivolul nopții, carte despre care am scris AICI. Am știut, încă de pe-atunci, că Arriaga este un autor extrem de bun, nu numai prin felul în care își construiește romanele - o formă, cel puțin pentru mine, destul de atipică, în maniera romanistă cu care, atunci, eram obișnuit - ci și prin realitatea pe care o conferă personajelor sale care totuși, de multe ori, se găsesc în condiții care sfidează, într-o măsură, viabilitatea rațională și adecvarea logică. Ca și romanul de față, de altfel, anume Un dulce miros de moarte, un fals roman polițist, după cum descrierea o spune - de ce „fals”, de ce „roman polițist”? Nu știu. „M-am scuturat” de această integrare într-o tagmă a acestui roman, pentru că, dincolo de conotațiile unui roman polițist, dincolo de tot ceea ce ar presupune acest gen, eu l-am văzut ca un roman visceral, un roman al memoriei, un roman al hazardării spirituale, un roman al corporalității, al durerii, al timpului. Un roman al visului, chiar aș putea spune, în care am crezut că totul, de fapt, se petrece într-un univers dominat de întunericul abisal al minții unui anumit personaj - Ramón Castaños, logodnicul moartei, logodnicul Adelei. Care-i treaba cu această Adela? Vă spun imediat.

„În semiîntuneric, Ramón a reușit să distingă ceea ce femeia ținea în mâini și l-a cutremurat un fior de gheață: erau aceleași haine cu care o văzuse pe Adela în după-masa când a cunoscut-o. Și din noi îi înmuguri Adela - cealaltă Adela, cea cu ochii deschiși la culoare, privirea proaspătă, gâtul zvelt, vocea un pic răgușită și râsul aproape imperceptibil. Din nou Adela fragilă, goală, tăcută și el îmbrățișând-o și ea încingându-l.”

În sine, romanul are în centrul său ideea morții neașteptate și oribile a Adelei, „o moarte foarte tânără”, dar, dincolo de asta, revine ambiguitatea situației - toată lumea, inclusiv părinții Adelei, spun că aceasta era logodnica lui Ramón Castaños. Ramón, cel care va investiga, singur, moartea Adelei, neagă acest lucru, întrucât nu cunoștea nicio Adela, nu a avut decât o mică tangență cu aceasta. Cu toate astea, ceilalți susțin, cu tărie, că Adela era logodnica acestuia. De ce? N-am reușit să-mi dau seama. Dar mi-am putut da seama de faptul că, în cele din urmă, această situație apăsătoare, confuză, îl face chiar și pe Ramón Castaños să creadă că, într-adevăr, Adela a fost logodnica sa. De-aici, urmează o acțiune alarmantă, misterioasă, în care vina este aruncată pe un anumit Țigan, dar nu este nicidecum o acuzare viabilă - se poate crede, astfel, că acest Țigan pur și simplu nu se are bine cu ceilalți și de altfel el nu are nicio legătură cu moartea tinerei Adela. 

    „Noapte. Căldura pare să nu acorde niciun răgaz. Nici praful. Căldura și praful se îmbibă în trupuri. Pielea transpiră pământ. Vârtejuri de jejenes și țânțari plutesc în amerul nemișcat și dogorâtor. Zumzăie pe lângă urechi, ciupind neîmblânziți. Un trio de coioți urlă în pădure. Viperele cu clopoței se răsucesc pe prundișul încins al trotuarelor. Fiarele s-au strâns lângă arborii de mezquite, adăpostindu-se de soarele care persistă și în întuneric. În depărtare, râul și mugetul lui molcom. Și căldura, căldura asta blestemată, care ia în stăpânire totul.”

Oricum, nu am urmărit asta în roman; da, am fost interesat de cine a omorât-o pe Adela. Ce motive să fi avut s-o facă?! Dar, pentru mine, un interes maxim l-a reprezentat ideea subtilă a cărții, ce a reușit să facă, dintr-o comunitate întreagă, moartea Adelei - nu numai că a stârnit o tristețe și o confuzie generală, dar parcă a reușit s-aducă în viața tuturor un fel de magie, un fel de umbră întunecată; odată cu moartea ei, i-au viață numeroase instincte, numeroase situații. Lectura romanului parcă începe să devină una dominată de acest „dulce miros de moarte”, care nu este doar o moarte fizică, ci și o moarte a umanității, o moarte viscerală, o moarte a simțurilor, o încropeală a absurdității care, odată cu funerariile Adelei, devine parcă palpabilă. Asta mi-a plăcut întotdeauna la Arriaga, faptul că, dincolo de o scriitură bună, mereu am avut de-a face cu o lectură profundă, cu o lectură care depășește bariere stilistice, o lectură care pune întrebări, o lectură cu subtilități și de o anvergură colosal de profundă.

