Forța naturii, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2020 

Traducere: Cornelia Marinescu 

„- Alice Russell făcea parte dintr-un grup de cinci femei, lăsate la începutul traseului Mirror Falls, joi după-amiază - cineva poate să vă arate locul mai târziu, dacă vreți - având la ele doar resursele de bază. O hartă, corturi, busolă, hrană. Trebuia să o ia destul de mult spre vest, să treacă pe parcursul zilei peste o serie de obstacole, într-o sesiune din aia afurisită de team building și să campeze timp de trei nopți.”

Jane Harper s-a născut în Manchester şi s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. După şase ani, perioadă în care a obţinut cetăţenia australiană, s-a întors în Marea Britanie. A studiat literatura şi istoria la Universitatea Kent, apoi a lucrat câţiva ani ca jurnalistă de ştiri pentru Hull Daily Mail, iar în 2008 s-a mutat înapoi în Australia. În prezent, locuieşte la Melbourne cu soţul şi cei doi copii. Arșița, romanul său de debut, ale cărui drepturi de publicare s-au vândut în peste 30 de țări, a câștigat numeroase premii, printre care ABIA Australian Book of the Year (2017), Gold Dagger Award (2017) şi cel mai bun roman crime la British Book Awards (2018).

Cinci colege din Melbourne pleacă într-o excursie de team building în masivul Giralang, pe traseul care traversează un ţinut împădurit. Dar una dintre ele, Alice, nu se mai întoarce. Şi fiecare colegă spune o poveste uşor diferită despre ce s-a întâmplat. Agentul federal Aaron Falk este însărcinat să elucideze soarta dispărutei. Într-o investigaţie care îl poartă prin hăţişurile unei păduri puţin umblate, Falk descoperă o mulţime de indicii misterioase şi se străduieşte să descâlcească ghemul de relaţii personale şi profesionale, de suspiciuni şi trădări dintre cele cinci femei. Cine spune adevărul şi cine minte? Oare Alice a fost omorâtă de una dintre ele?

„- Nu știu. Poate că nu putem fi altfel decât suntem. Poate că ne naștem într-un anume fel și nu putem schimba nimic.

- Omul poate să se schimbe totuși, a intervenit Beth, vorbind pentru prima dată.. Eu m-am schimbat. În mai rău și în mai bine.”

Scurtă-lungă discuție, am avut ceva așteptări de la acest roman, deoarece Arșița, celălalt roman semnat de Jane Harper pe care l-am citit, mi-a plăcut mult. Evident, cum fac întotdeauna, atunci când citesc o altă carte de la același autor, tind să le compar între ele, bineînțeles, și, de altfel, să pun plăcerea diferitelor lecturi în balanță. Așadar, da, mi-a plăcut mai mult Arșița, decât mi-a plăcut Forța naturii. Deși i-am dat doar trei steluțe (în comparație cu cealaltă carte, căreia i-am dat, dacă-mi amintesc bine, patru), este, în cele din urmă, o carte chiar interesantă, are un mister care, pe mine unul, m-a învăluit pe întreg parcursul romanului. Și citeam, citeam, și tot voiam să aflu, odată, ce s-a întâmplat cu Alice. Nu doar atât, de altfel, nu doar să aflu ce s-a întâmplat cu Alice, ci să urmăresc și anumite aspecte ce țin de parcursul profesional și chiar personal al lui Aaron Falk, anchetatorul de la Poliția Federală, care mi-a atras atenția încă din romanul Arșița. 

„Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poți să mergi de dragul copilului tău.”

Nu l-am găsit ca un roman polițist, ca un thriller, sau altceva. De fapt, cred că a fost un curcubeu din toate acestea, un ghiveci, ca acel fel de mâncare în care pui multe și în care simți gustul fiecărui ingredient adăugat. Am avut, așadar, parte și de o îmbucătură cu gust de roman polițist, cu gust de thriller, puțin emoționant în ceea ce privește anumite aspecte, dar am avut parte și de o gură de realitate, să spun așa, deoarece, iarăși, Jane Harper a pus „la bătaie” relațiile dintre anumite personaje, psihologia lor. Cum să zic, de fapt, faptele anumitor personaje au fost „încurajate” de anumite lucruri care, în trecut, s-au întâmplat. Evident, dispariția lui Alice nu poate fi justificată și nici rezolvată prin astfel de „situații anterioare”, care au făcut viabilă această dispariție (la o adică, pusă pe seama uneia - sau mai multor - dintre cele cinci femei cu care a plecat în expediție). Și totuși această Alice îți lasă niște semne de întrebare, pe parcursul lecturii. Oare chiar a dispărut? A murit? A fugit? Vrea să se ascundă de ceva? De fapt, oare, în cele din urmă, această Alice ascunde ceva și, pur și simplu, a vrut să se rupă din relațiile sociale pe care le are, din cercul de prieteni în care se află? Sunt doar câteva întrebări care m-au încercat pe parcursul lecturii - dar la care, cu grație, am aflat răspunsurile necesare. Neașteptate, poate, dar nici chiar care să mă dea pe spate, să spun așa. 

