Ea
Eram ea, soția lui.
În noaptea dinaintea nunții, copleșită până peste cap de emoții, m-am tot ridicat din pat și mi-am atins rochia lungă și albă din dantelă, lăsându-mi degetele albe să alunece peste perlele strălucitoare și mărunte din jurul gâtului, mângâind volanele materialului și mătasea din jurul mânecilor. Știam că atunci când aveam să o îmbrac a doua zi dimineață, când aveam să o las să-mi alunece pe piele, aveam să mă transform, centimetru cu centimetru, în ceva inevitabil: eu.
Crescută în fosta familie, aș fi putut fi un pahar cu apă pe masă, tremurând un pic atunci când cineva lovea din greșeală colțul din lemn sau piciorul mesei, dat la o parte atunci când trebuia făcut loc pentru piureul de cartofi și salata de pui. Mama se uita prin mine și vedea gingășia surorii mele, tata sorbea din mine doar ca să-și potolească setea, iar sora mea arunca cu mine de pereți de fiecare dată când o apucau dracii. Dacă m-ar fi răsturnat, n-aș fi fost decât o urmă trecătoare pe fața de masă, evaporându-mă în aerul pe care îl respirau și îl gustau. Aveam un nume împrumutat de la altcineva, o înfățișare grozavă care, însă, nu amintea de niciunul dintre părinții mei, făceam parte dintr-o familie care se putea destrăma în orice moment, iar scopul meu nu era decât să slujesc, făcându-mă utilă. Eram utilă, pentru că prin prezența mea deloc remarcabilă, subliniam frumusețea surorii mele. Eram utilă pentru că demonstram că tata era potent și mama fertilă: „Două fete! Minunat!”. Eram utilă pentru că tata ajunsese să creadă că ar fi putut fi un tip competitiv, că succesul meu academic se datora genelor lui. Vedeți, dădeam bine când se făceau calculele!
Rădăcinile mele erau lipsite de nutrienți în pământul familiei mele, nu puteam înflori în acel sol, așa că atunci când am plecat de acasă și am devenit a lui, am știut că aveam să devin vizibilă, audibilă. Am știu că aveam să devin o lumină. Și așa a fost! Am devenit foarte pricepută în arta măștilor, îmbrăcând mai multe straturi de identitate, de emoții și expresii, așa cum îmbrăcam hainele. Am învățat să pictez pânza goală a feței mele cu chipul unei femei experimentate, cu potențial, echilibrate, care să fie luată în calcul, nu dată la o parte și călcată în picioare. Fiecare pudră nouă, fiecare cremă nouă, toate pensulele și toți bureții erau o investiție în viitorul meu, o urmă trasată adânc pentru a șterge trecutul ineluctabil. Gura-mi căpăta tot felul de culori, de la rujuri perlate la nuanțe lucioase, lipicioase sau mate și cream cu generiozitate buze senzuale, cărnoase și substanțiale. Exersam toată gama de zâmbete potrivite pentru un eveniment: puteam fi ușor amuzantă, secretoasă, atotcunoscătoare, inteligentă, cu reacții prompte, pentru ca apoi să trec la fata prostuță, neinițiată și maleabilă.
Mama mea a fost în permanență în război cu propriul corp, care se revărsa peste curele, atârna pe sub nasturi și amenința fiecare cusătură, iar eu, tocmai de asta, eram hotărâtă să nu fiu ca ea. Eram de felul meu micuță, dar în mod eliberat am devenit firavă, și mi-am organizat garderoba, apetitul și mesele în așa fel încât formele mele să iasă în evidență. Talia mea mică se mândrea cu curele, cordoane, lanțuri care zdrăngăneau ca să atragă atenția. Mai jos, coapsele mele înguste promiteau o femeie la care poftele-ți rămâneau pofte, o femeie care se lasă greu și cui trebuie. Purtam colanți care străluceau ca pielea unsă cu ulei de bebeluș, iar pantofii mei erau extravaganți, uneori, chiar ciudați, și indicau apucături decadente pe care nu le aveam. Eram o capodoperă: o piesă de teatru creată ca să-mi capitvez publicul. Publicul meu!
Însă el m-a făcut reală, a insuflat viață în statuia de ceară pe care o plăsmuisem. M-a dezbrăcat de costumul în caremă deghizasem, oricât ar fi fost el de convingător, și mi-a legat sufletul de al lui. Voiam să mă ofer lui toată!
Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!
El
Eram el, soțul ei.
Îmi aduc aminte că tatăl meu avusese parte de trei nunți, dar, cu toate astea, mă îndoiesc că avea habar ce înseamnă „nuntă” cu adevărat. Era un tip comod, controlat de ceea ce avea în pantaloni și înfometat după companie: atâta timp cât era dispusă să-i gătească și să-i încălzească patul, o femeie era la fel de bună ca precedenta și următoarea. Sperasem mereu că mama fusese deosebită, că relația lor a fost una bazată pe iubire, nu pe o nevoie care trebuia satisfăcută, pentru că cel puțin așa aș fi fost rezultatul unei tandreți, fie ea și trecătoare. Uneori credeam că îmi amintesc de mama mea; uneori, când toată lumea dormea, mă strecuram jos pe scări, în spălătorie, unde mirosul de detergenți și săpunuri îmbăia atmosfera combinate cu aerul rece, provocându-mi amintiri atât de puternice încât parcă o vedeam pe mama ridicând coșul cu rufe și adăugând hainele albe în cuvă. Îi auzeam vocea. Dar sentimentul de siguranță rămânea cu mine. Îl luam cu mine sus și la culcare apoi, până adormeam, îmi imaginam că aș putea să-l înfrunt pe tata. Să-l opresc să mai facă asta, să-l opresc la jumătatea urletelor. După ce m-am însurat cu ea, m-am simțit ca și cum m-aș fi mutat de tot în spălătorie, stând pe jos și știind că, la fiecare chemare, mama avea să se arate și să-mi sărute podul palmelor. Să mă îngrijească atunci când mă loveam la picior sau îmi zgâriam cotul. Când ea se cuibărea lângă mine în pat era ca și cum nici tata, nici actuala mamă, nici frații mei și surorile vitrege n-ar fi existat vreodată.
Istoria începuse să se scrie atunci când ne-am întâlnit. Atunci când ne-am atins privirile. Îi iubeam corpul, o umbră palidă traversând dormitorul spre baie, coapsele ca o invitație osoasă, inima bătând înfometată, sânii definind trandafiriu linia trupului. Puteam să mă lipesc de ea și să o cuprind cu totul, corpul meu păzind-o de dușmani și ferind-o de privirile curioase. Numai eu știu că scâncea în somn. Numai eu știu că uneori sărea în capul oaselor paralizată de spaimă. Niciodată nu-mi putea spune dimineața de ce tatăl ei anost îi bântuia visele. Ce făcuse. Nu voia, nu putea, iar eu îi respectam deciziile și nu insistam. Numai eu știam că atunci când se tăia, se speria atât de tare încât începea să plângă la vederea propriului sânge. Numai eu îi puteam oferi alinare, protecție, iubire și viață. Mi-a spus că în copilărie nu plânsese niciodată,, nici când cădea și se lovea, așa că acum avea de unde plânge, lacrimi ținute în frâu de-a lungul anilor nepăsători. Odată, când motanul nostru s-a îmbolnăvit, a fost de neconsolat, pentru că veterinarul ne spusese că s-ar putea ca pisoiul să nu aibă forță pentru a rezista intervenției majore de care avea nevoie. Timp de o săptămână, ea a sunat la muncă și a spus că era bolnavă, pătându-și astfel dosarul imaculat, iar eu când mă întorceam acasă la sfârșitul zilei o găseam încolăcită în jurul pisoiului, pe care îl hrănea cu biberonul. La fel de bine, putea să-l alăpteze!
Abia dacă a dormit toată săptămâna și venea în dormitor de trei sau patru ori, ca să-mi spună în ce stadiu e. Nu mă deranja! Voiam să-i ofer tot ce pot, toată protecția mea și toată viața mea. Era mâna ce mi-a fost întinsă pentru a scăpa de perdeaua ce îmi acoperea chipul, era piciorul drept al succesului meu, era gustul ce lipsea din viața mea. Voiam să-i ofer tot!
Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!
