Smulgătorul de inimi, de Boris Vian - Recenzie

Boris Vian (1920-1959), autorul „celui mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, „Spuma zilelor”, este unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze după al doilea război mondial, din școala lui Eugene Ionesco, Raymond Queneau, Jacques Prevert. „Iarba roșie”, „Furnicile”, „Toamna la Pekin” sunt câteva dintre cele mai celebre cărți ale lui Boris Vian traduse în românește.

Vă spun de pe acum, dacă doriți cu desăvârșire să citiți o carte bună, aceasta este alegerea cea mai potrivită. Recunosc, când am făcut cunoștință cu cartea m-a frapat, în primul rând, titlul, pentru ca, mai apoi, să-mi dau seama că nu este vorba tocmai de un criminal care-și ucide victimile pentru ca apoi să le „smulgă inimile”. Romanul este unul scurt, puternic, introspectiv, dar de esență puternică și tare, menit să-ți mai rămână în minte cel puțin câteva săptămâni după ce l-ai lecturat. 

„Smulgătorul de inimi este una dintre cărţile cele mai puternice şi mai teribile despre dragostea maternă. Romanul desfăşoară în faţa ochilor cititorului povestea iubirii unei mame faţă de copiii ei, o dragoste auto-devoratoare, sacrificială şi posesivă, redată într-un registru uneori suprarealist, alteori oniric, de cele mai multe ori însă cu accentele unei realităţi halucinant de adevărate. Tot astfel, universul mental al copiilor, în care totul este posibil, capătă viaţă în acest roman al lui Boris Vian, care nu este cu nimic mai prejos, în tema pe care şi-a ales-o, decât Spuma zilelor.” 

Romanul îl are în centru pe Jacquemort - un psihiatru care caută să phishanalizeze tot felul de minți pentru ca, în acest fel, să-și hrănească curiozitățile și mintea. Acesta poposește la casa lui Clementine, unde ajută și asistă la nașterea a trei copii, doi gemeni și un băiat aparte. Din acel moment, cartea începe să-și trateze subiectul principal. Satul în care ajunge Jacquemort este un sat extrem de simplu, în apartență, dar este bântuit de oameni fără respect, fără bun simț, fără umanitate și rușine, un sat condus de biserică și de gândul că „dacă îi ceri lui Dumnezeu, care e un lux, un lăcaș de detalii- trebuie să îi ceri, întâi, preotului- iar dacă preotul vrea, atunci el îi va cere lui Dumnezeu, nu tu”. Oameni amăgiți, ușor de condus și prostit. Jacquemort, venit din cu totul altă lume, este, la început, îngrozit de toate lucrurile la care, involuntar sau voluntar, este martor: târgul în care se vindeau bătrâni pentru cine știe ce orori, chinuirea animalelor în moduri groaznice și pentru lucruri nefirești, bătaia dintre preot și „diavol”, distrugerea încăperii bisericii cu pietre, copii pedepsiți într-un mod groaznic și nu numai. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, chiar Jaquemort- psihanalistul nostru, ajunge să se prindă în această horă a jocului perfid. Va deveni la fel ca oamenii pe care, în încercările sale, dorește să-i psihanalizeze și să-i cunoască. Scene de brutalitate frustă apar ca fiind naturale. Lumea prezentată de Vian este o lume inversă, o lume pe dos, o lume în care „să te cerți cu Dumnezeu” nu sună deloc ciudat, ci, dimpotrivă, sună lăudabil.

Cu toate acestea, Vian nu ni-l pune în față doar pe Jacquemort, ci și pe Clementine- mama celor trei copii. După ce naște, aceasta își pierde toată dragostea pentru soțul ei, iar cauzele pot fi interpretate. Eu, unul, am pus vina pe orgoliul ei imens de a nu mai fi aceeași, atât fizic cât și psihic, care era înainte de a naște. Vă las să trageți voi propriile voastre sfori! Clementine exagerează; cred că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit- exagerează cu o dragoste maternă maladivă, prea puternică, care este dusă până în măduva oaselor, până în întunericul lor. Dragostea pentru copiii ei se manifestă, cu trecerea timpului, ca o obsesie. De fapt, se transformă într-o obsesie: obsesie ca aceștia să nu pățească nimic. În nebunia ei, aceasta începe să creadă că orice lucru le-ar putea fi dăunător micuților. Din acest motiv, ajunge să facă lucruri greu de imaginat și suportat, însă, pe care, Boris Vian le ilustrează cu atâta normalitate, încât nimic nu pare nelalocul lui în demersul unei mame care se sacrifică pentru binele copiilor ei. Conștiința maternă a femeii este alimentată tocmai de aceste gesturi extreme. Cartea se împletește cu suprarealism, cu minți vechi, chinuite, cu vorbe „de lux”, „Dumnezeu de lux”, „ploaie măruntă” și obsesii maladive și neînțelese. 

O fi vorba despre dragoste de mamă? Obsesie? Sentimentul maternă mult prea dezvoltat? O fi Clementine, de fapt, o nebună? Eu am tras concluzia, dar vă invit pe voi să faceți la fel.

După părerea mea, aceasta este printre cele mai bune cărți citite în ultima vreme, pe care o recomand cu cel mai mare drag. Merită!

Mulțumesc Editurii Univers pentru posibilitatea de a citi această carte care merită un loc de preț în biblioteca mea. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț mult prea mic pentru valoarea cărții!

176 pagini

Traducere din franceză de Diana Crupenschi

„Proscrisul” de Sadie Jones- Recenzie

Sadie Jones s-a născut la Londra dintr-un tată scriitor și o mamă actriță. După terminarea școlii, a lucrat în producția de televiziune și a călătorit mult în America, Mexic și Caraibe, înainte de a se muta la Paris, unde a predat limba engleză și a început să scrie scenarii. Întoarsă la Londra, a lucrat mult timp ca scenaristă înainte de a scrie romanul de debut „Proscrisul”. Sadie Jones trăiește în Londra împreună cu cei doi copii ai săi și soțul ei.

Romanul „Proscrisul” a primit în anul 2008 premiul „First Novel Award”, fiind, după cum Margot Livesey spune, „În tradiția romanelor Ispășire de Ian McEwan și Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro, dar cu voce narativă proprie și mai mult decât captivantă, Sadie Jones evocă acea clasă de mijloc britanică a anilor 1950- puritană, bigotă, dar în secret abuzivă... Proscrisul este un roman plin de pasiune și de suspans, despre cei care încalcă regulile și cei care le respectă. Un minunat roman de debut.”; iar, după cum Tracy Chevalier spune, „un roman elegant, subtil și obsesiv, care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am terminat. Sadie Jones are o carieră lungă înaintea sa”. Și nu mă înșel!

Toată viața lui Lewis, un băiețel de doar câțiva ani, se schimbă atunci când acesta iese împreună cu mama sa, Elizabeth (Lizzie) la picnic, pe margiunea unui lac. Când se scufundă în apă, acesta observă ceva și încearcă să-l tragă la mal. Nu reușește, din acest motiv o cheamă pe mama sa să-l ajute, iar el iese pe mal. Astfel, mama lui se scufundă să vadă ce este, dar, în cele din urmă, nu mai reușește să iasă, deși Lewis încearcă să o ajute, înspăimântat și panicat. Viața lui ia o întorsătură groaznică din acel moment!

Tatăl său se îndrăgostește de o altă femeie, Alice, pe care Lewis o acceptă cu greu, deși ea încearcă să-i ofere tot ce-i poate oferi și se comportă cu el în așa fel încât să nu-l lase să-și amintească de moartea mamei naturale. Romanul surprinde toate aceste încercări, pline de pasiune, de dorință și de viață. Peste câțiva ani, Lewis, supărat și băut, se duce la biserica din sat unde era îngropată mama sa și îi dă foc. Este salvat, însă, după anchetele făcute, condamnat la trei ani de închisoare. Povestea începe întocmai cu momentul când aceste iese din închisoare și se întoarce acasă.

Stilul lui Sadie Jones este unul familiar, ușor, elegant și fără prea multe metafore care să înfrumusețeze. Prezintă totul fără perdea, ca și cum ți-ar pune în față o scenă de teatru, pe care personajele o joacă cum știu ele mai bine. 