„(...) - Vă spun eu exact ce n-a mers bine, zise Bree și ceva ca o undă trecu peste chipul ei. Și nu a fost doar vina mea. (...) Faptul că ne-am rătăcit. A fost tâmpenia aia de potecă a cangurilor, din ziua a doua. Au zis că era ușor să greșești.”

I-am dat doar trei steluțe pentru că simt că i-a lipsit ceva. N-a fost o lectură care să mă încânte pe întreg parcursul ei. Uneori, de fapt, mi se părea că se bate pasul pe loc, că nu se întâmplă nimic care să mai animeze și dinamizeze, câtuși de puțin, situația. Că aștept, aștept, aștept, că se mai ceartă ele puțin, că mai pierd o laternă, că mai aud ceva în tufișuri, că nu mai au telefon la baterie și, na, trebuie, că au prins nițel semnal, că iarăși au auzit ceva în tufiș, că, hai, să pornim la drum, nu putem sta aici. Și totuși, lucruri s-au întâmplat, s-au întâmplat multe, dar parcă, de fapt, în aceleași circumstanțe. Nu știu ce să zic, de altfel, deoarece, v-am spus, n-are o acțiune complexă, ideea cărții e această dispariție a lui Alice în jurul căreia se învârte destinul a numeroase personaje. Dincolo de mica anchetă făcută de Aaron se întrevăd anumite aspecte care ies la iveală doar în proximitatea dispariției lui Alice. Evident, trebuia să se întâmple ceva de genul, nu? Cine e vinovatul - dacă, bineînțeles, există unul?! Repet, nu prea m-a atras acțiunea pe cât m-au atras anumite personaje, anumite întrebări, atmosfera așa, să zic, misterioasă a romanului. Și, bineînțeles, aici fiind subiectiv, ador, pur și simplu, coperta și titlul acestui roman. Sincer, din aceste puncte de vedere, felicitări editurii (care, probabil, a ales coperta) și autoarei, pentru titlu (n-am putut să nu observ, de asemenea, și mulțumirile de la sfârșitul romanului - da, eu citesc și acea parte de Mulțumiri pe care, de obicei, o aduce autorul - pe care Jane Harper le adresează prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei, pentru traducerea și punerea la dispoziția cititorilor a romanului Forța naturii).

„Mai târziu, cele patru femei nu au reușit să cadă cu totul de acord decât asupra a două aspecte. Unu: nimeni nu a văzut când Alice Russel a fost înghițită de întinderea acoperită de tufișuri și de copaci. Doi: uneori, Alice putea să fie de o răutate tăioasă ca lama.”

N-am să zic mai multe. E o carte care, cu siguranță, a fost o lectură antrenantă, dar nu una care să mă surprindă, să mă dea pe spate, să o facă una de referință. A fost doar o altă carte de la Jane Harper pe care am citit-o. Evident, asta mă bucură; și-o recomand, de asemenea, celor pasionați de romane „polițiste”, să zic așa, cu mister, puțin thriller, care pun accent pe relațiile dintre oameni și punctul critic în care, uneori, aceste relații pot ajunge. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de Jane Harper. Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerea voastră legată de această autoare și de romanul pe care, poate, l-ați și citit!

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Forța naturii. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

Marea, dimineața, de Margaret Mazzantini - Recenzie

Editura: Polirom 

Rating: 5 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 166 

Anul apariției: 2014 

Traducere: Gabriela Lungu

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa.

„Deșertul e ca o femeie frumoasă, nu se arată niciodată, apare și dispare. Are un chip care-și schimbă forma și culoarea, vulcanic și alb de sare. Un orizont invizibil, care dansează și-și schimbă locul ca dunele sale.”

Farid trăiește într-una din ultimele oaze din Sahara. Lumea lui este deșertul fără sfârșit, locul fierbinte al nașterii și al fericirii, locul împlinirii și al păcii. Această pace va fi însă sfâșiată de un zgomot la început insinuant, apoi din ce în ce mai puternic, care se apropie încet, ca un animal de pradă, chiar în inima deșertului: războiul. Jamila, mama văduvă, nu are altă cale decât să-și ia copilul și să fugă. Unde însă? Spre mare, spre celălalt deșert. Dincolo, de cealaltă parte a întinderii de apă, Vito, care-și trăiește copilăria în Sicilia, asistă la sosirea valurilor de refugiață. Refugiat la rândul lui, el este fiul unei arăboaice și ea pribegită încă din copilărie. Dacă privirea lui Vito ar putea străbate marea, el ar vedea cum, cu ochii în lacrimi, Jamila linge buzele chinuite de morbul setei ale micuțului Farid. 

„Angelina i-a spus: păsările știu să-și lase ouăle într-un loc ferit. Ouăle noastre au fost sparte. Torturate. Casele noastre puse într-o valiză. Să ieși din găoace ca să fugi, să scapi.”