„(...) Nu-și explica motivele bruște ale omorului, cum să ajungă să înfigă un cuțit în ea, la câteva minute după ce a făcut dragoste cu ea. Cu supunere și din iubire, Adela pregătise propria moarte. Hainele împăturite atent, pătura dragostei, colțul ascuns și clandestin, goliciunea din zori se terminau cu o urmărire nebunească și o înjunghiere fără greș. Ce anume declanșase acea alergătură delirantă și fatală?”

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre (vezi romanul, în care, în cele din urmă, însăși Ramón Castaños ajunge să creadă că este, cu adevărat, logodnicul Adelei) supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă.

„Sunt femei, explica marinarul, care sunt trupuri, și altele, care sunt persoane - uitați, există femei cu care te culci și gata! s-a terminat, trec ca și cum n-ar fi nimic, le uiți a doua zi. Pe acestea le numesc eu femei-trup. În schimb, sunt altele cu care poți să te culci toată viața și niciodată nu termini să faci dragoste cu ele. Acestea sunt femei-persoane. Pe unele le arunci și cu asta-basta, nu mai vrei să știi nimic de ele. Însă celelalte îți rămân înăuntru oricât ai vrea să ți le scoți din cap.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Un dulce miros de moarte m-a mișcat tare de tot. Dincolo de acțiunea alarmantă, de ritmul haotic în care de curge totul (a se citi „rapid), a fost o carte profundă, o carte viscerală, o care dureroasă și extrem, dar extrem de sensibilă și emoționantă. Poate alții n-ar percepe-o așa, sunt sigur, dar Guillermo Arriaga, integrând acțiunea în atmosfera dezolantă a locului în care aceasta a fost plasată, reușește să construiască un roman de o forță extrem de mare. Care, pentru mine, a însemnat multe, dincolo de acțiunea care mi-a plăcut, dincolo de misterul în jurul căruia s-a conturat totul - Adela, deși apare doar în primele pagini, mirosul Adelei, transformarea acesteia survenită în urma pierderii umorilor, în urma întreruperii circuitelor biologice, a însemnat mai mult decât o simplă moarte - o dizolvare a lumii, o disipare a elementelor firești care, în cele din urmă, mențin ordinea pur firească într-o societate altfel haotică - exact cum devine totul după ce, în ultimă instanță, Adela este îngropată. Și-o dată cu ea este îngropată orice speranță spre o lume mai bună. 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Simfonia sălbatică, de Dan Brown - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 44

Anul apariției: 2020

Traducere și adaptare în limba română: Adriana Bădescu

Ilustrații: Susan Batori

Simfonia sălbatică este o carte ilustrată unică foarte amuzantă, în care Maestrul Șoricel, ținând plin de încredere bagheta în mână, îi invită pe cititori să-i viziteze, împreună cu el, pe prietenii săi din lumea animalelor, de la gheparzi și canguri la elefanți și balene albastre. Ilustrațiile sunt realizate de Susan Batori cu mult umor, iar textul conține numeroase indicii și enigme pentru cititorii de toate vârstele. Copiii și adulții se pot bucura de această carte citind-o în mod obișnuit sau pot alege să asculte compozițiile muzicale originale în timp ce citesc – câte una pentru fiecare animal – utilizând o aplicație interactivă pe mobil, care folosește realitatea augmentată pentru a reda instantaneu melodia corespunzătoare pentru fiecare pagină atunci când camera unui telefon mobil este ținută peste ea.

Dan Brown a iubit întotdeauna poveștile. Fascinat de versuri, enigme și ghicitori încă de la vârsta de trei ani, este încântat să le împărtășească iubitorilor de lectură mari și mici, prin intermediul cărților, al muzicii și al poeziei. Dan a scris numeroase bestselleruri internaționale, printre care și adevăratul fenomen mondial Codul lui da Vinci. Simfonia sălbatică marchează debutul său în literatura ilustrată pentru copii. Dan Brown locuiește în New England, SUA, împreună cu labradorul său auriu, Winston. 