Între Alice și Lewis se leagă o strânsă dragoste. Imaginează-ți, să ai o relație cu propria mamă vitregă! Bineînțeles, romanul nu prezintă doar viața lui Lewis. Tamsin, Kit, sunt, de asemenea, persoane importante în viața lui Lewis, care reușesc să treacă prin experiențe menite să le inițieze într-o lume mult prea mohorâtă și fadă. Kit îi poartă o iubire neîmpărtășită, este bătută de tatăl ei și chinuită, iar Lewis simte o atracție fizică nebunească pentru Tamsin. Tamsin, la rândul ei, fată de succes și... independentă!

Sex în locuri neașteptate, dragoste, bătăi și vânătăi, cuvinte nespuse, necuvinte, tăieturi, suferință și mister. Sentimente, păcat, amintiri și gânduri. Cuvinte prost alese și spuse când nu trebuie! Încercări și eșecuri! Viață! Personajele sunt ușor de înțeles și albe, le poți picta cum vrei!

Sadie Jones reușește să le aducă pe toate într-un roman de succes, care merită citit și pe care l-am citit cu mare drag!

Editura Leda, Grupul Editorial Corint

367 pagini

Traducere din limba engleză de Adrian Buz

Radicali însufletiti

Ea

Eram ea, soția lui.

În noaptea dinaintea nunții, copleșită până peste cap de emoții, m-am tot ridicat din pat și mi-am atins rochia lungă și albă din dantelă, lăsându-mi degetele albe să alunece peste perlele strălucitoare și mărunte din jurul gâtului, mângâind volanele materialului și mătasea din jurul mânecilor. Știam că atunci când aveam să o îmbrac a doua zi dimineață, când aveam să o las să-mi alunece pe piele, aveam să mă transform, centimetru cu centimetru, în ceva inevitabil: eu.
Crescută în fosta familie, aș fi putut fi un pahar cu apă pe masă, tremurând un pic atunci când cineva lovea din greșeală colțul din lemn sau piciorul mesei, dat la o parte atunci când trebuia făcut loc pentru piureul de cartofi și salata de pui. Mama se uita prin mine și vedea gingășia surorii mele, tata sorbea din mine doar ca să-și potolească setea, iar sora mea arunca cu mine de pereți de fiecare dată când o apucau dracii. Dacă m-ar fi răsturnat, n-aș fi fost decât o urmă trecătoare pe fața de masă, evaporându-mă în aerul pe care îl respirau și îl gustau. Aveam un nume împrumutat de la altcineva, o înfățișare grozavă care, însă, nu amintea de niciunul dintre părinții mei, făceam parte dintr-o familie care se putea destrăma în orice moment, iar scopul meu nu era decât să slujesc, făcându-mă utilă. Eram utilă, pentru că prin prezența mea deloc remarcabilă, subliniam frumusețea surorii mele. Eram utilă pentru că demonstram că tata era potent și mama fertilă: „Două fete! Minunat!”. Eram utilă pentru că tata ajunsese să creadă că ar fi putut fi un tip competitiv, că succesul meu academic se datora genelor lui. Vedeți, dădeam bine când se făceau calculele!
Rădăcinile mele erau lipsite de nutrienți în pământul familiei mele, nu puteam înflori în acel sol, așa că atunci când am plecat de acasă și am devenit a lui, am știut că aveam să devin vizibilă, audibilă. Am știu că aveam să devin o lumină. Și așa a fost! Am devenit foarte pricepută în arta măștilor, îmbrăcând mai multe straturi de identitate, de emoții și expresii, așa cum îmbrăcam hainele. Am învățat să pictez pânza goală a feței mele cu chipul unei femei experimentate, cu potențial, echilibrate, care să fie luată în calcul, nu dată la o parte și călcată în picioare. Fiecare pudră nouă, fiecare cremă nouă, toate pensulele și toți bureții erau o investiție în viitorul meu, o urmă trasată adânc pentru a șterge trecutul ineluctabil. Gura-mi căpăta tot felul de culori, de la rujuri perlate la nuanțe lucioase, lipicioase sau mate și cream cu generiozitate buze senzuale, cărnoase și substanțiale. Exersam toată gama de zâmbete potrivite pentru un eveniment: puteam fi ușor amuzantă, secretoasă, atotcunoscătoare, inteligentă, cu reacții prompte, pentru ca apoi să trec la fata prostuță, neinițiată și maleabilă.
Mama mea a fost în permanență în război cu propriul corp, care se revărsa peste curele, atârna pe sub nasturi și amenința fiecare cusătură, iar eu, tocmai de asta, eram hotărâtă să nu fiu ca ea. Eram de felul meu micuță, dar în mod eliberat am devenit firavă, și mi-am organizat garderoba, apetitul și mesele în așa fel încât formele mele să iasă în evidență. Talia mea mică se mândrea cu curele, cordoane, lanțuri care zdrăngăneau ca să atragă atenția. Mai jos, coapsele mele înguste promiteau o femeie la care poftele-ți rămâneau pofte, o femeie care se lasă greu și cui trebuie. Purtam colanți care străluceau ca pielea unsă cu ulei de bebeluș, iar pantofii mei erau extravaganți, uneori, chiar ciudați, și indicau apucături decadente pe care nu le aveam. Eram o capodoperă: o piesă de teatru creată ca să-mi capitvez publicul. Publicul meu!
Însă el m-a făcut reală, a insuflat viață în statuia de ceară pe care o plăsmuisem. M-a dezbrăcat de costumul în caremă deghizasem, oricât ar fi fost el de convingător, și mi-a legat sufletul de al lui. Voiam să mă ofer lui toată!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

