Nemesis (Harry Hole, #4), de Jo Nesbø - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 576

Anul apariției: 2020

Traducere: Lorena Mihăeș

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul și al doilea volum din seria Regatul, Legături de sânge, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele treisprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, Setea, Cuțitul, Luna ucigașă — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

🔍 CUM SĂ PRINZI UN UCIGAȘ CÂND TU EȘTI SUSPECTUL NUMĂRUL UNU? 🔍

Un bărbat este surprins de camerele de luat vederi împușcând o casieră dintr-o bancă. Femeia moare și două milioane de coroane norvegiene dispar fără urmă. După o seară de beție cu Anna Bethsen, o fostă iubită, detectivul Harry Hole se trezește cu o migrenă, fără telefon și fără să-și aducă aminte ce s-a întâmplat în ultimele 12 ore. În aceeași zi, Anna este găsită moartă în locuința sa, iar Harry devine suspectul principal într-o anchetă condusă de dușmanul lui, Tom Waaler. Între timp, jafurile de la bănci continuă cu o cruzime fără precedent, purtându-l pe Hole de pe străzile din Oslo în Brazilia, în încercarea de a rezolva două cazuri și a-și dovedi nevinovăția. Dar Waaler încă nu s-a răzbunat...

„– Cel mai rău lucru e să pierzi motivul pentru care trăiești.”

Cănd deschid o carte din seria Harry Hole, automat pătrund într-o lume cenuşie, plouată, cu un aer irespirabil de corupţie, depravare şi lupte interioare. Cu fiecare volum citit până acum, am văzut cum Nesbø nu doar că spune poveşti poliţiste bine structurate, ci construieşte un protagonist a cărui viaţă se destramă treptat, ca un fir de fum pierdut în aerul rece al Osloului. Nemesis, al patrulea volum din serie, nu face excepţie. Dacă ar fi să descriu cartea într-o singură imagine, ar fi ca o pânză densă de păianjen, între care Harry Hole se zbate, prins între firele invizibile ale trecutului său, ale corupţiei instituţionale şi ale propriei sale autodistrugeri (într-acolo simt că se-ndreaptă). La suprafaţă, avem un caz de jaf bancar sângeros, o crimă misterioasă şi un inamic perfid care pândeşte din umbră. Dar, ca de obicei, la Nesbø, ceea ce contează cu adevărat sunt fisurile din sufletul detectivului nostru tragic.

„– Faptul de a muri, ca și cel de a te naște, e o chestiune foarte intimă, zise Aune. Motivul pentru care oamenii aflați în asemenea situații își doresc să se ascundă nu e doar acela că se simt vulnerabili din punct de vedere fizic. Să mori sub privirile altora, ca de exemplu într-o execuție publică, e o pedeapsă dublă, căci reprezintă un afront adus intimității victimei în cel mai brutal mod cu putință.”

Am parcurs deja patru volume din seria Harry Hole, iar ceea ce m-a fascinat mereu la acest personaj este felul în care Nesbø a decis să-l construiască – „sfâșiat” între geniul său deductiv şi caracterul autodistructiv. Harry nu este nici pe departe un erou clasic. Este alcoolic, are tendinţa de a-şi sabota propria fericire, iar relaţiile sale sunt mereu pe muchie de cuţit. În volumul de față, vedem un Harry care se află într-un punct de cotitură. Relaţia sa cu Rakel Fauke (care începuse să se consolideze încetul cu încetul încă din volumele trecute) este mai fragilă ca niciodată, ea fiind plecată în Rusia pentru a lupta pentru custodia fiului său, Oleg. Harry rămâne singur cu demonii săi, iar Nesbø profită de acest lucru pentru a-l arunca într-o situaţie aproape imposibilă: el devine suspectul principal într-o crimă al cărei victimă este o fostă iubită.

„Nu-i ciudat cât de tare te poți concentra când totul în jurul tău se prăbușește? Știam ce am de făcut înainte să închid telefonul. Răzbunare. Primitiv? Deloc. Răzbunarea e reflexul omului care gândește, un amestec complex de acțiune și consecvență pe care nicio altă specie umană nu a reușit să-l dezvolte până acum (...). Promisiunea sacră a dintelui pentru dinte, păcătosul care arde în iad sau măcar atârnă de spânzurătoare. Răzbunarea e, practic, temelia civilizației, Harry.”