Îmi place, de mor, cum scrie Mazzantini. Asta n-o să fie neapărat o recenzie, pe cât o postare, micuță, dedicată acestei autoare de care m-am îndrăgostit, maxim, încă de când am citit Nimeni nu se salvează singur. Au urmat, apoi, Nu te mișca, un roman de o intensitate extraordinară, cu o poveste, aș spune, de dragoste, care pur și simplu te mișcă și te regăsește cu lacrimi în ochi. Apoi, am citit Splendoare, un alt roman emoționant și profund, în care am regăsit curajul autoarei, dorința de a sparge niște tipare, și, în cele din urmă, Marea, dimineața, acest roman ca o poezie, acest roman al simțurilor, acest roman care, deși n-are o întindere extraordinară, ba chiar mică, având în vedere că și scrisul este mărișor și, dată fiind încadrarea în pagină, se citește extrem de rapid, ei bine, acest roman, Marea, dimineața, cred că este unul, pentru mine, dintre cele mai bune scrise de ea.

„Nimic nu-i mai rău decât o mamă atipică. Una care nu seamănă cu nici o mamă, una care nu poartă niciodată pantofi închiși, care are o poșetă cu nimic înăuntru, țigările, cheile, zece euro. Un celular pe care nu-l folosește niciodată. O poșetă fără miracole, ca viața ei.”

Nu știu să vă spun, sigur, despre ce este. Pentru că, în cele din urmă, pentru mine nu a contat asta prea mult, n-a făcut un interes extraordinar - în schimb, vă pot spune că e intensă „acțiunea”, ideea. Pentru mine, în acest roman, importante au fost personajele. Importantă a fost istoria, important a fost adevărul acestei cărți. Durerea, să zic așa, pe care am simțit-o, dincolo de pagini, dincolo de scriitură, de m-au răvășit total. E o poveste minunată, al cărei limbaj are intensitatea aceea a simplității feminine, deschise spre metaforă, spre aforism, spre expresivitate. La o adică, scriitura lui Mazzantini, pentru mine, este plină de sensuri. Este plină de substrat, de profunzime, iar dincolo de anumite fragmente, dincolo de anumite replici, gânduri, se simte viața, se simte speranța, se simte emoția și trăirea, visceralitatea durerii. Ah, Doamne, cât mi-a plăcut acest roman absolut liric, atât de intens și plin de profunzimi - eu, unul, mă dau în vânt, pur și simplu, după astfel de cărți. Dacă mă atinge, dacă mă emoționează, dacă îmi provoacă „stări” de melancolie, stări versatile, cu siguranță este genul meu e carte.

„(...) Râde, zice că totul va muri, că animalele nu mai au copaci și pășune. Din cauza cărbunelui. Nimeni nu se gândește la viitor, toți se gândesc doar la cum să supraviețuiască în ziua de azi. N-are nici o importanță dacă-ți ucizi țara. Săracii nu se pot gândi la viitor.”

Margaret Mazzantini a spus următoarele: „simt că un roman bun trebuie să ajungă la toți cititorii, așa cum scriitori mari precum Dostoievski vorbesc pe limba tuturor. Până la urmă, chiar și poveștile sunt întotdeauna aceleași: lupta de a transcede umanitatea, viețile noastre efemere, toate acestea sunt teme universale care ating sufletul oricui, din orice parte a lumii”. Și, da, chiar așa este. Mi se pare cu neputință ca scriitura, poveștile lui Mazzantini să te lase rece, să nu-ți transmită nimic, să nu te atingă, măcar, într-o mică măsură. Aș zice că, drept cititor, n-ai suflet - dar, evident, nu-mi permit, am inserat o mică glumă; e normal să nu ne placă aceleași cărți, aceiași autori, aceleași genuri, aceleași imagini plastice și metafore și comparații și alte chestii de acest gen. Dar, pentru mine, unul, Margaret Mazzantini este o autoare desăvârșită pe care, cu siguranță, am s-o abordez în viitor (și) mai mult, și care, de altfel, reprezintă un autor de referință în experiența mea literară. 

Voi ați citit ceva de Margaret Mazzantini? Tare mi-ar plăcea să știu părerea voastră legată de această autoare. După cum v-am spus, nu va fi o recenzie lungă, n-are rost, n-aș avea ce să spun, m-aș manifesta doar impresionist, lăudând, cu grație, talentul autoarei. Și nu face, de altfel, interesul meu principal. Dar, vă spun încă o dată, Mazzantini chiar este o autoare desăvârșită (cel puțin, cum tot susțin, pentru mine). Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Secretara, de Renée Knight - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul publicării: 2020

Traducere: Oana Dușmănescu

„A ridicat din umeri. Nu-i păsa și nici acum nu-i pasă dacă scoate din minți pe toată lumea. Era un lucru pe care odinioară îl admiram - capacitatea ei de a ignora, pur și simplu. Eu sunt o persoană care pune totul la suflet și face eforturi supraomenești să nu-i supere pe ceilalți, dar întotdeauna extremele se atrag. În acest sens, eram perechea perfectă.”