Susan Batori locuiește în Budapesta, Ungaria, împreună cu sufletul ei pereche, Robert, și cu pisica lor, Kamilla. A studiat grafica la Academia Maghiară de Arte Frumoase, iar din 2013 lucrează ca ilustratoare de carte pentru copii liber-profesionistă. 

Cam ciudățel, sincer, să zic că „recenzez” această carte. Că-i dau un rating. Cred că mai mult fac această postare în scopul de a da save acestei lecturi, să spun așa; bineînțeles, vă voi spune și câteva impresii legate de ea. Dar, nicidecum, nu-i pot face o recenzie, mai ales că e vorba despre o carte ilustrată pentru copii și mai ales că e vorba de poezii și mai ales că, de altfel, chiar nu știu ce să spun despre ea, decât că mi-a plăcut, chiar m-a emoționat, pentru că, în cele din urmă, nu este o simplă carte pentru copii, ci poeziile chiar sunt profunde și abordează, extrem de subtil și frumos, anumite subiecte, din prisma unor animăluțe jucăușe și dornice să ne dea un sfat, așa cum spune autorul, „de viață”. Nu sunt tocmai familiarizat cu Dan Brown, sincer să vă spun, nu-mi amintesc să fi citit vreo carte scrisă de el, deși toată lumea îl adoră - nu-i contest originalitatea, talentul, inteligența, dar eu sunt acea persoană care se rezumă la a se uita la ecranizările cărților sale. Poate, cândva, am să am și eu perioada Dan Brown în experiența mea de cititor.

Dincolo de astea, sincer, vă spun cât de sincer pot, ilustrațiile sunt fabuloase! Am mai răsfoit cărți ilustrate, dar, sincer, niciuna ca aceasta. Mi-au plăcut enorm, sunt colorate, vii, nu știu cum să vă spun. Culorile sunt foarte bine alese, expresiile faciale, parcă totul e într-o armonie, ca instrumentele dintr-un concert care reușesc să redea, cu atâta armonie, ideea de artă și pace interioară. În această privință, ilustratoarea Susan Batori chiar a reușit să facă o treabă de nota zece. Apoi, după cum probabil știți, a fost o experiență inedită să ascult, efectiv, creațiile muzicale ale lui Dan Brown, pe măsură ce răsfoiam cartea. Fiecărei pagini, fiecărei poezii, de fapt, îi corespunde o anumită coloană sonoră (de maximum două minuțele) - și-a fost tare interesant să citesc pe măsură ce ascultam armonia instrumentelor folosite. Chiar e ceva original și, de mine, unul, nemaivăzut până acum. 

Nu știu ce-aș mai putea spune. Așa cum am zis, nu e tocmai o carte căreia să-i poți dedica (de altfel, dacă aș putea, aș face-o) rânduri întregi într-o recenzie. E cea mai potrivită carte care poate fi făcută cuiva pasionat de Dan Brown, unui copilaș; chiar e o alegere bună în această privință - ilustrațiile extrem de bine alese și poeziile „cu tâlc”, cum le spunem noi. Chiar mă bucur că am un exemplar atât de frumos în bibliotecă, și sunt sigur că voi reveni cu drag asupra lecturii și ilustrațiilor - doar să-mi clătesc ochii și, încă o dată, să fiu înconjurat de atmosfera acestor animăluțe dragi și jucăușe.

Închei prin a vă lăsa un video publicat pe canalul de Youtube al prietenilor de la RAO - un mesaj de la Dan Brown către cititorii săi din România, precum și cu niște „lămuriri” privitoare la această carte, bineînțeles, însemnate tot de Dan Brown:

„Cu mult înainte de a începe să scriu romane, am compus muzică. Părinții mei erau, amândoi, muzicieni și profesori, astfel că am crescut exersând la pian, cântând în cor și asistând la MULTE concerte. În copilărie, muzica îmi era un sanctuar secret. Mă liniștea atunci când eram necăjit, îmi era prietenă credincioasă când mă simțeam singur, mă ajuta să-mi exprim bucuria când eram fericit și, mai presus de toate, îmi îmbogățea creativitatea și imaginația. Chiar și acum încă mai cânt la pian în fiecare zi, de obicei după ce termin de scris. 