El

Eram el, soțul ei.

Îmi aduc aminte că tatăl meu avusese parte de trei nunți, dar, cu toate astea, mă îndoiesc că avea habar ce înseamnă „nuntă” cu adevărat. Era un tip comod, controlat de ceea ce avea în pantaloni și înfometat după companie: atâta timp cât era dispusă să-i gătească și să-i încălzească patul, o femeie era la fel de bună ca precedenta și următoarea. Sperasem mereu că mama fusese deosebită, că relația lor a fost una bazată pe iubire, nu pe o nevoie care trebuia satisfăcută, pentru că cel puțin așa aș fi fost rezultatul unei tandreți, fie ea și trecătoare. Uneori credeam că îmi amintesc de mama mea; uneori, când toată lumea dormea, mă strecuram jos pe scări, în spălătorie,  unde mirosul de detergenți și săpunuri îmbăia atmosfera combinate cu aerul rece, provocându-mi amintiri atât de puternice încât parcă o vedeam pe mama ridicând coșul cu rufe și adăugând hainele albe în cuvă. Îi auzeam vocea. Dar sentimentul de siguranță rămânea cu mine. Îl luam cu mine sus și la culcare apoi, până adormeam, îmi imaginam că aș putea să-l înfrunt pe tata. Să-l opresc să mai facă asta, să-l opresc la jumătatea urletelor. După ce m-am însurat cu ea, m-am simțit ca și cum m-aș fi mutat de tot în spălătorie, stând pe jos și știind că, la fiecare chemare, mama avea să se arate și să-mi sărute podul palmelor. Să mă îngrijească atunci când mă loveam la picior sau îmi zgâriam cotul. Când ea se cuibărea lângă mine în pat era ca și cum nici tata, nici actuala mamă, nici frații mei și surorile vitrege n-ar fi existat vreodată.
Istoria începuse să se scrie atunci când ne-am întâlnit. Atunci când ne-am atins privirile. Îi iubeam corpul, o umbră palidă traversând dormitorul spre baie, coapsele ca o invitație osoasă, inima bătând înfometată, sânii definind trandafiriu linia trupului. Puteam să mă lipesc de ea și să o cuprind cu totul, corpul meu păzind-o de dușmani și ferind-o de privirile curioase. Numai eu știu că scâncea în somn. Numai eu știu că uneori sărea în capul oaselor paralizată de spaimă. Niciodată nu-mi putea spune dimineața de ce tatăl ei anost îi bântuia visele. Ce făcuse. Nu voia, nu putea, iar eu îi respectam deciziile și nu insistam. Numai eu știam că atunci când se tăia, se speria atât de tare încât începea să plângă la vederea propriului sânge. Numai eu îi puteam oferi alinare, protecție, iubire și viață. Mi-a spus că în copilărie nu plânsese niciodată,, nici când cădea și se lovea, așa că acum avea de unde plânge, lacrimi ținute în frâu de-a lungul anilor nepăsători. Odată, când motanul nostru s-a îmbolnăvit, a fost de neconsolat, pentru că veterinarul ne spusese că s-ar putea ca pisoiul să nu aibă forță pentru a rezista intervenției majore de care avea nevoie. Timp de o săptămână, ea a sunat la muncă și a spus că era bolnavă, pătându-și astfel dosarul imaculat, iar eu când mă întorceam acasă la sfârșitul zilei o găseam încolăcită în jurul pisoiului, pe care îl hrănea cu biberonul. La fel de bine, putea să-l alăpteze!
Abia dacă a dormit toată săptămâna și venea în dormitor de trei sau patru ori, ca să-mi spună în ce stadiu e. Nu mă deranja! Voiam să-i ofer tot ce pot, toată protecția mea și toată viața mea. Era mâna ce mi-a fost întinsă pentru a scăpa de perdeaua ce îmi acoperea chipul, era piciorul drept al succesului meu, era gustul ce lipsea din viața mea. Voiam să-i ofer tot!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