Îți știe toate secretele. Dar oare le va păstra? După Avertisment, care i-a adus faima internațională, Renée Knight revine cu un thriller psihologic având în centru un personaj spectaculos de diabolic, ce iese din tipare. Încă din prima zi ca asistentă personală a celebrei Mina Appleton, Christine Butcher a înțeles foarte bine ce se așteaptă de la ea. Loialitate totală. Discreție totală. Timp de douăzeci de ani, Christine a fost cea mai devotată angajată, martora tăcută a tuturor evenimentelor din viața Minei. Zi după zi, an după an, Christine a fost acolo, invizibilă – urmărind, ascultând, învățând toate secretele din jurul ei. Păzindu-le bine. Dar anii de loialitate și discreție au prețul lor. Iar Christine va plăti în cele din urmă. Pentru că există o linie periculoasă între supunere și obsesie.

„(...) Asta mă șochează acum - când Mike m-a cerut de soție, am stat să mă gândesc, dar când Mina mi-a făcut propunerea de a lucra cu ea, am acceptat imediat.”

Ei, bine, pot începe să vorbesc despre acest roman, Secretara, spunând că nu înțeleg de ce „t”-ul, din titlu, nu este „coliniar” cu celelalte litere (?!). Evident, glumesc, nu m-a deranjat (prea mult), dar nu-mi dau seama dacă e o greșeală de tehnoredactare sau vreo aluzie la conținutul cărții (pe care, de altfel, n-am prins-o). Apoi, menționez că Secretara nu e primul roman al lui Knight pe care-l citesc; acum ceva ani am citit și Avertisment, am văzut și filmul, și amândouă mi-au plăcut tare, tare de tot. Dar, dacă ar fi să le compar, pot spune, fără dubii, că acesta, de față, mi-a plăcut mult mai mult. Mi s-a părut mai intens, mai psihologic, mai profund, chiar, bazat mai mult pe relațiile interumane, într-o idee de a contura, de altfel, psihologia omului - de fapt, are Renée Knight un talent deosebit de a crea personaje puternice, complexe, care să-ți rămână, ceva timp, în minte, după ce vei fi citit cartea. Și-așa mi s-a întâmplat și-acum, întrucât am văzut, în cele două personaje (pe care, de altfel, le consider principale), anume Christine și Mina, niște personalități care m-au făcut extrem, extrem de curios, pe întreg parcursul romanului, și care m-au făcut să le urmăresc, cu o atenție deosebită, evoluție - atât singulară, cât și colectivă.

„(...) Totuși, îți pot da un sfat în această privință. Oricât de apropiată de ea te vei simți, oricât de multe lucruri îți va destăinui, trebuie să-ți amintești că nu ești prietena ei. Ar fi o prostie din partea ta să crezi altceva și e esențial să ții minte lucrul acesta, dacă vrei ca relația să fie una înfloritoare. Astfel îți vei putea păstra demnitatea. E un lucru foarte important. Dacă îți vei păstra demnitatea, te va respecta. Trebuie să te respecte, să existe respect reciproc. Dar tu nu ești prietena ei și nici ea prietena ta. Să nu uiți asta niciodată.”

De ce zic „colectivă”? Fiindcă, am observat, Christine era una, când ajungea acasă, după serviciu, și alta, în momentul în care era alături de șefa ei, Mina. Nu vreau să vă spun prea multe despre acțiunea romanului, n-are sens, dar am să vă spun doar că, în cele din urmă, Christine ajunge să lucreze pentru Mina, Mina ajunge să exercite un control exacerbat, o influență nenaturală, chiar, asupra lui Christine, iar, în cele din urmă, Christine ajunge să fie devotată, într-un procentaj maximal, carierei sale - și nu familiei, nu fetiței pe care o are, nu intereselor proprii. De fapt, se pare că interesul propriu primar este, de fapt, satisfacerea nevoilor lui Christine. Și, totuși, unde au să ajungă aceste „nevoi”? Pe parcursul romanului începi să-ți pui niște întrebări referitoare la integritatea (morală a) acțiunilor întreprinse de Christine, a alegerilor făcute, de multe ori, fără a se consulta cu ceilalți reprezentanți ai firmei pe care, cu atâta impunere, o conduce. Ascunde, în cele din urmă, Christine ceva? E foarte misterios acest personaj, pentru mine, chiar și-acum, după ce am citit cartea. De ce? Pentru că încă mi se pare puțin inaccesibilă (nu că autoarea n-ar fi oferit tot ceea ce trebuie în vederea conturării lui Christine care un personaj autentic, veritabil și chiar „adevărat”, să spun așa), puțin cam prea exacerbată din punctul de vedere al dorinței de a prospera, de a ține firma, pe care o conduce, pe picioare. De a face din ea nu doar un nume, ci un succes răsunător. Până unde se poate ajunge, în cele din urmă, în vederea îndeplinirii acestui „ideal”? Credeți-mă, se poate ajunge departe, foarte departe.

