vineri, 4 decembrie 2020

Ceva în apă, de Catherine Steadman - Recenzie


Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2019 
Traducere: Gabriel Pavel

Catherine Steadman, actriță londoneză, cunoscuă pentru rolurile sale principale din Downton Abbey și Tutankhamun, precum și pentru aparițiile sale în serialele Breathless, The Inbetweeners, The Tudors, și Fresh meat. Thrillerul psihologic Ceva în apă este primul său roman și a devenit deja un bestseller internațional.

Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o? Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă... Pot visele să devină coșmaruri? Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevarul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare. Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?

Let me give you some „cuplu perfect & crima perfectă”, the b-a-s-i-c recepy for a... thriller?! Ok, cartea asta a fost ceva special, să zic așa. Începe cu sfârșitul - ăsta e un început fain, după părerea mea, adică te lasă așa prins în acțiune, îți dă un impuls, mamă, stai să vezi ce urmează. Și, drept vorbind, chiar începe destul de incitant acest roman, că te-ntrebi, domle, da' cum o fi ajuns Erin în situația asta? Bun. Dar nu te-ntrebi prea mult, că-ncepi să bănuiești cum încă de pe la jumătatea cărții. Probabil depinde de spiritul fiecăruia, dar, în cele din urmă, nu-i tocmai „acul în carul cu fân” motivul. Și cred că asta a făcut ca dintr-un roman care ar fi avut un potențial destul de mare, să rămână unul de doar trei steluțe. Care, de altfel, nu-s tocmai puține, nu? Îs mai mult de jumătate. 
„- Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută.
Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază fața. Mi se întoarce stomacul. Propozițiile de genul ăsta întotdeauna îmi dau fiori pe șira spinării. Cuvintele pregătitoare pentru ceva. Pentru vești mai nasoale ce stau să vină.”
Mi-a plăcut cartea, în primul rând, pentru că am citit-o ușor. Că are Catherine Steadman un stil de a scrie care nu e sincopat - nu știu, pur și simplu curge și curge și curge, deși e puțin cam șters, să zic așa, fiind genul ăla de carte care abundă în propoziții scurte, cu subiect și predicat, ceea ce dă romanului o notă dinamică, curgătoare, deoarece nu face apel la atenția ta maximală, nu trebuie să te concentrezi prea tare ca să ții firul poveștii, chiar dacă, de multe ori, autoarea bate pasul pe loc cu povestiri despre cum să-mi aleg rochia și ce să mâncăm la nuntă și unde mergem după și cum o dregem cu copilul și pe unde a mai fost soțul meu și ce viață frumoasă și cât îl iubesc. Well, trecem peste, haide să zicem că totul a avut rolul de reitera - cât mai bine - profilul psihologic al personajelor, culoarea locală a romanului, atmosfera, alea-alea. Dar cam cu greu am ajuns la intriga romanului, care e realizată de o întâmplare pe-o anumită insulă de vis, în luna de miere a celor doi proaspăt căsătoriți. Bun. Din punctul ăla, pentru mine, a început romanul. Nu zic c-ar fi trebui să intre direct în acțiune - repet, nu m-au deranjat prea mult zecile de pagini în care nu se întâmpla nimic, e clar că Steadman n-a vrut să facă o carte cu un început ex abrupto - e important, de altfel, să reliefezi și viața „normală” a personajelor pe care le conturezi - astfel, oferi cititorului o perspectivă mai largă asupra a ce s-a întâmplat, poate chiar și asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Bun. Dar din acel punct am început să fiu antrenat de situație și să citesc și cu mai mult spor această carte. 
„(...) În momente din astea îți pui întrebarea cu cine te-ai căsătorit?”
În fine, deci se-ntâmplă ceva în acea lună de miere. Ce? Normal că n-am să spun aici. Dar acel ceva reprezintă momentul în care totul ia o întorsătură nasoală. Nasoală pentru Erin, în principal, dar și pentru soțul ei. Își pun viața-n pericol. Caută răspunsuri, pam, dar vin mai multe întrebări la pachet. Cu alte cuvinte, ce era frumos și liniștit se transformă în muuuultă teroare. Foarte multă. Dar ajungem în alt punct. Toată povestea este relatată din perspectiva lui Erin. What the hell was wrong with her? Nu mi-a plăcut deloc, dar deloooc de ea. Prea credulă, naivă, oarbă, habar n-am. Prea îndrăgostită? N-am avut deloc acces la psihologia ei - sau, de fapt, poate nici n-am vrut. Tot ce a putut să-mi placă a fost relația bizară pe care a avut-o cu cei trei deținuți ale căror poveste urma să fie integrată în documentarul ei. Și cam atât. Dar nici aici n-am putut găsi „răspunsul & justificarea” anumitor întâmplări. Mi-am zis, gata, o las baltă, nici nu mă mai interesează, am să citesc în continuare și aia e, ce-o fi o fi. A, da, v-am mai spus că mi-am dat seama destul de precoce cine e vinovatul și toate alea? Ei, bine, ăsta e un semn destul de puternic că romanul n-a fost tocmai un thriller prea bun. Dar nici unul care să nu-mi fi plăcut totuși câtuși de puțin. Poate am citit eu prea multe thrillere bune, cine știe? Într-adevăr, lectura este destul de rapidă, cartea, iarăși, devine alertă prin întâmplări și prin stilul de scriere al autoarei. Dar, da, cam atât. N-am să spun mai multe, nu cred că vrea cineva să fac o povestire pe-aici. Dar îl recomand cu mare drag celor care n-au citit, neapărat, prea multe thrillere, pentru că e totuși o lectură interesantă, dincolo de multe aspecte negative pe care le are. Merge rapid și, cu siguranță, are să vă prindă. 
”- Mark, chiar nu crezi că ne caută? (...) Știu că sună stupid și paranoic și că nu am nicio dovadă care să-mi întărească senzația, însă o simt peste tot în jurul meu. Ca și cum ar aștepta o ocazie. Nu o pot vedea, dar o simt sosind...”
Nu știu ce să mai zic. Chiar am lăsat deoparte mult timp această carte - văzusem păreri destul de bune în online despre ea. Too bad că n-a fost să fie, să-mi placă la fel de mult. Dar am și citit multe thrillere anul acesta, așa că, bineînțeles, e normal să fac o comparație între cărțile pe care le citesc și aparțin aceleași „tagme literare”. Ceva în apă rămâne fără acel ceva care să mă fi atras în cele din urmă, un alt thriller (cât de psihologic, habar n-am) pe care l-am citit și, de altfel, mă bucur că am făcut-o; bineînțeles, este strict părerea mea, prin definiție subiectivă, și cred că asta e cel mai interesant între cititori, faptul că aceeași carte este apreciată diferit de la o persoană la alta. Nu? Vă pot spune că recomand această carte mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul thriller - așa cum am mai spus, eu am citit destul de multe cărți din această categorie (și, în special anul acesta, am citit deosebit de multe cărți, în același gen, care mi-au plăcut la nebunie). Comparând cartea cu lecturile anterioare, nu, nu se ridică la nivelul lor. 
„(...) am uitat complet de posibilitatea reală să fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea unui ciocănit în ușă, a unui glonț în cap.”
Cam asta a fost tot. Sunt curios dacă ați citit cartea; și, dacă ați făcut-o, aștept părerile voastre în comentarii. Cartea Ceva în apă se găsește pe site-ul celor de la Editura Nemira, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și pe placul vostru, alături de un weekend liniștit și călduros!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu