Seară japoneză - Zeii pedepselor cerești

Marţi, 7 iulie, ora 19.00 vă aşteptăm la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) pentru o seară japoneză dedicată lansării romanului "Zeii pedepselor cereşti" un nou bestseller internaţional semnat de Jennifer Cody Epstein.  Participă Irina Margareta Nistor, filolog şi critic de film, Elisabeta Lăsconi, critic literar, Sînziana Dragoş, filolog şi Şerban Pavelescu, istoric. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

În partea a doua a evenimentului, sărbătorim împreună 7 iulie, Tanabata - Festivalul Stelelor, sărbătoarea iubirii eterne în Japonia. Prezintă Chinatsu Kawamoto, profesor la Centrul de Studii Romano-Japoneze (Romanian-Japanese Studies Center) "Angela Hondru" din cadrul Universităţii Româno - Americane.

„Zeii pedepselor cereşti” aduce în prim-plan Japonia şi America anilor 1930, două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Ţesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein îşi poartă cititorii de o parte şi de cealaltă a Pacificului şi creează o imagine amplă, copleşitoare a dramelor individuale şi a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Rãzboi Mondial.

Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viaţa lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta îşi împărţea timpul între familie şi şcoală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existenţa lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înţelege că învingătorii şi învinşii sunt în egală măsură vinovaţi. Şi în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo şi îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, şi experienţele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forţele de ocupaţie.

 

Scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein şi-a luat licenţa în studii asiatice şi literatură engleză la Amherst College, deţine un masterat în artă de la Columbia University şi unul în relaţii internaţionale de la Johns Hopkins School of Advanced International Studies. Ca jurnalistă, a colaborat la The Wall Street Journal, Chicago Tribune, The Asian Wall Street Journal, The Nation (Thailanda), la revistele Self şi Mademoiselle, precum şi la NBC şi HBO. Ca studentă și profesoară, a trăit cinci ani în Japonia, la Tokyo și Kyoto, apoi în Hong Kong şi Bangkok. A predat, de asemenea, la Columbia University. Cariera literară şi-a început-o publicând povestiri în reviste literare. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman, „Pictorița din Shanghai” (The Painter from Shanghai, 2008; Humanitas Fiction, 2010), inspirat din viaţa pictoriţei Pan Yuliang. Romanul s-a bucurat de cronici elogioase din partea presei americane şi a devenit bestseller internaţional. În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, „Zeii pedepselor cerești” („The Gods of Heavenly Punishment”), tradus deja în mai multe ţări.

În curând la Editura Leda - Opal, al treilea volum din seria LUX

Începând cu data de 17 iulie, vom putea achiziționa de la Editura Leda al treilea volum din seria LUX, „Opal”. Recenziile primelor două volume, „Obsidian” și „Onix” le găsiți pe blog.

Daemon Black este unic.

„Când s-a hotărât să-şi dovedească sentimentele pentru mine, a făcut-o într-un mod foarte serios. N-o să mă mai îndoiesc niciodată de el, iar acum, că am trecut de momentele dificile, ei bine… e multă combustie spontană între noi! Dar nici măcar el nu poate să-şi protejeze familia de pericolul de a încerca eliberarea celor dragi. După tot ce s-a întâmplat, eu nu mai sunt aceeaşi Katy. Sunt cu totul alta… Şi nu prea ştiu ce o să însemne asta până la urmă. Când fiecare pas pe care îl facem pentru a descoperi adevărul ne aduce mai aproape de organizaţia secretă responsabilă pentru torturarea şi testarea hibrizilor, îmi dau seama cât de uriaşe sunt capacităţile mele. Amintirea celor morţi încă mai dăinuie, ajutorul vine din cel mai improbabil loc, iar prietenii vor deveni cei mai nemiloşi duşmani – dar noi nu vom da înapoi. Chiar dacă rezultatul ne va spulbera pentru totdeauna lumea. Împreună suntem mai puternici…. şi ei ştiu asta.”

Fata din tren, de Paula Hawkins- Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Ionela Chirilă 

Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani, asta înainte să se dedice scrisului și literaturii. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în momentul de față. Fata din tren, este primul ei thriller, roman care s-a bucurat de un mare succes internațional. Din aceste motive, cei de la DreamWorks, companie de filme cunoscută la nivel mondial, au cumpărat drepturile de ecranizare. 

„Nici nu știu cum îi cheamă, așa că a trebuit să-i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potrivește cu Jason și cu femeia în sine. I se potrivește mănușă, așa frumoasă și lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiți, pot spune. Sunt așa cum eram și eu; sunt ca mine și ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.”