Tom Waaler, poliţistul corupt şi rivalul său din umbră, îi întinde o capcană, iar Harry trebuie să se lupte nu doar cu propriile sale amintiri şi lacune de memorie, ci şi cu un sistem care pare că îl vrea mort sau, cel puţin, redus la tăcere. Nemesis jonglează cu două fire narative principale: jafurile bancare orchestrate de un criminal nemilos şi misterul din jurul morţii Annei Bethsen, fosta iubire a lui Harry. Nesbø nu ne oferă niciun moment de respiro. Fiecare capitol vine la pachet cu o nouă piesă de puzzle, dar nimic nu se potriveşte perfect până în ultimele pagini. Ceea ce m-a impresionat a fost modul în care Nesbø reuşeşte să creeze suspans fără „artificii obosite”, cum îmi place mie să le zic – chestiile alea adăugate doar că să fie, dar se potrivesc ca nuca în perete. Nu avem urmăriri spectaculoase sau explozii gratuite. Tensiunea se naşte din detalii: un e-mail anonim, un gest mic, un fir de păr rătăcit pe o pernă de catifea. Nesbø ne împinge să analizăm fiecare frază, să ne îndoim de fiecare personaj, să ne simţim exact ca Harry: pierduţi într-un labirint al decepţiei.

„– Mama mi-a spus odată că nu există decât un lucru mai rău decât incapacitatea de a-ți satisface o dorință. Și anume să nu ai nicio dorință. Ura – e tot ce ți-a mai rămas când ai pierdut tot ce aveai. Și apoi îți este luată și ea.”

Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte (și care în general îmi place la acest autor) este felul în care Oslo devine un personaj în sine. Oraşul lui Nesbø nu este unul turistic, plin de cafenele cochete şi peisaje idilice. Este un oraş al nopţilor reci, al străzilor umede, al apartamentelor mizere şi al corupţiei infiltrate în fiecare colţ de societate. Nesbø reuşeşte să facă din Oslo un mediu perfect pentru un roman noir, un loc unde nimeni nu este complet inocent. Volumul al IV-lea din seria Harry Hole este lectură intensă, bine construită, cu un ritm care creşte treptat până la un final exploziv. Totuşi, trebuie să recunosc că uneori povestea pare uşor prea complicată, cu prea multe fire narative care se întretaie. Nesbø cere mult de la cititor, iar dacă nu eşti atent, rişti să pierzi firul într-un labirint de nume, date şi indicii subtile. Dar, în sfârșit, reușești totuși să ții firul, chiar dacă pe alocuri te mai pierzi și ai impresia că, gata, trebuie să te întorci la anumite pagini, să recitești ca să poți înțelege.

„– Moralitate, șopti ea. Dragoste de viață. Iubire. Și totuși ura e cea mai puternică.”

Harry Hole rămâne un personaj fascinant pentru mine, dar parcă tot mai greu de iubit. Pe măsură ce seria avansează, simt că devine tot mai prins în propriul său haos, iar fiecare pas în faţă este urmat de doi paşi în spate. Uneori, frustrarea este mare, dar poate tocmai asta îl face atât de real. Nemesis a fost un roman oarecum tipic polițienesc, dar a reușit să abordeze și teme mult mai sensibile, cum ar fi fragilitatea umană, tema corupției, precum și modul în care trecutul continuă să ne bântuie oricât de mult am încerca să-l mascăm, să-l învingem, să-l ignoră. Nesbø ne oferă indicii false, creează tensiune şi ne face să simţim frigul Osloului în oase. Deşi nu este cel mai bun roman din serie, rămâne o piesă esenţială din puzzle-ul complex al celui care poartă numele de Harry Hole. Pentru cei care au ajuns până aici, continuarea este obligatorie. Până la urmă, şi noi, ca şi Harry, suntem prizonierii acestui „joc al destinului”, în care răspunsurile par mereu la un pas de noi, dar niciodată la îndemână.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Nemesis, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Jo Nesbø, apărute și pe blog: 

| Liliacul | Cărăbușii | Pasărea cu piept roșu | Regatul | Specialistul în gelozie | Fiul | Vânătorii de capete |         | Legături de sânge |

Vila, de Rachel Hawkins - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 320

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Văcărescu

Rachel Hawkins este autoarea bestsellerelor The Wife Upstairs, Reckless Girls, Vila și The Heiress, precum și a numeroase titluri pentru cititorii tineri. Cărțile ei au fost traduse în mai mult de 12 de limbi. A studiat genul și sexualitatea în literatura victoriană la Auburn University și în prezent locuiește în Alabama. Vila este primul roman apărut la Editura Trei, colecția Fiction Connection - Crime, 2024, în traducerea Ioanei Văcărescu.

📜 O MOȘTENIRE LETALĂ (ȘI UȘOR TEATRALĂ) 📜

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia. Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea. Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă. Inspirată de Fleetwood Mac, crimele lui Charles Manson și vara petrecută de Percy și Mary Shelley cu Lordul Byron la castelul de la Lacul Geneva — locul de naștere al lui Frankenstein —, Vila te întâmpină cu moștenirea ei letală.

„(...) Eu, scriitoarea, cea care se pierde ore în șir în fața laptopului, purtată de un val pe care doar ea îl simte.

Singura problemă este că nu știu exact ce scriu.”

