Retorno 201, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2010

Traducere: Liliana Pleșa Iacob 

Doctorul Del Río, văduva Diaz, Rogelio, Vikingu’ sau Serafina trec zilnic unii pe lângă alţii, fără să ştie că vieţile lor devin pretext pentru un exerciţiu stilistic care l-a consacrat pe Guillermo Arriaga: marile teme ale literaturii – dragostea şi moartea – sunt proiectate, aproape cinematografic, pe un fundal esenţial tragic, uneori ironic, alteori la limita absurdului. Un povestitor desăvârşit, Guillermo Arriaga mărturiseşte că „obligaţia unui romancier este de a descoperi sensul morţii pentru a celebra viaţa”. Cele paisprezece povestiri care alcătuiesc volumul Retorno 201 reiau obsesiile literare prezente şi în romanele sale: Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte şi Bizonul din noapte. În universul lui Arriaga nu există podoabe, nici respect, ci violenţă, promiscuitate, indiferenţă, absurd şi, uneori, ceva ce ar putea semăna cu tandreţea şi compasiunea pentru această umanitate răvăşită pe care o pune în scenă atât în cărţile, cât şi în scenariile sale.

„O fi fost un vis? Ea trebuie c-a fost un vis. Atunci de ce sufăr pentru un vis”? 

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

Nu e primul meu contact cu Arriaga - și am știut, de la bun început, încă de când am citit Bivolul nopții (primul roman semnat de Arriaga pe care l-am citit) că am de-a face cu un autor care are să-mi placă. Și, drept să vă spun, îmi place la nebunie cum scrie Arriaga. Și de-atunci am tot citit cărți scrise de el - au urmat Un dulce miros de moarte, o altă carte care, prin tema abordată și stilistica creionării universului romanist, mi-a plăcut enorm și, acum, Retorno 201, o colecție de povestiri, nu știu câte la număr, de o intensitate incredibilă, de o profunzime aparte și, în același timp, de o violență ieșită din comun (vorbesc de violența imaginilor, „violența plastică” de care Guillermo Arriaga dă dovadă prin scrierile sale). 

„De ce se pierde totul într-o secundă? Cum poate viața să înghită totul într-o clipă?”

După cum am spus, volumul de față, Retorno 201, nu este un roman (așa cum mă obișnuisem până acum). Retorno (201) este una dintre străzile haoticului Ciudad de Mexico, stradă pe care locuiesc deopotrivă pasiunile și regretele, violența și iubirea, jocul și nebunia, viața și moartea. O stradă în care, în casele personajelor, se întâmplă cele mai neașteptate situații, cele mai (ne)firești lucruri - într-o proză violentă, incisivă, care nu pare să fi cunoscut „încorsetări stilistice”, de pudoare, Arriaga vorbește despre crime sângeroase, violuri sinistre, dezgustătoare, despre boli, sinucideri, depresie, frică, angoasă. Nu știu, pentru mine, stilul lui Arriaga conturează întocmai acel univers în care, deseori, îți pierzi firea, te îngrozești și, în același timp, parcă-ți spui „cât de real este totul & cât de adânc reușește autorul să sape în carnea omului, cât de ușor reușește să pătrundă în abisul întunecat al sufletului său”. 

„Nu se mai aud zgomote în casă. E întuneric și în patul Elenei repetăm unul după altul eternul joc de-a masculul-femela. Ea surâde și mă sărută pe frunte și eu îi surâd și o sărut pe bărbie și ea adoarme adormind totul în jur și eu plâng apăsat de vina acelei imense tristeți pe care ne-o dă bucuria și în noaptea asta...”

Ni se spune povestea lui Lilly, suferindă de retard mintal, o fată abuzată de către doi puștani, totul într-o atmosferă tragică ce păstrează, în aceeași măsură, jovialitatea vârstei. Ni se vorbește despre violență, șefi de găști, neînțelegeri, violență, iarăși. Despre bârfele iscate în jurul unei femei care este căsătorită cu un soț mult mai bătrân, căreia i se spune „văduva”, despre doctori corupți, despre morți care se trezesc din sicrie și-și vizitează, la o bere, prietenii, despre tați care nu-și recunosc, până la crimă, fiii, totul conchizându-se, în cele din urmă, în finalul cărții, care poartă denumirea de „În pace”. Și-așa, încă o dată, Arriaga îmi dă încă un motiv să-i iubesc și mai mult scriitura. Chiar a fost o surpriză - și nu faptul că mi-a plăcut, de fapt, ci faptul că mi-a plăcut atât de mult. Nu știu de ce, dar mi se pare mult mai greu să scrii povestiri, cu alte cuvinte, să scrii proză scurtă, pentru că în doar câteva pagini (depinzând de predilecția autorului și de ce înțelege el prin „scurt”) trebuie să surprinzi întocmai ceea ce vrei actually să transmiți. Într-un roman, bineînțeles, ai la dispoziție mult mai mult „spațiu”, mult mai multe cadre, mult mai multe situații și oportunități. De aceea, faptul că Arriaga poate să scrie proză scurtă - și-o scrie atât de bine - este o altă dovadă a talentului său scriitoricesc.

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„În lumea asta nu există Dumnezeu. Aici lucrurile, oamenii, animalele se mișcă singure. Și haosul ăsta e ceea ce se numește viață... o pierdere de timp.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Retorno 201, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!