Volum nou la Editura Univers

Salutare, dragi cititori!

După o vară în care, deși nu s-au făcut prezente noi apariții, s-a lucrat la cele ce vor fi publicate în toamna asta, Editura Univers ne prezintă un nou titlu, proaspăt venit din tipar: „Ciudata mea căutare pe urmele lui Mesonge”, scrisă de către Malcolm Bradbury, scriitor ce se înscrie în seria romancierilor ironici, dar plini de umor și surprinzători!

Câteva date despre carte și autor:

„Sir Malcolm Stanley Bradbury (1932–2000) şi‑a terminat primul roman, Eating People is Wrong, în 1959. Este cunoscut ca romancier, autor de povestiri și expert în romanul modern; a publicat cărţi despre Saul Bellow, E. M. Forster, F. Scott Fitzgerald. Malcolm Bradbury a întemeiat în 1970 împreună cu Angus Wilson primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. Când a fost lansat acest curs, ideea că cineva putea fi învățat cum să scrie ficțiune a stârnit un adevărat scandal în lumea universitară britanică. Un singur student s‑a înscris la acest curs. Numele lui era Ian McEwan.

Dintre cărţile lui Malcolm Bradbury traduse în româneşte, cea mai cunoscută este Un om al istoriei (Editura Univers, 1991, colecţia RSXX).

Structuralişti, post‑structuralişti, deconstructivişti, adepţi ai lecturii eronate şi alţi oameni ocupaţi şi utili de pe la universităţile de pretutindeni au cugetat pentru foarte scurt timp asupra acestei întrebări. Unii chiar au îndrăznit să întrebe: A existat el?

Se ştiu puţine despre el. Originea lui rămâne un mister. Sosirea lui la Paris pare să fi fost un accident ţinând de circulaţia trenurilor. Textul său monumental, La Fornication comme acte culturel, nu a fost citit niciodată şi nici nu a fost scris cu această intenţie. Totuşi, în Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge, Malcolm Bradbury arată că Mensonge a fost deconstructorul deconstructivismului, un om care a ştiut tot ce era de ştiut despre noua filosofie (ca să nu mai vorbim de nouvelle cuisine).

Prin acest text esenţial, Bradbury îl plasează, în sfârşit, pe Henri Mensonge acolo unde îi este locul: în repertoriul marilor gânditori ai secolului XX, alături de Freud, Foucault, de Beauvoir şi Bardot.”

Vă invit cu tot dragul să citiți această carte, care se poate comanda de pe site-ul Editurii Univers (mai concret, de AICI) la un preț demn de nerefuzat. De asemenea, vă recomand să vă abonați la Newsletter-ul Editurii, pentru a putea fi la curent cu toate promoțiile și noile apariții!

Lectură păcută și toate bune!

Am trăit vremuri moderne, de Linda Grant - Recenzie

Linda Grant, născută la 15 februarie 1951, este o scriitoare și jurnalistă britanică. S-a născut la Liverpool, într-o familie de evrei imigranți.

Cartea „Am trăit vremuri moderne” („When I lived in modern Times”) este o nuvelă scrisă de această autoare care, în anul 2000, a fost premiată cu Orange Prize for Fiction.