Când am pus mâna pe Vila, sincer să vă spun am avut aşteptări mari (poate prea mari). O vilă italienească cu un trecut sângeros, o prietenie care scârţâie sub greutatea anilor şi a succesului (sau lipsei acestuia), o poveste duală care promite să amestece firele prezentului cu cele ale trecutului... toate ingredientele pentru un thriller gotic atmosferic, plin de mister. Din păcate, m-am simţit ca atunci când muşti dintr-un măr perfect lucios, care pare să-ți promite un răsfăț papilar de zile mari, doar ca să descoperi că e cam fără gust, sec, lipsit de esență. Rachel Hawkins ne plimbă prin două linii temporale: anii '70, când o crimă şi o tragedie au marcat villa Aestas, şi prezentul, unde două prietene din copilărie, Emily şi Chess, vin să-şi regăsească inspiraţia. Pe hârtie, acest contrast dintre trecut şi prezent ar fi trebuit să creeze un joc tensionat de oglinzi, dar realitatea e că povestea din trecut, cu rock staruri decăzute, relaţii toxice şi un aer boem decadent, mi s-a părut mult mai interesantă decât prezentul fad al lui Emily şi Chess.

„Habar n-am de ce i-am spus asta, teoretic nici măcar nu e adevărat, am doar niște pasaje disparate, scrise cu mi-a venit pe moment, încă nu am organizat textul pe secțiuni. Dar faptul c-o spun cu voce tare mă ajută să simt că e adevărat, am nevoie cu disperare să fie adevărat.

O carte în toată regula, un lucru pe care l-am făcut eu.”

Problema principală a romanului, pentru mine, a fost lipsa de profunzime emoţională. Emily e un personaj apatic, scriitoarea de cozy-mystery care (evident) trece prin blocajul creatorului, divorțată, prăbuşită sub greutatea unui fost soţ manipulator care cere o parte din drepturile ei de autor. Ar trebui să simt milă pentru ea, dar Hawkins o descrie cu atâta detaşare încât tot ce reuşeşte să transmită este o stare de plictiseală. Chess, pe de altă parte, este acea prietenă toxică, cu succesul aflat pe o curbă ascendentă, cu carismă, dar şi cu un aer de falsitate care în mod evident ascunde ceva. Din nefericire, nici relaţia lor nu mi s-a părut convingătoare, iar în loc de o prietenie complexă, cu umbre şi lumini, am primit doar un duel (și ăla steril, că dacă era efervescent, zău că mi-ar fi plăcut) de orgolii.

„Undeva, în Univers, o ursitoare taie firul, pecetluindu-i soarta.”

Partea care m-a atras cel mai mult a fost povestea din anii '70. Aici, avem un mix de Daisy Jones and The Six şi Mary Shelley „într-o vacanţă creativă”, căci Mari, Lara şi Pierce sunt artizanii unor opere importante: un roman gotic şi un album devenit legendar. Atmosfera de „boemie toxică”, cu un rock star decăzut care adună tineri talentaţi sub aripa lui pentru un fel de retreat artistic ce se transformă într-un iad alimentat de droguri şi manipulare, este probabil cel mai reuşit aspect al cărţii. Totuşi, nici măcar această parte nu reuşeşte să se ridice la potenţialul său maxim (însă, comparativ, tot e mai mult decât restul). Când am ajuns la final, m-am simţit puţin frustrat, să zic așa. Plot twist-urile au fost previzibile, iar marele secret nu a fost nici pe departe la fel de exploziv pe cât speram. Am avut impresia că totul a fost construit cu migală doar ca să se prăbuşească într-o concluzie destul de lipsită de forţă.

„Uneori, nu ne dăm seama că am câștigat decât în momentul în care ne vedem succesul reflectat în ochii celui care a pierdut.”

Dacă ar fi să dau un verdict (Dana Budeanu core) final, Vila nu a fost o lectură (prea) rea, dar nici nu mi-a oferit acea senzaţie de nerăbdare, de tensiune crescândă și stare de alertă, așa cum sincer mă aşteptam. E ca un cocktail frumos decorat, dar diluat şi fără personalitate. Poate să placă celor care preferă misterele mai domestice, mai lente, dar pentru mine a fost doar o promisiune neîmplinită. Rating-ul meu, după cum bine puteți vedea, este de 3 steluțe din 5 (și am fost destul de indulgent, recunosc) pentru că ideea a fost bună, în esență, dar execuţia a lăsat de dorit. Poate data viitoare Rachel Hawkins va merge puțin mai în profunzimea personajelor (cred că asta mi-ar fi plăcut să fie mult mai bine fructificat), decât să-și propună să surpindă și să aducă acel „wow” care, în sfârșit, a fost oricum numai „wow” nu. Într-un fel, simt că romanul de față nu și-a asumat, pe deplin, propria identitate - putea mai mult, sunt absolut sigur, dar așa a fost să fie, vorba aia, it is what it is! Să aveți doar lecturi faine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Rachel Hawkins, Vila, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Zero Days, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2024

Traducere: Alunița Voiculescu

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul, Ușa ferecată și Crimă la Oxford. O puteți urmări pe www.ruthware.com sau pe Twitter (@RuthWareWriter).