Muzica seamănă cu poveștile, și piesele orchestrale din Simfonia sălbatică - împreună cu ilustrațiile și versurile care le însoțesc - se îmbină (ca un cod, dacă vreți) pentru a țese o poveste și pentru a dezvălui o trăsătură amuzantă ori interesantă a personalității animalelor. Dacă veți asculta cu atenție, poate că veți reuși să distingeți, în muzică, fiece animal. Și, mai mult decât atât, fiecare animal din această carte vă va împărtăși o pildă simplă... o serie amuzantă de secrete înțelepte, care vă vor ajuta pe drumul vieții. 

Sper că vă veți bucura, citind și ascultând Simfonia sălbatică, tot atât cât m-am bucurat eu scriind-o.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru această carte extrem de drăguță, amuzantă, dar și profundă, Simfonia sălbatică, semnată de către Dan Brown, pe care o puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. Să aveți doar lecturi pe placul vostru!

Eu, acuzatul, de Imran Mahmood - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2018

Traducere: Alexandru Szollo (prin Lingua Connexion) 

Un inculpat anonim este acuzat de crimă. Dovezile sunt copleșitoare. Chiar înainte de discursurile finale, tânărul își concediază avocatul și decide să-și țină propriul discurs de apărare. El ne spune că avocatul său l-a sfătuit să nu declare anumite lucruri. Uneori, adevărul poate fi prea greu de explicat sau de crezut. Dar la proces, acest om spune o poveste extraordinară. Este vorba despre femeia pe care o iubește, care a intrat în probleme teribile. E vorba despre cum a riscat totul ca s-o salveze. Sunt opt probe împotriva lui. În timp ce ne vorbește despre fiecare pe rând, viața lui este în mâinile noastre. Noi, cititorul – membru al juriului –, trebuie să avem mintea deschisă până auzim sfârșitul poveștii sale. Apărarea lui ridică multe întrebări... dar la sfârșitul discursurilor doar una contează: este vinovat?

„Știți, o parte dân mine-a crezut că dacă io vă țin pledoaria asta singur, o să pricepeți măcar așa, un pic, cum e să fii-n papucii mei (...). Și chiar am crezut că dacă-mi spun io povestea cu gura mea, o să pot să vă fac să simțiți cum e viața mea. Dar chiar să explic probele cu voce tare e greu rău dă tot. Într-un fel, io știu ce vreau să spun dar nu-mi iese dă nicio culoare. Și chestia care face să fie și mai greu e că avocatul meu ar fi rezolvat tot cazul ăsta. L-ați auzit, aicea la proces. Zici că-i operator de telefonie.”

Recunosc faptul că am fost atras de această carte doar după ce am citit descrierea. Pentru că mi s-a părut o lectură care, cu siguranță, mă va antrena și-mi va stârni - în sfârșit - spiritul acela de a vrea să descopăr cât mai multe și de a trage, în cele din urmă, anumite concluzii, de a specula câteva lucruri și chestii de acest gen. Nu știu totuși dacă aș putea-o încadra în genul polițist, cred că aș spune, mai mult, că e un fel de thriller plin de suspans, misterios, care, de fapt, atinge și niște subiecte destul de sensibile, subiecte tabu, chiar, într-o manieră extrem de interesantă de a scrie - Imran Mahmood, de-a lungul celor trei sute și ceva de pagini, nu dezvăluiește, nici măcar pentru o secundă, numele personajului principal. Cum, de altfel, întregul roman este povestit doar din perspectiva „acuzatului”, și, în fine, întregul roman reprezintă, de fapt, „pledoaria finală” a acestui personaj anonim. Vă pot spune, doar, sumând, că pentru mine a fost cel mai bun roman de genul pe care l-am citit în acest an - recunosc, deși n-am citit multe care să se încadreze în această tagmă romanistă, sunt absolut sigur că n-aveam să fi citit altul mai bun. Am să vă spun, în cele ce urmează, de ce. 

    „Uitați care-i treaba, io-s obosit și nu gândesc cum trebe. Știu că dumneavoastră credeți că-i vina mea. Io trebuia să-mi păstrez avocatul pentru pledoarie. Poate c-aveți dreptate. Da adevăru-i că atunci când ți-e viața-n joc, faci orice ca să ți-o scapi. Io acum lupt pentru viața mea. Da, pot să trec prin toate probele, așa cum am făcut și pân-acum. În puțin timp, am trecut prin vreo patru. Patru gunoaie dă probe după care mă condamnă acuzarea.”