„(...) Mă întreb totuși dacă a fost vreodată fericită cu adevărat. Nimic nu e destul de bun pentru ea. E o femeie condamnată să trăiască într-o stare de ușoară nemulțumire. Oameni, locuri, obiecte - nimic din toate acestea nu reușește să se ridice la standardele ei înalte.”

Recunosc, mie mi-a plăcut cel mai mult, de fapt, relația aceasta dintre secretară (Christine) și șefă (Mina), o relație toxică, o relație de obediență, chiar, și totuși mi s-a părut de foarte, foarte multe ori, că Christine era lipsită de rațiune și chiar nu-și dădea seama de anumite situații în care, involuntar sau nu, este pusă, totul sub privirile pline de egoism, pline de interese, ale Minei. Cred că deliciul acestui roman îl constituie ultimele o sută și ceva de pagini, deoarece surprind întocmai „arama” personajelor, interesele acestora - și, în special, ale stimatei Mina, unul dintre personajele feminine care, pe mine unul, m-a enervat la culme; și totuși, n-am putut să nu-i apreciez inteligența, ardoarea, felul constant în care a luptat, a muncit, și-a dorit să își îndeplinească idealurile. Dar, sincer, oare scopul, în cele din urmă, chiar scuză mijloacele? Se spune că da, dar doar atunci când cauza este nobilă. N-o fi având, să zic așa, Mina, cea mai nobilă cauză, dar vă spun că e greu, tare greu tragi la socoteală, în cele din urmă, un personaj atât de bine construit ca Mina. Și nu mai rămâne decât ca, în împrejurimile ei, să încerci să discerni, să deschizi ochii și să-ți dai seama că, într-adevăr, Mina nu este cel mai plăcut, cald și empatic om pe care vrei să-l ai în preajmă. Dar Christine, eroina noastră, nu-și dă seama de acest lucru, iar ceea ce urmează nu are să-i aducă decât o duzină de probleme, emoții negative și nervi. 

„După asta, căminul și munca au devenit două continente care se îndepărtau inexorabil unul de celălalt. Pentru o vreme, am reușit să țin câte un picior pe fiecare dintre ele, dar, în cele din urmă, am sărit de pe unul pe altul. N-a fost o alegere conștientă, dar mi-am lăsat casa să se îndepărteze și nu mi-am dat seama de asta până când n-a dispărut de tot.”

Legat de stilul lui Renée Knight, n-am să spun decât că are talentul de a te prinde încă de la primele pagini. N-am simțit lectura romanului Secretara ca fiind una greoaie, solicitantă, deoarece am fost antrenat în psihologia personajelor, în analiza relației dintre acestea, în a încerca să cobesc și să-mi dau seama ce interese are, de fapt, Mina, cu afacerea pe care o conduce. De ce este capabilă să facă pentru a-și crește numele. Acest personaj „ideal”, cu o viață perfectă, care apare în reviste, căruia i se iau interviuri, care are propriul show și toate astea, sigur, mă gândeam, ascunde ceva. Și, de asemenea, această supunere nejustificată, oarecum, a lui Christine, secretara, din care, încă de la început, îți dai seama că n-are să iasă ceva bun. Vă spun, încă o dată, că acest roman chiar e un thriller bun (nici nu mă așteptam, de altfel, la altceva, că una e Renée Knight), dar în special datorită relației dintre personaje. N-are, cum să zic, situații dintr-alea în care cineva dispare, pam, reapare, dar e mort, dar nu-i mort, dar e alt cadavru și tot așa. Nu, e un thriller psihologic, se joacă foarte interesant cu mintea ta, punând accent, după cum am zis, pe relațiile dintre oameni. Mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot. E o poveste despre răzbunare, și, bineînțeles, asta mi-a inspirat și coperta (care, sincer, mi se pare chiar genială), și m-a dus cu gândul la vorba aia cu roata, cum era, fie roata și pătrată - tot se-ntoarce ea odată. Oh, da, și cum s-a întors! În cele din urmă, mă gândesc că, mai mult decât sigur, acest roman va fi ecranizat - și chiar va ieși, dacă se depune munca potrivită, ceva interesant. Ce vreau să mai adaug este faptul că, de fapt, povestea este spusă din perspectiva lui Christine, care deja a trecut prin toate, și redă, întocmai, cele întâmplate, fiind încercată de noi emoții, ulterioare relației cu Mina, precum și de anumite situații pe care, în acele momente, le realizează ca fiind toxice și nesănătoase. 

„(...) adevărul e că sunteți aproape mioapă și vă preocupă în detaliu numai dorințele șefei dumneavoastră. Nu vă interesează contextul general. Sunteți o roată mică, dar importantă din angrenaj, vitală pentru doamna Appleton. Urmați ordinele și nu șovăiți niciodată în misiunea de a avea grijă de femeia care, la urma urmelor, are grijă de dumneavoastră.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei. Mi-a plăcut acest roman, Secretara, și, cu siguranță, abia aștept altă apariție semnată de Renée Knight. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante; și, dacă ați citit ceva scris de Renée Knight, mi-ar face mare plăcere să aflu părerea voastră referitoare la această autoare. Numai bine!