Poate unele lucruri sunt menite să se întâmple așa, încă de la primul semn al sorții. Sau, de fapt, poate aceste lucruri au luat o bruscă întorsătură în ultimul moment. Poate, de fapt, în viața noastră au apărut oameni care ar fi fost mai bine să nu apară, oameni care ne-au influențat, oameni pe care i-am influențat, oameni cu care ne-am împrietenit, cu care am râs, am glumit, pe care i-am bârfit, oameni cu care am dansat și pe care i-am uitat; sau pe care încercăm să-i uităm. Oameni pe care i-am mințit, față de care avem secrete - oameni care, într-o singură secundă, ne-au schimbat viața. Și, totuși, unele secrete poate ar trebui să rămână secrete, iar unele minciuni n-ar trebui aflate niciodată. Atunci, poate, lucrurile ar fi fost altfel. „Viața nu e un paragraf, iar moartea nu e ceva între paranteze”.

Un roman pur și simplu tulburător, încă de la primele capitole. Vă spun sincer că l-am început aseară, pe la ora douăzeci, am citit cam o sută treizeci de pagini până înainte să adorm, apoi m-am apucat dimineață de el, după ce m-am trezit, și n-am mai putut să-l las din mână. Am fost purtat, precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, prin zeci de întrebări, eram confuz, dar, cu toate astea, determinat să aflu ce se află în spatele acestei povești consolidată de o intrigă cutremurătoare. Și, deși încercam să-mi dau seama cum stau lucrurile, ce se află în spatele poveștii, nu am reușit să deșlusesc asta decât atunci când, ei bine, autoarea a spus-o. După ce l-am terminat, am lăsat romanul deoparte și, numaidecât, am intrat pe Goodreads ca să-i ofer cinci steluțe meritate din plin. Evident, după cum se vorbește, n-am putut să nu fac o oarecare asociere cu romanul lui Gillian Flynn, Fata dispărută, însă, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mai mult acesta. Cred că motivul ar fi finalul, care la Gillian Flynn m-a lăsat puțin cu ochii în soare. 

„Clipind din cauza luminii soarelui, încerc cu disperare să pun cap la cap ce-am văzut atunci, dar nu-mi vine nimic. Nimic real, nimic care să-mi fie de ajutor. Nimic ce poate fi declarat. Mă certam cu cineva. Sau poate că eram de față la o ceartă a altcuiva. M-am împiedicat pe scările de la gară, un individ cu părul roșcat m-a ajutat - cred că a fost de treabă în ce mă privește, cu toate că prezența lui mă sperie. Știu că am avut o tăietură la cap, încă una pe buză, vânătăi pe brațe. Parcă îmi aduc aminte că eram în pasaj. Era întuneric. Mi-era frică, eram confuză. Auzeam voci. Am auzit pe cineva strigând-o pe Megan. Nu, visam. Nu se întâmplă în realitate. Îmi aduc aminte sânge. Aveam sânge pe cap, sânge pe mâini. (...)”

Aici, la Fata din tren, avem același artificiu ca și la Gillian Flynn: mai multe perspective asupra acțiunii. Bun, da, îmi place acest stil, nu neapărat pentru că-mi oferă posibilitatea de a putea privi povestea prin mai multe filtre de conștiință, însă conferă și o anumită lejeritate în lecturarea romanului. Autoarea se axează pe trei personaje, toate feminine, atunci când ne prezintă acțiunea succesivă a romanului. Încă de la început, o cunoaștem pe Rachel, o femeie ratată din punct de vedere social, fără serviciu sau casă, stând la prietena ei, divorțată, însă încă iubindu-și fostul soț, Tom, cu o patimă glorioasă pentru alcool în care-și găsește liniștea și care, în momente de tensiune, o ajută să se liniștească și să-și pună gândurile în ordine. Putem asemăna viața lui Rachel cu, nici nu v-ați fi gândit la asta, mersul unui tren: pur și simplu o rutină zilnică, un drum anost, același tot timpul, la ora 8:04, fără nimic special sau alte așteptări miraculoase de la viață. Aproape că se resemnează, retrăgându-se în propriul eu interior, închizându-se sub propria carapace, iar ceea ce îi rămâne nu este decât să-i admire pe „Jess și Jason”, după cum însăși ea i-a botezat, un cuplu care locuiește într-o casă de lângă calea ferată și care, pentru Rachel, reprezintă idealul unei relații solide și de lungă durată, a căror viață, dincolo de geamul aburit al trenului, pare perfecta. Exact ceea ce ei, deopotrivă, îi lipsește. Însă toate acestea până într-o zi...