Înainte de toate, este un roman care se citește destul de rapid. Nu are sincope, are o fluiditate aparte datorită „vocii” personajului - oralitatea, limbajul, pe alocuri, de jargon, folosirea expresiilor de genul „frățică”, „bă”, „mă”, „pă”, „dân”, fac ca romanul Eu, acuzatul să fie mult mai autentic, nu știu cum să vă zic, apropie cititorul mult mai mult de „realitatea-ficțională” a cărții, de personaje, de situații. Cu un spirit de detectiv, Imran Mahmood oferă personajului său o inteligență care, deși pusă sub îndoială, este una plină de raționamente deductive, de o logică aparte - de-a lungul capitolelor, acuzatul nostru încearcă să demonstreze nevinovăția sa, dată fiind punerea sub acuzarea uciderii lui „JC”, „Jamil”, fiind incriminat de opt anume probe: a fost împușcat un băiat din aceeași zonă în care stă și acuzatul, cu trei luni înainte ca acesta să fie înpușcat, cineva l-a văzut pe acuzat trecând pe lângă Jamil și spunând „ești varză, omule”, cu câteva luni înainte să fie împușcat, cineva l-a văzut pe Jamil certându-se cu un băiat cu hanorac negru cu caractere chinezești pe spate (unul exact ca cel al acuzatului), au fost găsite câteva fire de păr de-ale acuzatului în mașina lui Jamil, au găsit o particulă din sângele băiatului mort sub unghiile acuzatului și alte câteva care sugerează, viabil, faptul că, într-adevăr, acuzatul, în cele din urmă, este și vinovat. Ei, bine, de-aici pornește toată intriga acestui roman - în pledoaria sa, care se-ntinde pe parcursul a numeroase zile, acuzatul încearcă să scoată în lumina adevărului aceste acuzații, încearcă să explice procuraturii, avocatului acuzării, care este, de fapt, adevărul. Și, sincer, cred că aici intervine marea problemă - depinde de fiecare cititor cum are să interpreteze tot ceea ce acest acuzat va spune. Tot ceea ce va scoate la iveală. Depinde, după cum însăși descrierea o spune, de noi cum vom percepe toată această situație - este, în cele din urmă, acuzatul vinovat sau nevinovat? 

„Ați ținut careva un pistol în mână? Nu-i cum vezi în filme, când bagi-unu-n buzunaru' interior dă la geacă sau îl bagi în blugi și uiți că-l ai cu tine. Un pistol e greu. Te apaă, te trage-n jos. Când îl iei în mână, parcă-l simți cât e dă serios. SImți viața pă care-o ia și pagubele pă care le face. Într-un fel, un pistol e o vietate care respiră. Are și voce (...). Și-ți zice un singur lucru. Zice: scoate-mă. Vrea să tragi cu el.”

De-a lungul lecturii, recunosc că am fost foarte surprins de anumite întorsături de situație. Dintr-un anumit punct, chiar nu știam ce să mai cred. Dacă aveam impresia certă că, într-adevăr, acuzatul este nevinovat, deodată se-ntorcea totul în mintea mea și mă regăseam întrebându-mă „o, dar stai, chestia asta nu sună prea bine; o fi ceva ce mi-a scăpat?” Și-apoi, iarăși, se găsea o explicație, dar nu pot spune, cu siguranță, dacă acuzatul nostru se face, într-adevăr, vinovat sau nu de moartea lui Jamil. Oricum, acțiunea romanului nu se rezumă doar la asta. Odată cu înaintarea în poveste, odată cu explicarea viabilității (sau nu) a celor opt probe incriminatorii, ne dăm seama că pătrundem într-o lume periculoasă - apar personaje noi, personaje periculoase, este vorba despre droguri, traficanți, găști, crime, morți, prosituție, violuri, într-o lume dominată de violență, în care moartea este ceva de o simplă secundă, într-o lume vorace și ahtiată după bani. O lume redată cu o realitate dureroasă, care, pe mine unul, m-a șocat destul de mult. 