⌖ ⌖ ⌖ CUM TE ASCUNZI CÂND EȘTI VÂNAT PESTE TOT? ⌖ ⌖ ⌖

Angajați de companii să intre prin efracție în diverse clădiri și să spargă sisteme informatice, Jack și soțul ei, Gabe, sunt cei mai buni specialiști din domeniu. Însă o misiune de rutină dă greș, iar Jack își găsește partenerul mort. Mai mult, se pare că poliția vede un singur suspect: chiar pe ea. Ajunsă brusc fugară și cu tot mai puține opțiuni de scăpare, Jack trebuie să se hotărască în cine poate să aibă încredere în timp ce se apropie tot mai mult de adevăratul ucigaș.

„În aer plutea o aromă străină, de chimicale, cel mai probabil de la sprayurile și șervețelele folosite în timpul cercetării. Însă cel mai puternic dintre toate și cel care îmi făcea cel mai profund rău era mirosul sângelui lui Gabe, duhoarea aceea metalică, de măcelărie, care mă asaltase când deschisesem ușa casei, cu două nopți în urmă.”

Oficiaaaal, am citit toate cărțile scrise de Ruth Ware și traduse și la noi. Concluzia? Dap, chiar îmi place cum scrie femeia asta. Am citit multe thrillere la viața mea, dar puține mi-au declanșat acea senzație de cursă contra cronometru în felul în care a făcut-o Zero Days. Cartea de față a fost ca o mașină sport care gonește pe autostradă, cu motorul turat la maximum și fără frâne. A fost o lectură alertă, tensionată, care m-a ținut cu inima în gât și ochii lipiți de pagini; am citit-o aproape dintr-un foc, cu câteva mici pauze, pentru că n-am putut să mă despart de ea. Jack și Gabe sunt echipa perfectă – o combinație letală între forță fizică și inteligență tehnologică. Munca lor ca specialiști în penetrarea de securitate (da, am fost și eu tentat să caut termenul pe Google, dar am avut o bănuială că ar putea duce în niște locuri… să le spunem discutabile) îi face să pară un fel de versiune modernă a lui Bonnie și Clyde, dar fără partea ilegală. Jack intră în clădiri protejate ca un ninja al securității, iar Gabe o ghidează din umbră, cu mintea sa ascuțită ca un bisturiu. Totul se schimbă însă într-o clipă.... bineînțeles!

„Dintr-o dată, nu am mai fost deloc sigură că puteam face asta. Am rămas câteva clipe ținându-mă de balustradă, luptând cu panica pe care o simțeam gata să mă copleșească. Absența lui Gabe nu mi se păruse niciodată atât de uriașă, atât de reală. Murise (...). M-am trezit scurgându-mă în genunchi, cu mâinile încleștate de balustradă, iar din gura mea încerca să se strecoare, ca un geamăt, numele lui. Gabe.”

Din acest punct, cartea devine un adevărat coșmar trăit în timp real. Jack nu doar că își pierde partenerul de viață, dar se trezește și principalul suspect în crima care i-a smuls sufletul pereche. Fiecare pas pe care îl face este ca o piesă de domino care se prăbușește peste următoarea, iar singura cale de ieșire este fuga. De aici, romanul devine un maraton de supraviețuire, o călătorie printr-un oraș care pare să fi devenit un labirint fără ieșire. Poliția îi este pe urme, iar prietenii devin suspecți. Se poate avea încredere în cineva? Se poate avea încredere în sine, când întreaga lume pare să spună altceva? Îmi place modul în care Ruth Ware și-a schimbat registrul în acest roman. Am citit că unii au fost deranjați de această tranziție de la stilul ei clasic, dar pentru mine a fost o surpriză binevenită. Dacă romanele ei anterioare erau construcții minuțioase, cu mistere care se desfăceau lent, aici ritmul este amețitor, iar stilul e mai visceral, se-ntâmplă mai multe. Am simțit fiecare rană a lui Jack, fiecare urmă de epuizare, fiecare zvâcnire de disperare. Este un thriller care nu te lasă să respiri, căruia i s-a adăugat un strat în plus de vulnerabilitate care o face pe Jack să fie mai mult decât o eroină de acțiune tipică. Eu chiar mă atașasem de ea!

„– Dar deja am făcut o tâmpenie, am răspuns eu sec. Când am hotărât să plec din secția de poliție, m-am transformat în suspectul numărul unu. Singuru lucru important acum este să-l găsesc pe cel care a făcut asta, pentru că, dacă nu aflu cine l-a ucis pe Gabe, viața mea e oricum terminată. Nu mai am pentru ce trăi, înțelegi?”