Acum să facem cunoștință cu Megan, așa-zisa „Jess”, din partea lui Rachel. Megan cred că a fost personajul meu preferat; oricum, l-aș clasa alături de Rachel. Pe Megan ori ajungi să o urăști încă de la început, ori îi lași prilejul, încetul cu încetul, să crească în ochii cititorului. Eu am optat pentru a doua variantă, și nu i-am oferit o etichetă încă de la început (așa cum am făcut la următorul personaj pe care-l voi prezenta). Dincolo de geamurile trenului prin care Rachel vede lumea, Megan este o femeie bazată, este o femeie de succes, avocat, director, după părerea lui Rachel - în fine, o femeie care a reușit pe toate planurile: familial, social, ierarhic. Într-adevăr, la o adică Megan duce o viață fericită alături de soțul ei, Scott, masculul din casă, care se ocupă de tot ceea ce îi trebuie lui Megan și care se gândește, că, de fapt, Megan le are pe toate și nu mai are nevoie de nimic. Punct ochit, punct lovit: fix aici greșește. Întrucât și-a pierdut fratele într-un accident, Megan tânjește după căldura familială, tânjește după ceea ce, cândva, și-a propus împreună cu fratele ei să facă: să călătorească, să vadă lumea, să se simtă liberă. Pentru că, în această casă, Megan se simte ca într-o colivie, ca o pasăre pe care o închizi și căreia îi privezi zborul. De aici pornește drama lui Megan care, într-o surescitare continuă, într-o încordare a dorințelor care-i zbuciumă carnea, nu-i poate împărtăși toate acestea lui Scott. De ce? Din teamă? Frică de respingere? Nu erau ei, în cele din urmă, cuplul perfect? Ba da, erau, chiar dovedesc asta. Însă toate acestea până într-o zi...

A treia, și ultima, Anna. Încă de la început, Rachel o vede drept rivala ei. Într-adevăr, e și de crezut, ea e cea pentru care Tom a lăsat-o. Așadar, Anna și Tom trăiesc o viață fericită, departe - am zice - de agitația celorlalți, ei, doi porumbei retrași în casa în care, cândva, trăiau el și Rachel, familiști convinși, cu un copil împreună - lucru de care Rachel n-a fost capabilă, întrucât aceasta era infertilă și multe încercări de a rămâne însărcinată au dat greș, lucru de care, iarăși, Rachel se simte vinovată - și pentru care totul este roz, simplu, și viața e foarte frumoasă și merge înainte, cu bune sau cu rele. Anna, tipa care se teme pentru viața copilului ei, întrucât Rachel încă nu poate să accepte faptul că Tom a părăsit-o și acum trăiește cu o altă femeie în aceeași casă în care, cândva, ea trăia, face sex cu alta în același pat în care, cândva, își șopteau cuvinte de iubire, mănâncă la aceeași masă cu altă femeie, se uită la același televizor cu altă femeie și tot așa. O fi, într-o oarecare măsură, o natură obsesivă de-a lui Rachel. Și, totuși, ce-i doi trăiesc în continuare o relativă fericire, stresați ei câteodată din cauza lui Rachel. Și, totuși, toate acestea până într-o zi...

Ce se va întâmpla când Rachel, mergând într-o zi spre casă, este martoră la o scenă care o șochează și care îi permite, apoi, să ia parte la viețile pe care cândva le observa doar de pe margine? Astfel, ea este nevoită să treacă de barierele pe care cândva și le-a impus și, mai apoi, să intre în contact cu persoane cu care nu credea că va (mai) intra vreodată, toate acestea atunci când unul dintre personaje dispare. Nu vă voi spune cine, vă las să descoperiți pe voi. De aici, romanul capătă oarecum conotațiile scrierii lui Gillian Flynn, dar asta nu m-a deranjat. Ce, n-are voie omul să mai scrie din mai multe perspective? Autoarea alternează, pe rând, în cele trei perspective narative, fiecare la persoana întâi, purtându-ne prin mai multe scenarii: Rachel încearcă să-și accepte prezentul, scufundându-se, din ce în ce mai mult, în patima băuturii, însă purtând aceeași dragoste patetică pentru Tom pentru care încă nutrește sentimente de iubire și, din acest motiv, nu poate să accepte condiția ca el să trăiască cu o altă femeie; Megan, care încearcă să-și descopere principiile pe care, de acum înainte, să se bazeze, întrucât se simte claustrată într-o casă în care, din afară, totul pare perfect și liniștit, dar care nu-i poate transmite soțului ei ceea ce dorește - de unde, evident, și drama, că poate altfel s-ar schimba lucrurile -, și, nu în cele din urmă, Anna, care dorește să scape de povara numită „Rachel”, care dovedește un caracter destul de ciudat și apatic, întrucât, la un moment dat, chiar pătrunde în casa celor doi și o răpește - relativ spus - pe fetița lor. Familistă convinsă, aceasta îl tot presează pe Tom să ia măsuri pentru a o opri pe Rachel din a-i hărțui și, pentru Dumnezeu, să-și vadă de viața ei. V-am spus toate acesta pentru a face un intro al povestirii, întrucât ar fi de prisos să prezint eu ceea ce se întâmplă în roman. Prin faptul că am spus că la un moment dat dispare cineva, cred că, deja, am spus prea mult. Hehe!

„- Rachel, sunt Anna. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă - vorbește cu mine și face altceva în același timp, face mai multe lucruri în același timp, așa cum fac nevestele și mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul mașinii de spălat. Uite cum stă treaba: știu că treci printr-o perioadă grea, spuse ea, ca și cum n-avea nimic de-a face cu suferința mea, dar nu mai poți continua să ne suni noaptea. E și așa destul că ne trezești pe noi din somn când suni, dar o trezești și pe Evie și asta e, pur și simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noapte.

‹‹Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noaptea.›› Noi. Pe noi. Mica noastră familiie. Cu problemele și obiceiurile noastre. Curva dracului! E ca un cuc care și-a pus ouăle în cuibul meu. Mi-a luat totul. Mi-a luat absolut totul și acum mă sună să-mi spună că suferința mea o deranjează?”

Urmează acțiunea. Aici pur și simplu ești prins ca într-un joc de păpuși. Personajele se ceartă, se hărțuiesc, se primesc mesaje și telefoane anonime, soțiile verifică fidelitatea soților prin cercetarea mesajelor, telefoanelor, mail-urilor - nu, nu din dragoste, ci din gelozie, acea manifestare exacerbată a proprietății. Destinele celor trei personaje se împletesc într-o țesătură misterioasă, din care scapă doar cine este mai puternic și cine dovedește o tărie de caracter mai pronunțată. În viața fiecărui personaj există un moment cheie - pe care nu am să vi-l ivesc - dar ceea ce i se întâmplă lui Rachel mă duce cu gândul la un roman de-al lui S. J. Wastson, tradus și la noi , aceeași editură, Înainte să adorm. Acțiunea capătă un ritm alert, iar noi trecem, rând pe rând, dintr-o ființă în alta, vedem lumea cu alți ochi, trăim alte sentimente, ne manifestăm într-un alt mod, schimbăm registre și încercăm să aflăm totuși, ce se întâmplă în această confuzie de emoții, trăiri, lacrimi și țipete. La un moment dat simți că te afli într-un coșmar și, de fapt, îți dai seama că totul nu este decât un coșmar din care ai vrea ca toate personajele să se trezească și să realizeze, că, de fapt, totul este la fel așa cum vedea Rachel prin geamurile trenului: perfect și liniștit.

„(...) E mult mai rău, infinit mai rău decât mi-am imaginat. O văd acum, cu chipul distrus, acoperit de noroi, cu brațele palide, întinzându-le, ridicându-le ca și cum ar fi săpat cu unghiile, ca să iasă din mormânt. Simt în gură un lichid fierbinte - fierea și vinul amar - și alerg sus, să vomit.”

Paula Hawkins se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans și, după cum însuși S.J. Watson afirmă, „un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului”. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar - așa cum am rămas, după cum am spus, la terminarea romanului Fata dispărută. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Încă o bilă pentru Paula Hawkins, a reușit să mă surprindă.

Un roman cutremurător, pe care vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să aveți parte de o lectură plină de suspans, plină de mister și întorsături de situație, și care dovedește, încă o dată, că aparențele înșală și, în cele din urmă, cei care s-au dovedit cândva miei sunt, de fapt, cei mai însetați lupi și prădători. Le mulțumesc celor de la Librex pentru volumul Fata din tren, unul dintre cele mai bune thrillere pe care le-am citit în ultimii ani. Pe site-ul celor de la Librex găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, unde găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o seară liniștită!

Și v-am spus povestea așa, de Florin Bican - Recenzie

Florin Bican s-a născut în anul 1956, la București, și a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A fost, pe rând, profesor de limba rusă, traducător din limba engleză, secretar al USR și asistenta la Catedra de engleză a Universității din București. În 1995 s-a stabilit în Germania, unde a predat limba engleză până în anul 2005. A revenit în 2006 în țară, în calitate de coordonator al programului ICR pentru pregătirea tinerilor traducători străini, desfășurând o activitate de traducere în/din limba română. Este autorul volumelor de versuri pentru copii (și nu numai) „Cântice mârlănești” (Humanitas Educațional, 2007), „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc” (Editura Arthur, 2013) și a coordonat, alături de Stela Lie, două volume de literatură pentru copii: „Bookătăria de texte & imagini 1” (Pro Editură și Tipografie, 2009) și „Bookătăria de texte & imagini 2” (Editura Vellant).

Copilăria este acea perioadă a vieții în care, deși suntem atât de mici, totul nimic nu ni se pare imposibil și greu de realizat. Cu toate acestea, copii fiind, mereu ezitam, eram speriați și rămâneam rezervați, temându-ne de repercusiuni pe care o anumită faptă, o anumită vorbă, miciună, le putea avea. Nu ne dădeam în lături, evident, când venea vorba de joacă, de zbenguială. De-a v-ați ascunselea, șotron, jocuri care mai de care cu mingea, mai cădeam puțin, ne juleam în genunchi, mamă, și dă-i atunci plâns și boceală, de parcă ne-ar fi căzut picioarele sau - toate din cauza roșeții dureroase. Au foste, toate astea, odată...

Să trecem la Florin Bican. Omul ăsta este un geniu, pur și simplu nu l-aș putea numi altfel. El, prin toată genialitatea lui, cu stilul său aparte, a scuturat praful care, în straturi, se adunase pe poveștile copilăriei noastre, a suflat puțin, s-a mai și înecat, dar, în cele din urmă, a reușit să ne readucă acele povești pe care, cândva, le-am citit cu tot dragul și pe care, mereu, le vom păstra în inimă. Pentru că ele au fost înaintea lui Coelho, înaintea lui Jennifer Armentrout, înainte lui John Green, Munro - pentru că ele ne-au consacrat ca cititori-amatori, și ar fi o mare greșeală să le uităm undeva, acolo, în niște biblioteci, martore la trecerea egală și nepăsătoare a timpului. Florin Bican a repovestit aceste basme nu doar pentru copii, ci pentru toți oamenii care încă se mai simt tineri și vor să privească, pentru încă o dată, retrospectiv către anii pe care îi au în spate. Astfel, autorul a scris cartea „Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși”. Deci nu sunt simple repovestiri, ci sunt repovestiri din perspectiva căluțului - prietenul nedespărțit, niciun prinț care se respectă nu poate fi imaginat fără justițiarul imparicopitat alături de el -, ceea ce face ca poveștile să capete un și mai mare aer de basm: la o adică, asta înseamnă basm - fantastic, ireal și imaginar. Și un căluț care mai și vorbește, ba chiar și povestește și își aduce aminte că, hehe, a fost odată ca niciodată...

Ilustrațiile din cartea sunt realizate de către Mircea Pop. Păi, cum, dom'le, unde ai mai văzut tu basme fără ilustrații, nu-i așa? Un alt plus pentru romanul lui Bican. Romanul începe cu povestea lui Doru, un băiețel încă fascinat de lumea basmelor și a desenelor animate, care merge împreună cu familia sa într-o micuță călătorie. Întâmplător, aceștia nimeresc într-o poiență fantastică, unde se ținea, pe bune, Paștele Cailor. În cele din urmă, Doru află că acolo s-au strâns toate personajele de basm, toți prinții și toate prințesele, toți spânii care au mai reușit să supraviețuiască de paloșele, săgețile și săbiile neînfricaților, doar pentru a auzi povești împletite din care aceștia au fost născuți că, de altfel, „s-ar ofili și ei odată cu povestea lor”. În acest an, se pare că la rând sunt căluții năzdrăvani pentru a-și spune poveștile și aventurile prin care aceștia au izbutit să treacă cu succes. Astfel, începe aventura noastră - și nu numai. 

Florin Bican aduce toate marile basme și povești românești împreună, într-o răstălmăcire ordonată, dacă-i pot spune așa, presărată cu omor, cu jovialitate și cu o ironie bonomă, nu zeflemistă, cum puteam întâlni la Creangă. De asemenea, în interiorul povestirilor mai găsim și fragmente din vechile basme, ceea ce sporește autenticitatea scrierii lui Bican. De-a lungul paginilor avem de-a face cu Feți Frumoși, Ursitoare, Scorpii, Împărați fără moștenitori, Crai cu stea în frunte, Spâni Roșii sau Verzi, apă vie și apă moartă, Căluți neînfricați - toți meniți să ne poarte pe aripile fragile și eterne ale copilăriei apuse, în care, din păcate, nu ne mai putem întoarce decât prin acele mașinării ale timpului numite „amintiri”.

Cum căluții năzdrăvani sunt cei care-și amintesc poveștile, noi, cititorii, aflăm cum a luat ființă Sfânta Duminică, cine era Jumătate de Iepure Șchiop, cine era Jumătate de Om, cine erau Câinii din Giurgiu și cum, de fapt, au luat naștere acești căluți năzdrăvani, indispensabili basmelor românești. Florin Bican readuce împreună căluții din două basme culte, „Harap Alb” a lui Creangă și „Făt-Frumos din lacrimă”, undele dintre scrierile în proză ale lui Eminescu, împletindu-le cu basme de-a lui Petre Ispirescu - „Voinicul cel fără de tată”, „Făt-Frumos cu părul de aur”, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și „Aleodor împărat”. Nu am să mă apuc acum să vi le povestesc, deoarece este de prisos. Acest roman o face mult mai bine decât mine, așadar, dacă doriți să faceți o călătorie în copilăria voastră, nu vă pot spune decât mult spor la citit - nu că ar fi ceva greu de citit, plin de metafore, substraturi lirice, ci este ceva despre copilărie, despre acea perioadă în care visam, cândva, să fim și noi ca eroii din basme, neînfricați și, depinzând de caz, cu câte o prințesă cu păr bălai și ochi precum cristalul alături de noi.

N-am putut să nu observ limbajul cu care Florin Bican redă aceste povești. Nu este, nicidecum, unul tipic acestor romane contemporane pe care le tot citesc, acestor romane moderne, pline de jargon și argou, ci autorul folosește - după cum era de așteptat - un limbaj simplu, nestilizat, un limbaj exlusiv al basmelor: cuvinte arhaice, care sporesc autenticitatea și originalitatea textului, și care te lasă cu impresia că, într-adevăr, citești un basm așa cum citeai cândva, și îl simți, îl trăiești și lupți alături de tânărul curajos, lupți contra balaurilor, monștrilor, spânilor, treci prin probe care nu fac decât să te inițieze în tainele vieții pentru ca, în cele din urmă, să pui mâna pe acel lucru sacru, profan, numit copilărie.