Patricia, de Geneviève Damas - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2019

Traducere: Rodica Lascu-Pop

Număr de pagini: 116

Geneviève Damas (n. 1970), pasionată de actorie, studiază arta actorului în paralel cu o licență în drept. Autor dramatic, actriță (Prix du Théâtre – Meilleur acteur, 2004) și regizor de teatru și de operă, e deopotrivă o animatoare inspirată de evenimente scenice cu Portées-Portraits, destinate promovării autorilor contemporani. Debutează ca romancieră în 2011 cu Si tu passes la rivière (De te duci peste râu), ed. Luce Wilquin,  care obține, în același an, premiul Victor Rossel (omologul belgian al premiului Goncourt), urmat în 2012 de Prix des Cinq Continents de la Francophonie și Plume d’Or   pentru primul roman. Citându-l pe Jacques De Decker, care-l parafrazează pe Corneille, „de la-ntâia încercare romanescă”, Geneviève Damas „știe să-și câștige un nume”. Vor urma Histoire d’un bonheur (Povestea unei vieți fericite), ed. Arléa, 2014, Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles (Benny, Samy, Lulu și alte nuvele), ed. Luce Wilquin, 2014, iar în 2017, la Gallimard, Patricia, primit cu unanime elogii. Dând întâietate la ceea ce ea însăși numește o „scriitură orală”, Geneviève Damas încearcă „să facă auzite voci pe care de obicei nu le asculți”. O astfel de voce e și cea a eroului cărții de față, care te urmărește mult timp după ce s-a stins ecoul ultimului cuvânt.

„(...) V-am spus că nu servește la nimic să te întorci mereu acolo unde te-ai pierdut. Că arborii, oamenii, animalele mor, Patricia. De ce nu și iubirea?”

Nu e prima carte  semnată de Geneviève Damas pe care o citesc; prin februarie am citit și De te duci peste râu, recenzia o găsiți AICI, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei profunzime m-a lovit tare de tot - în sensul bun, evident. N-am putut să nu observ, de altfel, alt registru stilistic în romanul Patricia, un roman de mici dimensiuni (de fapt, nici nu știu dacă să-l numesc roman, e mai mult o povestire, o „nuvelă”, să spun așa), dar care surprinde, întocmai, ceea ce trebuie și ceea ce a urmărit autoarea. Vocea narativă a lui Damas se observă, bineînțeles, și aici, dar reiterată într-un stil mai simplist, mai oral, mai, cum să spun, accesibil cititorului. Am cunoscut-o chiar personal pe autoare, în cadrul festivalului FILIT, și vreau să vă spun că am rămas impresionat de frumusețea cuvintelor ei, de felul în care vorbește și de sensibilitatea pe care o are. Recunosc, nu mai auzisem niciodată, înainte, de ea, și asta m-a făcut să mă gândesc la următorul lucru - o mulțime de autori, autori foarte buni, rămân „ascunși” printre o groază de alți autori, de altfel, mai puțin buni, dar promovați intens și „la modă”. Asta, într-o manieră, te întristează, dar nu este ceva ce am putea dirija noi, ca cititori. De asta, în aceeași măsură, îmi place să citesc cărți cât mai abisale, cărți pe care nu le-au mai citit alte persoane sau pe care nu le-am mai văzut la altcineva. Cărți random - evident, îmi asum riscul că aș putea citi o carte care să nu-mi fie deloc pe plac, dar, în același timp, pot să vă spun că am citit nenumărate cărți, de-a lungul anilor, care mi-au plăcut la nebunie și pe care nu le-am văzut, mai deloc, prin blogosferă sau prin grupurile dedicate cititorilor. Eu cred că ar trebui să oferim oricui o șansă - cine știe, poate chiar vom ajunge să găsim o carte care ne va fi, cert, pe plac.

Cartea de față, Patricia, are în jur de o sută douăzeci de pagini - așadar, se citește ușor, nu este o lectură grea, nu este o lectură care să-ți stimuleze, prea mult, concentrarea și atenția. Dar, dincolo de acestea, chiar e o lectură care-ți dă de gândit. De ce? Fiindcă abordează niște subiecte destul de interesante, cum ar fi masculinitatea, virilitatea, ba chiar problema migrațiilor în Franța - nu sunt tocmai familiarizat cu asemenea subiecte, dar pot să recunosc curajul lui Damas de a scrie despre așa ceva. Pe scurt, fiindcă nu vreau să descriu acțiunea, ideea romanului constă în faptul că această Patricia ajunge să aibă o relație cu o persoană de culoare, Jean, acesta având o condiție socială precară - iar acest Jean exercită asupra Patriciei (precum, de altfel, și Patricia exercită asupra lui Jean) un interes deosebit. Nu am văzut totul ca o relație de dragoste, de altfel, ci mai mult ca un fel de prietenie care depășește anumite bariere; psihologia personajelor, la o adică, este puțin greu de accesat, fiind niște personaje puternice (atât Jean, cât și Patricia), construite cu un uimitor talent al realității imediate, al verosimilului. Dincolo de acestea, după cum am spus, se tratează subiectul imigranților, ceea ce dă cărții Patricia o însemnătate deosebită, precum și o sensibilitate aparte. Cred că am citit acestă carte în câteva ore - după cum am spus, cu siguranță se citește rapid. E o carte construită pe trei voci - cea a lui Jean (prima), cea a Patriciei (a doua) și cea a fiicei lui Jean (care, după multe încercări, ajunge să fie din nou lângă tatăl ei). E foarte, foarte emoționantă povestea lui Jean și a familiei sale - dar n-am să vă spun despre asta, deoarece nu face interesul recenzării mele.