Poate că punctul slab al cărții este faptul că identitatea criminalului nu este atât de surprinzătoare pe cât mi-aș fi dorit. Am avut câteva bănuieli destul de devreme și s-au dovedit corecte, dar chiar și așa, nu am simțit nicio clipă că asta mi-a ruinat experiența. De ce? Pentru că, în acest roman, nu dezvăluirea finală contează cel mai mult, ci drumul până acolo. E ca într-o cursă de raliu: știi destinația, dar ceea ce te ține în priză sunt curbele periculoase, derapajele neprevăzute și senzația de viteză care te face să simți că ai putea pierde controlul în orice moment. Un alt aspect care mi-a plăcut enorm a fost construcția personajului principal. Jack nu este infailibilă, nu este o eroină perfectă care face mereu mișcarea corectă. Face greșeli, se accidentează, este cuprinsă de paranoia, are momente în care pare că va ceda. Și tocmai asta o face atât de umană și credibilă, atât de imprevizibilă. Repet, pentru mine rețeta asta nouă pe care Ruth Ware a încercat-o în Zero Days chiar „a avut gust”.

„Apoi, când trenul a început să încetinească, am luat-o către capătul vagonului, cu obrajii în flăcări din cauza durerii șocante și a rușinii pentru cine devenisem – o persoană care le scuipa în față străinilor îngrijorați, care nu mai avea încredere în cel mai mic gest de bunătate. Cine devenisem? Nu mai eram sigură că știam.”

Dacă în unele thrillere personajele par construite din beton armat, Jack este din carne și sânge, are un puls (deseori accelerat) și gânduri haotice, are sentimente, are lumini & umbre. În plus, scenele în care își amintește de Gabe sunt dureros de frumoase – nu avem doar un soț ucis care servește drept pretext pentru poveste, ci un personaj pe care îl simțim viu, chiar și în absență. Așadar, Zero Days chiar mi s-a părut un thriller bun, un thriller care mi-a accelerat pulsul, m-a ținut acolo și mi-a confirmat că Ruth Ware – deși am mai avut niște rateuri cu câteva cărți scrise de ea – chiar are talent și face destul de bine ceea ce face. Dacă vrei o carte care să te țină cu sufletul la gură, să-ți pompeze adrenalină și să-ți dea senzația că ești „fugar” alături de protagonistă, atunci ai găsit lectura perfectă. O interesantă poveste despre supraviețuire și despre pierdere, iubire și lupta de a-ți recâștiga viața când totul pare pierdut. Aș citi încă zece cărți ca aceasta și nu m-aș plictisi niciodată!

Alte recenzii ale cărților scrise de Ruth Ware, apărute și pe blog:

 | Într-o pădure întunecată | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Moartea doamnei Westaway | Unul după unul | Jocul minciunii | Crimă la Oxford |

Împărăția pământului, de Hoda Barakat - Recenzie

Editura: Pandora M

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 272

Anul apariției: 2018

Traducere: Laura Sitaru

Hoda Barakat s-a născut în 1952, la Beirut. A absolvit Universitatea Libaneză cu o diplomă în literatură franceză. A fost profesoară, traducătoare şi jurnalistă înainte de a se muta la Paris împreună cu cei doi fii ai săi, în 1989, spre sfârşitul războiului civil din Liban. În 2013, a fost prima bursieră de origine arabă invitată la Universitatea din Texas în cadrul Austin Middle Eastern Studies Program, precum şi la Universitatea din Virginia. A publicat cinci romane, două piese de teatru, un volum de povestiri şi o carte de memorii. De asemenea, a fost coautoare a unor volume scrise în franceză. Cărțile ei au fost traduse în mai multe limbi. În 2002. a fost decorată cu „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres”, iar în 2008 cu „Chevalier de l’Ordre du Mérite National”.

🌟ROMAN NOMINALIZAT LA INTERNATIONAL MAN BOOKER PRIZE (2015)🌟

O cronică magistrală a vieții într-o comunitate maronită din Munții Libanului, care explorează originile violenței din această regiune a lumii. Un bărbat moare într-o furtună de zăpadă, iar copiii săi, Salma şi Tannus, îşi asumă noi destine. Salma îşi dedică viața unei cauze nobile: să alunge ghinionul care planează asupra micii sale familii. Tannus este obligat să fugă în Siria şi să descopere în exil că are o voce divină. Viețile lor devin fundaluri pentru microistorii antagonice, luminoase ori întunecate, duioase sau hâtre, religioase ori răzvrătite. Începând din perioada Mandatului Francez şi până în 1975, când a izbucnit războiul civil, Hoda Barakat evocă aproape şaptezeci de ani de istorie a Libanului, uneori tragică, alteori absurdă. Folosind o multitudine de perspective, Barakat descrie cu precizie şi cu nostalgie gesturile vieții de zi cu zi, ritualurile religioase şi limbajul plin de culoare al localnicilor. Un roman genial, emoționant şi burlesc, al uneia dintre cele mai valoroase autoare libaneze.

„– Sărac este cel care și-a pierdut credința, Salma. Roagă-te, Salma, când speli farfuriile la râu și nu uita amestecul de urzici și cenușă, căci altfel te trimit să le speli din nou. Salma, îți mai spun o dată: dacă trece vreun marabut marocan și ridici ochii la el, îți smulg cozile cu mâinile mele. Ai văzut ce a pățit Filomena.”