Ascultându-i pe căluții năzdrăvani, Doru face o călătorie într-o lume magică, fantastică, în care căluții vorbesc, prinții zboară, ciudățeniile există și, ca să ajungi la inima unei prințese, trebuie înainte de toate să treci prin încercări menite să demonstreze că, într-adevăr, ești vrednic de o asemenea fată de împărat. O lume de basm, ce să mai! O lume în care fantasticul este antropomorfizat, adică personajele nu sunt neapărat cu puteri fantastice - bine, le au și pe astea, altfel nu s-ar mai numi „basm” - dar ele se comportă, au un caracter, o psihologie, care amintește de concretețea lumii umane, terestre. Căluții au sentimente, sunt confuzi, au întrebări la care cu greu reușească să-și găsească răspunsuri, își încearcă norocul prin locuri misterioase și, într-o încercare disperată, unul dintre ei își caută „jumătatea”, pierdută într-una din aceste povești uitate de timp. 

Am selectat niște fragmente care mi s-au părut relevante pentru stilul autorului, vi le voi prezenta în cele ce urmează:

„Și unde n-a coborât pocitania de Jumătate de Iepure Șchio p și a început să se lingușească pe lângă domniță, îmbăloșând-o cu vorbe mieroase și cu promisiuni deșucheate, numai să se-nvoiască a-l lua de bărbat. Atât i-a trebuit fetei...

- Să te iau de bărbat, pe tine, stârpitură? l-a repezit ea. Ba să te cununi cu pucioasa din hăul care te-a scuipat pe fața pământului, satano. Piei, necuratule, dinaintea mea, să scape lumea de o ciumă ca tine! Arză-te-ar ploaia acidă să te arză, ți s-a făcut acum de-nsurătoare? Te crezi Făt-Frumos? Mânca-te-ar ciorile iadului...”

„Pe vremea aceea, ursitoarele nu erau ca azi, niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii: ‹‹Cât mai stăm, fată?››. Nicidecum, pe vremea aceea, ursitoarele chiar urseau, nu se prefăceau.

„(...) Într-un târziu, am făcut popas să îmbucăm câte ceva și să ne odihnim. Aleodor, istovit de cele trei încercări și de fuga noastră bezmetică, a adormit cu capul în poala mea. Prea odihnită nu eram nici eu, dar parcă nu mă înduram să-mi iau ochii de la el ca să mă las în voia somnului.

Și cum mi se scurgeau ochii după frumusețea lui, mi-a dat inima brânci și nu m-am putut opri, ci l-am sărutat . Aleodor, cum s-a deșteptat, harști!, mi-a și tras o palmă de-am auzit câinii-n Giurgiu.

- Era departe Giurgiu? se interesă Jumătate de Iepure Șchiop.

- Foarte, îl lămuri domnița și-și reluă povestea. (...)”

„Pentru că nu se cade să rămână povestea neisprăvită și nici jumătatea căluțului îngropată, o să v-o spun eu până la capăt. Chiparos nu numai că n-a fost cal năzdrăvan de la început, dar nici cal n-a prea fost. A fost catâr, că de aia și trăgea la cotigă. Am lucrat mult la el ca să-l scot cal, dar și el a fost vrednic și sârguincios și a băgat la cap tot ce l-am învățat. I-au mai rămas însă urme din încăpățânarea catârului. De-aia s-a îndârjit să nu-și termine povestea. (...)”

Trebuie să vă spun asta: prima care a citit romanul a fost mama mea; îi plac foarte mult basmele. A fost extrem de entuziasmată și, numaidecât, mi-a spus că trebuie să-l citesc și eu. L-am citit și, într-adevăr, m-am răsfățat cu aceste povești care mi-au adus aminte de „tinerețe” și m-au făcut să chicotesc din când în când. Și, de fapt, au fost și un recviem pentru unele dintre basmele pe care trebuie să le citesc pentru basm - acum, de fapt, am o perspectivă mult mai largă, hehe. Și am făcut recenzia așa...

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Arthur. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Editura Arthur

274 pagini

Ilustrații de Mircea Pop, după o idee de Dragan Ibrahimovic

Hardcover, ilustrată

Regina-Zăpezilor, de Carmen Martín Gaite - Recenzie

Carmen Martín Gaite ese una dintre cele mai importante și mai energice scriitoare ale literaturii spaniole. A fost distină, printre altele, cu Premiul Nadal și Premiul Principele de Asturia pentru Literatură. Printre scrierile sale figurează romanele „Entre visillos” (1957), „Ritmo lento” (1963), „Fragmentos de interior” (1976), „Nubosidad variable” (1992), „Lo raro es vivir” (1997), „Usos amorosos de la Postyguerra” (1981) și numeroase alte cărți. A scris, de asemenea, și o piesă de teatru, în anul 1999, iar activitatea literară a consacrat-o și în volume de poezie, jurnale și culegeri de articole. 