„Astăzi nu mai pot gândi la fel. Ni s-au încrucișat drumurile, Patricia. Ați făcut pentru mine lucruri pe care nimeni altul nu le-ar fi făcut, ați riscat așa cum nimeni altul n-ar fi riscat. Ați acceptat să vă legați existența dumneavoastră albă de a mea.”

Ce mi-a plăcut mult de tot, ca și în De te duci peste râu, a fost vocea narativă a autoarei. Știu că Jean Jauniaux, în LIVRaisons, spunea că „există romane ce reînnoiesc conștiințe și le țin mereu treze, iar Patricia, acest titlu al cărui sens se dezvăluie în ultimele cuvinte ale cărții, aparține acestei biblioteci a cărților-conștiință”. Și chiar așa e, pentru că, dincolo de o lectură frumoasă, dincolo de ficțiune, am simțit mult mai multe citind acest roman. L-am găsit ca o dovadă, ca un act, cum să spun, al anumitor perioade din viața Franței, a anumitor aspecte sociale, a anumitor adevăruri și subiecte politice. Nu știu, eu unul chiar am fost mișcat de acest roman, un roman scris bine, un roman emoționant și sensibil, care îndeplinește toate condițiile unui roman care, într-adevăr, să-mi fie pe plac. Și totuși, dacă l-aș compara cu De te duci peste râu, bineînțeles, mi-a plăcut mai puțin - în schimb nu pot să nu iau în calcul vocile narative diferite, felul în care autoarea, prin natura scrierii ei, s-a pliat pe abordarea unor subiecte diferite, într-o manieră stilistică, de asemenea, diferită. 

Știu că, undeva când am ajuns la ultima pagină, mi-am spus că îi voi oferi patru steluțe. Și, Doamne, când am citit ultimul fragment al cărții, pur și simplu a fost exact, dar exact ceea ce trebuia. Mi-a plăcut tare de tot sfârșitul acestui roman; care, după cum ați citit și mai sus, conturează sensul numelui Patriciei - și ce frumos, și ce sens a putut autoarea să-i dea. Dacă ar fi fost evident, pentru alții, eu chiar nu m-am gândit la asta, ceea ce n-a făcut decât să mă surprindă și să-mi lase un gust tare, tare plăcut. Chiar a fost o mișcare inteligentă din partea lui Geneviève Damas, care, în cele din urmă, i-a adus o steluță în plus!

„Seara, privesc luna prin fereastra camerei mele. Nu e la fel cu cea din țara mea. La noi, cornul lunii e culcat, ca un pat mare pe care aș putea să mă întind, să dorm, să uit. La tine, atârnă. Nu mă pot agăța de nimic, niciun loc unde să mă odihnesc.”

Nu am să mai spun și altceva despre romanul Patricia, pentru că multe nici n-aș mai putea spune. Este o carte care trebuie citită pentru a fi simțită, și nimic mai mult. N-am cum să teoretizez emoțiile care m-au încercat citind-o, le-am trăit și atât. Nu cred că, de altfel, a citit cineva vreo altcineva, de pe-aici, o carte semnată de Geneviève Damas. Dar, dacă a făcut-o cineva, aș fi tare încântat să aflu părerea voastră. Mulțumesc tare mult pentru atenție și vă doresc lecturi cu spor și frumoase!

Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 238

Anul apariției: 2016

Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine s-a născut în Siberia, dar s-a stabilit la Paris spre sfârșitul anilor '80, numărându-se astăzi printre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de țara de adopție imediat după răsunătorul succes al romanului Testamentul francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franța: Prix Goncourt, Prix Médicis și Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru și evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul și cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aștepta (2005), Iubirea omenească (2007), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viața unui bărbat necunoscut (2010), O femeie iubită (2013) și Patria locotenentului Schreiber (2015). În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru întreaga carieră literară. 