Când am deschis Împărăția pământului de Hoda Barakat, aveam așteptări mari. Nu neapărat pentru că romanul ar fi fost elogiat peste tot (recunosc, faptul că a fost nominalizat la International Man Booker Prize, 2015 m-a atras cel mai tare), ci pentru că promitea să fie o incursiune profundă în istoria, identitatea și conflictul unei lumi pe care o cunosc prea puțin: Libanul rural, frânt în contradicții, dar ancorat într-o memorie comună de suferință și rezistență. După primele zeci de pagini, entuziasmul meu s-a transformat într-un amestec de frustrare și curiozitate. A fost una dintre acele cărți pe care le citești nu pentru că te captivează, ci pentru că simți nevoia să le înțelegi, să le diseci până la ultima fibră, sperând că, la final, vei descoperi că a meritat efortul. Romanul alternează perspectivele a doi frați, Tannous și Salma, care sunt prinși între trecut și viitor, tradiție și schimbare, izolare și contact cu o lume din ce în ce mai puțin interesată de moștenirea lor. La prima vedere, ar putea părea un roman despre pierderea unui mod de viață, despre inevitabila erodare a identității în fața modernității. În realitate, este mult mai mult de-atât – și poate că tocmai asta a fost problema mea cu el. Este o carte care vrea să spună atât de multe, încât ajunge să se piardă în propriul labirint.

„– Gata, ajunge cu plânsul! Dumnezeu să o ierte! Mama a avut un suflet curat, trebuie că este în Ceruri de-acum. Roagă-te pentru ea. E post, iar în post Cerurile se deschid ca să asculte rugăciunile oamenilor (...). Orfan este, continuă Salma strângând din dinți și ținându-se din greu să nu plângă, nu cel care și-a pierdut mama și tatăl, ci cel care a mâniat-o pe Fecioară.”

Pe de-o parte, Hoda Barakat are un stil impresionant. Are un talent aparte de a crea imagini vii, de a reda frumusețea austeră a munților libanezi, de a umple spațiul dintre cuvinte cu tăcerea istoriei. Pasajele în care descrie satul, credințele sale, relațiile dintre oameni, legătura aproape mitologică dintre personaje și cedrii care domină peisajul sunt cele mai puternice momente ale cărții. Există o poezie a decăderii în această poveste, o frumusețe tragică în felul în care această comunitate se zbate între dorința de a se conserva și inevitabilitatea schimbării. Pe de altă parte, Barakat pare să uite uneori că cititorul nu este neapărat un cunoscător al contextului istoric libanez. Pentru cineva care nu este familiarizat cu complexitatea etnică și religioasă a regiunii (cum nici eu nu sunt, de altfel), anumite referințe sunt greu de prins, iar autoarea nu face eforturi pentru a le explica. Nu am o problemă cu romanele care cer un efort intelectual, dar în cazul acesta, am simțit că o minimă contextualizare ar fi ajutat enorm la înțelegerea conflictelor și a tensiunilor dintre personaje. Dintr-un punct în care n-am mai putut prinde și ține firul, n-am făcut decât să continui lectura pentru că... îmi plăcea cum era scrisă.

„Cu fiecare lună, credințea mea creștea cu un an, însă aveam nevoie de mulți ani ca să-l pot alunga pe diavol care, deși mă păzeam bine de capcanele pe care mi le întindea, reușea totuși să mă păcălească și să mi se strecoare în suflet pe ascuns, atunci când eram mai puțin atent la puterea lui.”

Un alt punct slab, din punctul meu de vedere, este structura romanului. Stilul fragmentat, narațiunea care sare brusc de la un personaj la altul, schimbările de perspectivă care nu sunt mereu clar semnalizate, toate aceste elemente fac ca lectura să fie anevoioasă. De multe ori, aveam nevoie de câteva paragrafe bune pentru a înțelege cine vorbește, în ce moment al timpului ne aflăm, despre ce episod al poveștii este vorba. Asta mi-a răpit din plăcerea lecturii, transformând-o într-un exercițiu de răbdare. Dincolo de aceste dificultăți, am apreciat felul în care Barakat conturează personajele. Tannous este un personaj tragic, prins între moștenirea părintelui său și incapacitatea de a duce mai departe această moștenire. Vocea sa moștenită, menirea sa de cântăreț al comunității, devine inutilă într-o lume care și-a pierdut cuvintele, care nu mai are nevoie de astfel de tradiții. Salma, la rândul ei, este o figură emblematică a femeii prinse între datorie și dorință, între sacrificiu și un egoism pe care nici măcar nu și-l permite. Am rezonat mai mult cu ea decât cu Tannous, poate pentru că am simțit-o mai ancorată în realitate, mai pragmatică, mai dispusă să vadă dincolo de granițele impuse de satul său natal.