„Credeți-mă, io chiar nu voiam s-ajung să mă bag în căcaturile astea cu găși. Mă-ngrozeau. Auzeam aceleași căcaturi despre toată lumea în copilărie. Nu voiam nici să fiu destul de-aproape încât să miros chestiile alea. Da', dumneavoastră, oare, dacă erați în papucii mei, n-ați fi făcut la fel? Domnilor jurați, dumneavoastră-ați iubit vreodată pă cineva? Io știu că pare o prostie să vă-ntreb chestia asta acuma. Da' ați iubit vreodată pă cineva? Pă bune și cu-adevărat? Tare-i ciudată iubirea asta (...). Da' iubirea-i o chestie d-aia care te face să faci un lucru pentru persoana iubită, care nu-i deloc bun pentru tine. Îți bulește toată ordinea dân cap.”

În romanul Eu, acuzatul autorul aduce în discuție, într-o măsură, și probleme reale cu care se confruntă cei ajunși în sistemul juridic penal. După cum autorul însăși o spune, „din proprie experiență”, s-a confruntat cu un număr dispoporționat de tineri dezavantajați din punct de vedere social, africani, asiatici și din Orientul Mijlociu, care se trezesc prinși, astfel, în ițele sistemului. Viața de gașcă este o realitate pentru tinerii din anumite părți ale țării - adesea, tinerii rămași fără suportul oferit de școală și familie sunt atrași în cultura găștilor încă de la o vârstă fragedă. Gașca le oferă multora un sistem paralel de ordine, putere, siguranță și statut, acolo unde, atlfel, există doar un gol. Odată ce se creează condițiile necesare apariției unei subculturi, dar se elimină posibilitatea progresului prin educație, gașca de infractori devine într-un fel inevitabilă ca traseu pe care aspirațiile, astfel, își pot găsi împlinirea. 

„Un traficant nenorocește dă tot viețile oamenilor și-l doare-n cur, chiar în timp ce face asta. Îl doare-n paișpe dacă vinde la adulți sau la copii. Îl doare-n paișpe dacă o copilă devine prostituată la doișpe ani ca să facă rost de-o doză. Pă el nu-l privește chestia asta. El umbă după bani, atâta tot.”

Ce mi-a plăcut, iarăși, foarte mult, a fost faptul că acuzatul parcă întruchipa vocea a numeroase alte persoane care, așa cum am spus, pot fi prinse în ițele sistemului judiciar penal: putem cunoaște vreodată cu adevărat pe cineva, înainte să îi judecăm pe cei pe care nu-i cunoaștem așa cum se cuvine? Tocmai de asta, parcă sub dictonul „am jurat să spun adevărul, deci întocmai asta voi face, fără perdea, fără să mă ascund”, acuzatul spune (sau, „credem că spun”) adevărul în toată integritatea sa - cu bune, cu rele, cu circumstanțe care, sub apel penal, nu i-ar face viața tocmai roz, cu circumstanțe în care se dovedește a fi, de fapt, un erou, un tâlhar, un om confuz, plin de întrebări, care reacționează la impuls și care, înainte de toate, luptă pentru propria-i familia și pentru iubita sa Ki (Kira). Astfel, cred că ceea ce stă în calea unei perspective „generale” asupra întregii situații, este tocmai faptul că, de-a lungul lecturii, avem în față doar perspectiva acuzatului. Este un roman, ce-i drept, scris la persoana întâi, deci prin natură subiectiv. Cum să zic, acuzatul „nu iese din sine”, ci oferă cititorului doar partea sa de poveste. Dacă e adevărată? Încă nu știu. Dacă e falsă? Posibil. Totuși, la sfârșitul romanului balanța a înclinat mult mai mult într-o anumită direcție. Mă gândesc, chiar din notele autorului, că Imran Mahmood a vrut totuși să transmită anumite idei prin crearea unui astfel de personaj. Prin relieferea unei anumite tipologii.

„Un lucru pă care ți-l tot bagă lumea pă gât e că toți ne naștem egali. Oamenii cred căcatu' ăsta, deși e clar că nu-i adevărat. Și dumneavoastră știți clar că nu-i adevărat și tot credeți.”