Voi încerca să evit spoilerele și, după cum v-am obișnuit, voi încerca să conving masa de cititori să aleagă această carte doar pentru stilul scriitoarei. 

Acțiunea cărții începe în 1946, când protagonista romanului, Evelyn, o tânără coafeză dintr-un cartier din Londra, pleacă, la îndemnul Unchiului Joe, imediat după ce mama sa moare, spre Palestina, Tel Aviv, locul în care se vor aduna evrei din întreaga Europă- refugiați, idealiști, scriitori, oameni răi, cu idealuri și cu gânduri bune și... mai puțin bune! Însă toți uniți, conectați printr-un singur vis: să înceapă o viață nouă într-o țară nouă, o țară mai bună și mai prosperă, strălucitoare și trăită în pace. În strălucitorul și frumosul oraș Tel-Aviv, totul pare realizabil, la o aruncătură de băț, însă nu toate se dovedesc roz pentru Evelyn. Cât timp aceasta stă în Palestina este nevoită să-și schimbe numele, să-și creeze un nou tip viață, cu noi reguli, noi tabieturi, noi toalete și machiajuri. Se conformează, cu greu, însă o face. La un moment dat, în roman apare un tânăr Johnny de care aceasta se îndrăgostește și în care vede idealul masculin, „râvnind la trupul și la inima sa”. Cu toate astea, Johnny nu se ocupă tocmai cu afaceri din care se iese cu bine, și ajunge... De fapt, nu vă spun unde se ajunge, vă las să aflați singuri.

Linda Grant reușește să prezinte toate personajele într-un mod cât mai realist și simplu, în așa fel încât, uneori, simți că acestea își au rădăcinile în personaje din ziua de astăzi. Sincer, eu m-am regăsit într-un personaj, și, de altfel, cartea nu abundă de așa multe, făcând lectura una ușoară și plăcută, dar complicată- nu din punctul de vedere al psihologiei, ci al jocurilor de cuvinte- în același timp. Este o carte pe care o recomand cu drag și pe care am savurat-o până la sfârșitul ultimei pagini, sfârșit care mi-a dat de gândit: în ultimile 4-5 pagini, protagonista „se întâlnește”, ca într-un vis, cu ea din trecut. Simte că nu poate să o atingă și, în același timp, simte „milă și respect” pentru ea, pentru ce a fost și pentru ce va fi. „Trecutul e ineluctabil”, o spune la un moment dat. 

Se leagă prietenii, se destramă altele, se trăiește greu, cu trudă, muncind și asudând. Mâncare veche, stricată, fără gust, relații sexuale imediate, pofte, dorințe, revederi, singurătate și însingurare. Linda Grant le aduce pe toate într-o savuroasă nuvelă, plină de „umor tăios, de ironii savante și de un acut simț al ciocnirilor culturale”, după cum spune Independent on Sunday.

Coperta cărții ne prezintă următoarele:

„Suntem în aprilie 1946. O tânără coafeză din cartierul londonez Soho se îmbarcă spre Palestina, unde se adună evrei din toată Europa, unii refugiați, altii doar idealiști, cu gândul să înceapă o viață nouă într-o țară nou-constituită. In strălucitorul și cosmopolitul oraș Tel Aviv, totul pare cu putință- o nouă identitate pentru toți, un nou tip de evreu, de femeie -, totul pare perfect realizabil.

Evelyn, care se pricepe la deghizări, se reinventează pe acel tărâm al tuturor posibilităților . Ajunsă într-o lume unde pasiunea se împletește cu idealismul, ea se îndrăgostește de Johnny, care o introduce în miezul unui joc dintre cele mai primejdioase.”

„Iată o evocare a unor vremuri de formidabil optimism și speranță, când un nou Ierusalim se voia construit în plin deșert. Linda Grant construiește o temă grandioasă dintr-o multitudine de observații mărunte, parcă făcute la microscop... O scriitoare de mare talent.” - Polly Toynbee

„Documentat, inteligent... vital, original.”- The New York Times

Recomand cartea, merită citită!

Cartea poate fi comandată de pe libris.ro la prețul de 4.8 lei! 5, hai să zicem, cu tot cu bacșișul pentru transport. 

Editura Leda, Grupul Editorial Corint

304 pagini

Traducere din limba engleză de Adina și Gabriel Rațiu