„Mă gândesc apoi la familia nefericitului. Niemni nu a venit să-l caute. Au rămas acolo, la ei în țară, fără să știe unde ar putea să-l plângă. Probabil că sunt la fel de săraci ca noi, altfel ar fi venit. N-au bani, nici glas cu care să ceară dreptate sau să ducă acasă trupul fiului lor. Apoi, mă gândesc cu amărăciune că morții din războaie, mai ales cei săraci, nu sunt copiii nimănui.”

Dacă ar fi să aleg o scenă care m-a impresionat cel mai mult, ar fi finalul. Ultimele pagini au o emoție sinceră, o durere resemnată care închide cercul poveștii într-un mod aproape poetic. Tannous, care cântă într-un ultim act de sfidare și acceptare a sorții sale, mi s-a părut imaginea perfectă a acestui roman: o voce frumoasă, pierdută într-o lume care nu o mai ascultă. Împărăția pământului nu este o carte care să placă oricui. Nici măcar eu nu pot spune că mi-a plăcut cu adevărat. A fost o lectură dificilă, frustrantă în multe momente, dar, paradoxal, și una care m-a provocat să gândesc, să simt, să încerc să prind sensurile subtile ascunse în paginile sale. În final, cred că Împărăția pământului merită citită nu pentru că ar fi o capodoperă incontestabilă, ci pentru că are ceva autentic, ceva profund uman, ceva care rămâne cu tine, acolo, destul de mult timp după ce ai închis paginile ei. Eu am citit-o acum mult, mult timp, dar încă îmi amintesc destul de bine anumite lucruri din carte - și, îndeosebi, finalul ei. Totuși, repet, este o lectură destul de greoaie și solicitantă, așadar cred că ar trebui să i se dedice ceva timp pentru a o putea-o simți cum s-ar cuveni.

Crimă la Oxford, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2023

Traducere: Monica Vlad

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librăreasă, profesoară de engleză și PR manager. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, și urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziționate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. La Editura Trei au apărut romanele Într-o pădure întunecată, Jocul minciunii, Femeia din cabina 10, Moartea doamnei Westaway, Unul câte unul, Ușa ferecată și Zero Days. O puteţi urmări pe www.ruthware.com sau pe Twitter (@RuthWareWriter).

👁️⃤  CÂND TOȚI AU DE ASCUNS CEVA. INCLUSIV (ȘI MAI ALES) O CRIMĂ 👁️⃤

April Clarke-Cliveden a fost prima persoană pe care Hannah Jones a cunoscut-o la Oxford. Plină de viață, genială, uneori răutăcioasă și o adevărată mondenă, o atrage rapid pe Hannah pe orbita ei strălucitoare. În primul trimestru, își formează un grup de prieteni devotați și inseparabili — Will, Hugh, Ryan și Emily. Însă până la sfârșitul anului, April e moartă. Zece ani mai târziu, Hannah și Will așteaptă primul lor copil, iar John Neville, bărbatul condamnat pentru uciderea lui April și fost portar la Oxford, moare în închisoare. Ușurată că poate lăsa trecutul în urmă, Hannah își vede întreaga lume dată peste cap când află despre noi dovezi, potrivit cărora Neville ar putea fi nevinovat. Când reia legătura cu vechii prieteni și pătrunde mai adânc în misterul morții lui April, își dă seama că toți cei pe care credea că-i cunoaște au câte ceva de ascuns… inclusiv o crimă.

„Dorința de a se întoarce peste ani și de a le avertiza pe cele două fete din fotografie aproape dureros de puternică, atât de puternică încât, dintr-o dată, Hannah n-o mai poate suporta. Închide telefonul și stă privind în întuneric, gândindu-se la ce ar fi putut fi.”

Eu și Ruth Ware avem o relație dintr-aia de love-hate – ba îmi servește una caldă, ba îmi servește una rece. Așadar, în general încerc să nu am așteptări de la cărțile scrise de ea pe care le citesc. Totuși, nu pot să le trec cu vederea, pentru că-s mare iubitor de thrillere, așa că, na, vreau să văd ce & cum (mai ales cum). În ceea ce privește Crimă la Oxford, am intrat în poveste cu așteptări moderate, sperând la o intrigă inteligentă, personaje memorabile și un mister care să mă țină în priză (curent continuu, nu alternativ). Ce am primit? O experiență literară care s-a mișcat precum o ceață deasă de-a lungul unui râu: uneori misterioasă și fermecătoare, dar în cea mai mare parte lipsită de vizibilitate și greoaie, care nu ascunde mai nimic interesant. E mai mult vorba despre „ideea misterului”, decât „misterul în sine”. Încă de la început, Oxfordul este descris cu o eleganță care aduce aminte (vag) de romanele clasice englezești. Străzile pietruite, aerul aristocratic și farmecul vechi al universității sunt redate cu măiestrie, ceea ce într-un fel creează o scenă perfectă pentru o dramă intensă. Totuși, în loc să fie un personaj viu, acest decor a devenit uneori doar un fundal inert, nefolosit la adevăratul său potențial.