Atmosfera romanului este una alertă. Personajele sunt, după părerea mea, extrem de bine construite, reale, da, cred că e cuvântul cel mai potrivit. Sunt de o realitate dureroasă. Nu e un roman pios, un roman profund, emoționant - în cele din urmă, nu neapărat prin cuvinte. Este un roman dur. Cu o scriitură incisivă. Este despre realitatea aceea pe care, poate, uneori nu dorim s-o acceptă, dar care se întâmplă în orice clipă, care se (re)găsește oriunde. Și care doare și doare și doare. Este despre toxicitatea anumitor personaje. Despre cât de departe poți merge pentru a-ți ține aproape familia și persoana iubită. Despre prietenii care durează și pentru care „ai încasa și un glonte”. Recunosc, pe alocuri am râs, au fost unele replici care m-au amuzat - în această măsură, recunosc că Imran Mahmood a reușit extrem de bine să redea identitatea psihologică a acuzatului, să redea nivelul său de școlarizare (trebuie să recunoaștem, aceasta a fost, într-o măsură, și ideea în jurul căreia a fost construit personajul principal), naturalețea care nu se înăbușe în fața „costumelor și cravatelor” celor din sala de judecată. După cum am spus, dovadă este și oralitatea personajului care, deși își arată respectul față de corpul de judecată, nu se sfiește să spună lucrurilor exact cum vrea să le spună. 

„Nici nu știu de ce plâng io-n fața voastră. Chiar cred c-o să conteze pentru voi? Vă vorbesc dă zici c-o să vă conving vreodată. Ce? Ascultați toți și faceți pă politicoșii, io turui, și la sfârșit tot mă băgați la bulău? V-vă bag în mama voastră pă toți, mă. Dom' judecător, io nu mai pot. Să facă ce-or face. Să zică și că-s vinovat dacă vor.”

Nu știu ce să vă mai spun. Pentru mine chiar a fost un roman bun. Multe chestii m-au făcut să-mi pun întrebări și, de asemenea, m-au dat peste cap. Deși speculam anumite lucruri, cu greu am reușit să cobesc, corect, câteva. Este un roman surprinzător, alert, misterios - da, misterios, mai ales; personajele fac un deliciu pentru cititor, în special Ki, Curt și acuzatul - în jurul cărora, de fapt, se învârte întreaga acțiune a acestui roman. Chiar mă bucur că l-am citit, a fost acea lectură neașteptată și care știam totuși că are să-mi placă mult de tot. Îl voi lua drept un roman de referință, pentru mine, atunci când mă voi fi gândit la o carte de acest gen. Și-o voi recomanda, mereu, cu drag, mai ales celor cărora le place acest gen de lectură. Pentru că dincolo de un roman thriller-polițist-dramatic, este un roman care ne-aduce în față o realitate dură cu care anumite țări se confruntă. Și-o realitate pe care deși o vedem deseori în filme, este parte integrantă a numeroase societăți actuale.

„(...) Vreau să mă întorc în vremea aia. Când nici nu știam cât dă bună era viața. Nici nu mai știu cum am ajuns io aicea măcar. Nu-mi aduc aminte să fi ales io ceva dân toate astea. S-a-ntâmplat, atâta tot. Mi se pare că fiecare lucru a făcut să se-ntâmple alt lucru, și-acuma nu mai pot să controlez nimica.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Eu, acuzatul, de Imran Mahmood, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile din care, cu siguranță, veți avea ce alege. Spor la lecturi frumoase și mult succes în toate!

Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2015

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

Îmi place Gabriel García Márquez de mor. Pur și simplu. Nu știu de ce - sau, de fapt, știu; scriitura impecabilă, stilul inconfundabil, atmosfera pe care o creează, realismul magic, uniersul „márquezian” - dar, pentru mine, nu există vreun alt autor pe care să-l citesc atât de mult, care să nu mă dezamăgească cu nicio carte - și, credeți-mă, am citit ceva cărți semnate de Gabriel García Márquez, peste zece. Și, de fapt, chiar în momentul de față citesc alt roman semnat de către el, Ochi de câine albastru, care sumează câteva povestiri scrise în tinerețea acestuia (în jurul vârstei de douăzeci de ani). Volumul de față, Douăsprezece povestiri călătoare, este un alt volum pe care l-am avut în atenție de ceva vreme, dar pe care n-am reușit să pun mâna deoarece mereu îl tot amânam. Ei, bine, atunci când am reușit, în cele din urmă, să-l am în bibliotecă, n-am mai așteptat și-am și început să-l lecturez. Și-a fost ceva special pentru că, până acum, deși eram obișnuit cu romane scrise de Gabriel García Márquez, de întinderi mari, cu ceea ce, de altfel, presupune o scriitură romanistă, în această carte am întâlnit aceeași plăcere pentru cuvânt, același talent pentru a crea atmosfere, personaje, într-o manieră cum numai autorul columbian știe s-o facă; cele douăsprezece povestiri au fost scrise în perioada 1974-1992, așadar în decursul a doisprezece ani. 

Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că, de fapt, însăși autorul afirmă faptul că scrierea acestor povestiri (în manieră individuală) i-a dat bătăi de cap așa cum poate nu ar fi crezut. Având la activ, de fapt, nume de romane mari, cum ar fi Toamna patriarhului, un „poem despre singurătatea puterii”, n-aș fi crezut totuși că niște povestiri l-ar stoarce atât de mult „de puteri” pe marele nostru scriitor drag - ei, bine, astfel, Gabriel García Márquez dă dovadă încă o dată de faptul că, în tot ceea ce scrie, autorul își pune o parte din suflet și-și tratează scriitura, fie romanistă sau nu, pe picior de egalitate. Interesul nu-l reprezintă așadar doar scrierile de întindere mare, ci și micile povestiri, importante din punct de vedere literar - pentru că, într-adevăr, vreau să cred că literatura márqueziană nu este doar „o literatură frumoasă” și atât, ci, cel puțin pentru mine, ca scriitor ahtiat după dragul autor columbian, García Márquez reprezintă un autor de referință, atât ca om, cât și ca scriitor - atât ca literatură, cât și ca viață. Curaj. Dorință. Simțământ. 

N-are rost, evident, să-ncep să descriu despre ce este cartea, despre ce îs poveștile, chestii de acest gen. Chiar nu face interesul nimănui, bănuiesc. N-am de gând să dau, cum le zice, spoilere. Dar aș putea să spun câteva chestii despre actul creației acestor povestiri - primele două, Urma sângelui tău în zăpadă și Vara fericită a doamnei Forbes au fost scrise în anul 1976, apoi publicate în suplimente literare din câteva alte țări. După cum autorul afirmă, după scrierea acestor două povestiri, n-a zăbovit nici măcar o clipă, însă, la jumătatea celei de a treia povestiri, afirmă el, „m-am simțit mai obosit decât aș fi scris un roman; la fel mi s-a întâmplat și cu a patra; până într-atât, încât n-am mai avut suflu să le termin.” Concluzia, motivul, mi s-a părut colosal, fantastic, extrem de relevant pentru însăși ideea acesti volum de față, Douăsprezece povestiri călătoare: „efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman totul trebuie definit: structură, ton, stil, ritm, lungime și, unoeri, chiar și caracterul vreunui personaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina, și dacă nu-ți petreci restul vieții corectându-ți cartea e fiindcă aceeași rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune și ca s-o termini.”

Povestirea, în schimb, după cum García Márquez afirmă, nu are „nici început, nici sfârșit: se leagă sau nu se leagă”. Procesul scrierii acestui volum, Douăsprezece povestiri călătoare este unul destul de îndelungat, care se-ntinde pe parcursul a optsprezece ani; caietul de însemnări, purtat prin Mexic, „naufragiat într-o furtună de hârtii”, Barcelona, Geneva, Roma, Paris - motiv pentru care, de altfel, volumul de față se numește astfel, deși autorul recunoaște că nu prea a scris, cum ar fi vrut să scrie, de-a lungul acestor călătorii. Așa că, după ce se întoarce scrie „toate povestirile încă o dată, de la capăt, în opt luni înfrigurate în care n-a simțit nevoia să se întrebe unde se sfârșea viața și unde începea imaginația, fiindcă îl ajuta bănuiala că nimic din ce trăise cu douăzeci de ani în urmă în Europa nu putea fi adevărat.” Acela a fost momentul în care scriitura lui García Márquez a devenit fluentă, încât simțea că scrie din simpla plăcere de a povesti, dând astfel viață cărții de povestiri „celei mai apropiate de ceea pe care întotdeauna” și-a dorit s-o scrie. Toate povestirile din volumul de față, în afară de primele două, au fost terminate în același timp, și fiecare poartă data la care a fost începută. Încă ceva ce m-a fascinat la autor (da, vorbesc despre autor) a fost o însemnare pe care, iarăși, el însuși a făcut-o și care sună cam așa: „în tot cazul, pentru orice eventualitate, nu le voi reciti (povestirile), așa cum n-am recitit în veci nicio carte scrisă de mine, de teama regretelor. Cel care le va citi va ști cum să procedeze cu ele.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Douăsprezece povestiri călătoare, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!