Suntem construiți din amintiri, suntem suma a ceea ce am făcut-o până în acest moment. Avem experiențe frumoase, care ne-au făcut să râdem, ne-au făcut ființa să vibreze într-un moment de împlinire existențială, însă ne-am confruntat și cu situații care ne-au găsit, mai apoi, într-un impas: am plâns, am pierdut, ne-am ridicat și am continuat să ne apărăm visurile, ca și cum ne-am apăra propria viață. Ups! Nu am făcut, cumva, un pleonas? Ne păstrăm amintirile în mici sertărașe ale minții noastre pentru că, odată cu trecerea timpului, ele se vor transforma în ușițele care, atunci când vrem, ne vor transporta în trecut. Asta sunt amintirile - mașini alte timpului pe care le putem activa oricând. Totuși, oare, nu ruginesc și aceste mașinării? Nu cade, câteodată, vălul umbrelor peste memoriile noastre? 

Un roman pe care, vă spun de la început, l-am terminat într-o zi și încă puțin. Recunosc, la început am fost puțin sceptic, primele douăzeci-treizeci de pagini m-au făcut să casc puțin - sau, oare, de vină o fi fost ora la care citeam cartea - însă următoarele capitolele pur și simplu m-au făcut să devorez această carte. Nu știu care o fi fost motivul, dar m-am regăsit în personajul principal și, subiectiv fiind, am dat romanului cinci frumoase steluțe pe Goodreads. După părerea mea, chiar le merită.

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor.

Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

Vila Albă. Nu am putut să nu asociez acest loc cu numele lui Leonardo; Leonardo Villaalba. Pentru că, de fapt, acest loc reprezintă întreaga viață a lui Leonardo, locul în care amintirile sale au luat naștere, locul în care el a devenit om, s-a format ca ființă psihologică, cu valori morale, cu principii religioase și sociale. Acum, că acest loc i-a fost luat, este ca și cum mai mult de jumătate din viața lui Leonardo ar fi fost ștearsă, ar fi dispărut în neant. Să-i iei, unui om, amintirile - ceea ce are el mai de preț, ceea ce înseamnă el la o adică - este ca și cum ai distruge identitatea socială, psihică, a persoanei respective. Reflectând asupra acestei condiții, Leonardo își propune să își readucă în proprietate Vila Albă, oricât de mult l-ar costa: are de gând să plătească până la ultimul bănuț pentru această casă, chiar să calce peste principii morale și sociale. Totuși, ce se va întâmpla atunci când acesta descoperă că, de fapt, Casilda Iriarte - deținătoarea, cu acte, a casei - are un trecut înrădăcinat în destinul său, a lui Leonardo, în trecutul său aflat în ceață, subjugat celulei închisorii, întrucât Leonardo nu-și amintește prea multe legate de ceea ce s-a întâmplat înainte să ajungă în închisoare?

Să revin la Casilda Iriarte, pentru că acest personaj mi-a plăcut foarte mult. Casilda este o scriisoare ocupată de estetica frumosului, de lirism și poezie, de flori - o adevărată doamnă. Cu toate acestea, Casilda are un trecut zbuciumat, dezvoltat între mai multe contradicții existențiale, și, în încercarea de a depăși aceste opțiuni care nu se află în concordanță - și neputința de a opta pentru una singură - fac din ea un personaj dramatic, cu un vag aer de tristețe, care, neapărat, are nevoie de ajutorul lui Mauricio, care trăiește în aceeași casă cu ea. De cealaltă parte, Leonardo Villaalba, un alt personaj dilematic (zău, se pare că în ultima vreme am dat numai peste personaje care mi-au dat de reflectat): pe deoparte, este personajul care încearcă să-și așterne viața pe hârtie cu gândul că, astfel, va reuși să-și manifeste spiritul artistic, amintindu-și aspecte apuse ale vieții. Descoperind că, de fapt, toate amintirile sale converg către Vila Albă, casa în care, alături de bunica sa, acesta a copilărit, Leonardo, neputincios, trăiește într-o lume de gheață, rece, ca cea imaginată de Andersen în basmul cu pricina, „Crăiasa-Zăpezii”, iar micuța bucățică de soare răsare doar atunci când, într-un extaz al ființei, își amintește de imaginea caldă a bunicii sale, spunându-i, cu înțelepciune, basmele lui preferate.

Acum, avem de meditat asupra condițiilor cele două personaje: Leonardo este Kay, din basmul lui Andersen, însă nu sunt totuși sigur cine este Gerda. O fi, oare, bunica lui Leonardo? Casilda? N-am să-mi expun părerea, întrucât nu vreau să influențez eventualii cititori ai acestui roman, dar este o întrebare la care puteți găsi mai multe răspunsuri; depinde de cum interpretați scrierea lui Carmen Gaite. Mi-a plăcut enorm ideea de a asocia romanul cu un basm frumos, etern, al copilăriei; ceva extrem de inspirat și bine scris, exploatat într-o măsură corectă, fără exagerări sau limitări prea rapide. O reverbare sensibilă, melancolică, a basmului lui Andersen, înțeles din păcate nu de către toți; bine, romanul nu reprezintă o explicație a basmului, însă este o intercalație a fantasticului lui Andersen cu realul lumii în care trăim și, într-o scriere atât de interesantă, această metodă n-are cum să dea greș. Carmen Martín Gaite a știut să apeleze la un artificiu foarte inteligent - tipic scriitorilor spanioli.