„– Deci amintirile nu s-au mai întors niciodată? O întreabă Geraint, scriind, și ea scutură din cap.

– Frânturi, uneori, în vise. Dar nu sunt niciodată sigură cât de mult e amintire și cât e doar mintea mea care reconstruiește ceea ce crede că am văzut. Nimic pe care să mă pot baza.”

Hannah, protagonista noastră, este un amestec de inocență și frământări interioare, dar vocea ei narativă nu a reușit să mă convingă complet. O vedem oscilând constant între trecut și prezent, între frică și determinare, dar de multe ori introspecțiile ei devin repetitive, ca un disc zgâriat care revine mereu la aceeași notă. Felul în care își analizează obsesiv deciziile de acum zece ani devine extenuant, mai ales că uneori pare să descopere aceleași dileme iar și iar. April, colega de cameră și prietena ei ucisă, este descrisă ca fiind o prezență magnetică, strălucitoare, dar și răutăcioasă. Problema este că nu ajunge niciodată să fie suficient de bine conturată pentru ca moartea ei să lase o rană emoțională adâncă în cititor. E prezentată drept fata carismatică, irezistibilă, dar deseori toxică, un personaj care seamănă prea mult cu stereotipul fetei bogate și răsfățate, care mi se pare puțin expirat. Restul grupului – Will, Hugh, Ryan și Emily – sunt bine schițați, dar nu suficient de nuanțați încât să iasă din tiparele tipice ale genului. Avem tipul serios și stabil (Hugh), iubitul perfect (Will), prietenul tăcut și retras (Ryan) și confidenta de nădejde (Emily). Deși fiecare are momentele sale de umbră, nu am simțit că aceste personajele ar putea fi cu adevărat reale, palpabile, cu adevărat vii.

„(...) Și pentru prima dată de la moartea lui John Neville nu se mai gândește la April, la trecut sau la faptul că poate a condamnat un om nevinovat să moară în închisoare.

Se gândește la copilul său și la noua viață din pântecul ei. Și fericirea îi e atât de intensă încât doare.”

Povestea alternează între trecutul de la Oxford și prezentul în care Hannah, acum însărcinată, își pune sub semnul întrebării mărturia care a trimis un om după gratii. Acest tip de construcție poate fi fascinant atunci când este bine executat, dar aici tranzițiile sunt deseori obositoare. În loc să fie o scară care urcă treptat spre un punct culminant, firul narativ pare un drum cu prea multe serpentine, care încetinește ritmul fără motiv. De asemenea, romanul este prea lung după părerea mea. Ware se pierde în detalii care nu adaugă prea mult la poveste, iar Hannah petrece prea mult timp frământându-se asupra acelorași gânduri. Cartea ar fi putut fi cu (cel puțin) 100 de pagini mai scurtă, și asta nu ar fi afectat absolut nimic din esența căreia, în cele din urmă, încearcă să-i dea gust. Tind să cred că Ruth Ware știe să construiască suspansul, dar aici trucurile sale sunt mai puțin eficiente. Fiecare personaj pare suspect la un moment dat, ceea ce este un lucru bun, dar finalul nu are acel impact pe care îl speram. Am ghicit identitatea criminalului cu mult înainte ca Hannah să o facă, iar revelația nu a fost suficient de șocantă pentru a compensa și justifica lungimea cărții.

„Și nu-i mai e frică.

A încetat să mai fugă de monștri. S-a întors cu fața la ei.

Vrea să afle adevărul.”

Interesul (și cheful de a continua lectura) meu pentru această carte a fost salvat, într-o anumită măsură, de temele abordate: cât de bine ne cunoaștem cu adevărat prietenii? Cât de ușor putem greși în judecățile noastre? Cum ne influențează amintirile deciziile din prezent? Aceste întrebări sunt interesante și, în momentele sale bune, romanul le explorează într-un mod convingător. Totuși, dacă romanul Crimă la Oxford ar fi fost mai concis și cu o protagonistă mai puțin captivă în cercul ei nesfârșit de dubii, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult. Atmosfera e bună, dar nu extraordinară. Misterul e interesant, dar nu îndeajuns de captivant încât să te facă să dai pagină după pagină după pagină. Personajele sunt decente, dar nu memorabile și prea puțin convingătoare. În final, este o carte care nu mi-a displăcut complet, dar nici nu m-a făcut să vreau să o recitesc (oricum, nu prea recitesc cărți, nici dacă mi-au plăcut grozav de mult) sau să o recomand cu entuziasm. Dacă îți plac thrillerele lente, slow-peaced, sau cum s-o mai spune, poate vei găsi aici ceva de apreciat. Însă, dacă vrei un roman care să te țină cu sufletul la gură, să-ți provoace aritmii, ai la dispoziții alternative mult, mult mai bune.

Alte recenzii ale cărților scrise de Ruth Ware, apărute și pe blog:

 | Într-o pădure întunecată | Femeia din cabina 10 | Ușa ferecată | Moartea doamnei Westaway | Unul după unul | Jocul minciunii |