Cu o galerie de instantanee, Cartea scurtelor iubiri eterne surprinde, în capitole de mică întindere, dar de o intensitate inegalabilă, opt momente de grație dintr-o existență frământată, când manifestarea neașteptată a iubirii preschimbă clipa în eternitate. Rememorând episoade disperate din copilăria, adolescența și tinerețea sa, plasate în Uniunea Sovietică din perioada poststalinistă și până în anul destrămării sale, naratorul denunță - dincolo de falsitatea propagandei sovietice, grotescul aranjamentelor scenice ale marilor defilări și dimensiunea carcerală a regimului - absența din paradisul utopic comunist a unui ingredient esențial: iubirea. Singura doctrină adevărată, iubirea, dă naștere, în cele mai umile locuri și cele mai neobișnuite împrejurimi, unor momente de o luminozitate, o seninatată și o candoare fără seamăn, care transcend urățenia, grosolănia și brutalitatea lumii.

Știu bine că mai am, în biblioteca proprie, vreo două-trei cărți scrise de Andreï Makine. La fel de bine precum știu și faptul că, cu siguranță, n-am să mai citesc, prea curând, ceva scris de acest autor. De ce? Pentru că romanul de față, această colecție de povestiri, nu prea a reușit să ajungă la sufletul meu. Nu prea mi-a plăcut, de fapt, deoarece a abordat niște teme care nu îmi sunt tocmai familiare, și numai că vorbesc despre temele abordate, dar și de forma lor - mi s-a părut una plictisitoare, una din care nu a rămas cu prea multe și care m-a târât, să spun așa, pe parcursul acestor opt povestiri. Și, cu toate acestea, chiar m-am bucurat că, într-adevăr, n-a fost un roman, ci au fost niște povestiri, astfel încât mă împingea să înaintez în lectură simplul fapt că am să „cunosc”, noi personaje, în noi circumstanțe, poate chiar mai bune. Dar, bineînțeles, n-a fost așa. Am simțit aceeași atmosferă, aceeași „frână”, dacă pot spune astfel, încât, undeva pe la jumătatea  cărții, m-am regăsit întrebându-mă „oare cât mai am de citit”?

Nu mă îndoiesc de atestarea lui Andreï Makine ca fiind, după cum se zice, unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Chiar vorbeam cu cineva, ieri, și-i spuneam că nu mă supăr atunci când citesc o carte proastă, fazual spus, o carte care nu mi-a plăcut, pentru că, în cele din urmă, măcar l-am cunoscut, așa, câtuși de puțin, pe autor, măcar „am citit și ceva scris de acesta”. Și, recunosc, a fost primul meu contact cu Makine - și-am ales această lectură mai mult pentru titlu, că mi s-a părut chiar drăguț, și coperta fiind una inspirată. Cât de relevantă - coperta - n-am idee, dar titlul chiar e unul potrivit. 

Cartea surprinde opt povestiri, anumite episoade petrecute de-a lungul anilor, toate într-o atmosferă apăsătoare, plasate în Uniunea Sovietică, cu propagande, cu restricții, cu tot ce-nsemna pe atunci perioada (post)stalinistă. Și totuși, chiar dacă m-aș fi gândit că e o parte de istorie care avea să mă prindă și să mă antrenze, să-mi dea de gândit, dimpotrivă, n-a fost nicidecum așa; și poate vă întrebați de ce i-am dat trei steluțe, în cele din urmă, adică mai mult decât jumătate: ei, bine, sunt indulgent, am fost eu drăguț și-am vrut totuși să apreciez, așa cum pot, munca autorului. Pentru că nu este tocmai o lectură așa proastă, este doar una plictisitoare - după cum am spus, nu mă îndoiesc de talentul autorului, poate am să mă pot pronunța, viabil, după ce citesc și alte cărți (asta n-o să se întâmple prea curând, după cum am spus), dar momentan mă limitez doar la această lectură pe care, cu grijă, am s-o așez în bibliotecă, mulțumit de faptul că, da, am citit și-această carte. 

N-au fost multe fragmente care să mă atingă, nu m-au încercat multe emoții citind Cartea scurtelor iubiri eterne. Nici nu-mi mai amintesc, prea bine, personajele, ci-mi amintesc doar o singură povestire cu doi bătrâni și doi tineri care se-ascundeau, dacă nu mă îndoiesc, protejându-se de ploaie, după un panou care-l înfățișa pe Stalin. Mi s-a părut o metaforă drăguță, sincer, cele două generații, la capete opuse ale liniei, dar trăind aceeași realitate - și, dincolo de toate astea, iubirea, care naște speranță și bucurie și emoție. Și-a mai fost, parcă, o povestire, una legată de o livadă foarte mare, dar aceea mi s-a părut că se axează mai mult pe „partea politică”, să spun așa, a cărții. Da, așa cum am zis, chiar nu-mi amintesc prea multe din roman, ceea ce e o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, nu prea mi-a plăcut. 

Voi fi uitat această lectură în săptămânile ce urmează, cu siguranță, deoarece, cel puțin pentru mine, nu face o lectură de referință. În același timp sunt curios de celalte cărți ale sale - sunt la fel de plictisitoare, sau (mai) bune? Vreau să se ia în calcul faptul că aceasta este strict părerea mea, subiectivă, iar dacă cineva dintre voi a citit ceva de Andreï Makine, sunt tare curios cum l-ați simțit voi și dacă v-a plăcut. S-aveți lecturi cât mai frumoase!