Am selectat niște fragmente și citate, vi le voi prezenta mai jos:

„Am adormit și m-am transformat în mama mea. Un vis pe care îl am, disimulat în diverse forme, încă din copilărie, de când am încercat pentru prima oară dorința arzătoare de a mă strecura în corpul și în sentimentele ei ca să aflu dacă mă iubește sau nu, ca să pricep ce e în capul ueni femei când se machiază în fața oglinzii, când e culcată fără să doarmă, când se enervează dacă te vede intrând în cameră și ea așteaptă pe altcineva, când se uită la tine și este evident că nu te vede; voiam să găsesc acel loc din corpul ei unde i se putea lua pulsul neliniștilor care o frământă, aveam nevoie să aflu la cine și la ce visează. O curiozitate pe care n-am reușit niciodată să mi-o satisfac, asemănătoare încăpățânării cu care un copil își demontează jucăriile sau ceasul ca să vadă cum funcționează.”

„Dar eu o rugam să spună mai departe, deoarece știam că, oricum, chiar acă-mi povestea doar prima parte, ceea ce trebuia să se întâmple aceea se va întâmpla fără doar și poate. Singura posibilitate ar fi fost ca Gerda și Kay să nu fie atât de departe, despărțiți de mine printr-o mie de obstacole de chiciură, și să mă pot auzi dacă încep să strig ‹‹Atenție, fiți atenți de-acum încolo!›› Dar încă nu s-a născut acela care să ne poată preveni de primejdiile care ne pasc și pe care soarta ni le trimite când ne așteptăm mai puțin, ca o înțepătură de insectă în timpul nopții, la deșteptare te pomenești cu o bășică plină cu venin pe pele și nu știi de unde ți se trage. Așa încât eram obligat să asist neputincios și cu inima pe jăratic la ultimile clipe ale acelei perioade fericite din viața Gerdei și a lui Kay, care habar n-aveau că aceasta era pe sfârșite.”

„Eforturile de consolidare și ocrotire a propriei mele scriituri mă îndepărtaseră pentru un timp, pe care nu-l pot calcula, de cealaltă poveste de dragoste dezvăluită datorită unor scrisori descoperite în casa de bani. Mă mulțumisem cu o scurtă imersiune superficială printre ele, și am scos imediat capul afară ca să respir. Neliniștit, căci descoperisem germeni de infecție. ‹‹Voi continua să cercetez toată treaba asta altădată››, hotărâsem eu, strângându-le și punându-le la un adăpost în spatele tabloului care reprezenta un far noaptea pe timp de furtună. Pusesem capăt întregii povești deoarece simțeam, în momentul acela, că n-am nici chef și nici curaj să mă las atras spre alte abisuri. Mă apucase frica, pur și simplu.”

„În harababura de pe masă erau niște foi albe și am reușit să dau și peste un pix. Am copiat fraza aceea, precum și alte fraze care erau subliniate în text. Era vorba de cartea lui ‹‹Sacrul și profanul› de Mircea Eliade. Mi-o făcuse cadou, tradusă în italiană, Clara, fata aceea de la Verona, care nu suporta datele în dezordine. (...) Așa că, bineînțeles, mi-a adus aminte de atâtea obiecte de-ale mele din Vila Albă, rămase orfane, părăsite fără chibzuială, și buna mea dispoziție s-a dus de râpă. M-am cufundat din nou în vorbele lui Eliade.

‹‹A se instala pe un teritoriu înseamnă, în ultimă instanță, a-l consfinți. A se situa.››”

Nu vă pot spune ce bucuros am fost când am văzut că autoarea știe de Mircea Eliade. Nu prea e de mirare, având în vedere acvititatea plurivalentă pe care autorul român a avut-o în atâtea domenii de activitate - remarcându-se, bineînțeles, în istoria religiilor -, însă este frumos să știi că autori români sunt apreciați și peste hotare. Romanul acesta, după cum Ricardo Senabre spune, este „înainte de toate, o reflecție narativă asupra puterii literaturii de a crea o lume proprie care sfârșește prin a fi atât de ‹‹reală››, încât pare vie. Apoi, mesajul operei nu poate fi decât unul: trebuie să ne prețuim amintirile, ele ne vor ajuta întotdeauna să ne regăsim propriul nostru eu psihologic și etern, ele vor fi mereu alături de noi, ca niște mașinuțe de evadare, în dezacord cu condiția noastră umană limitată.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

 

Editura Art - Colecția Desenul din Covor

Traducere din limba spaniolă și note de Mona Țepeneag

360 pagini