De ce peștii nu există, de Lulu Miller - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Traducere: Ianina Marinescu

Lulu Miller este cofondatoarea Invisibilia, o emisiune despre forțele invizibile care modelează comportamentul uman, difuzată pe National Public Radio. Alături de Jad Abumrad și Latif Nasser, este gazda Radiolab. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece făcând reportaje pe teme științifice, dar o preocupă și eseistica, ficțiunea și, din când în când, tiradele bizare. Este câștigătoare a Premiului Peabody, iar povestirile sale au fost publicate în The New Yorker, VQR, Orion, Electric Literature și alte reviste. Locul ei preferat de pe pământ este Humpback Rocks.

David Starr Jordan a fost taxonomist, un om obsedat de ordonarea lumii naturale. Cu timpul avea să-i fie recunoscut efortul de a descoperi aproape o cincime dintre peștii pe care-i știm în prezent. Dar cu cât dezvăluia mai mult din designul secret al vieții, cu atât universul părea că încearcă să-l împiedice. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse de fulger, de incendiu și, în cele din urmă, de cutremurul din 1906 de la San Francisco – care a făcut una cu pământul peste o mie de descoperiri păstrate în borcane fragile de sticlă. Într-o clipă, munca lui de-o viață a fost făcută țăndări. Poate că mulți ar fi renunțat, cuprinși de disperare. Dar Jordan a supraviețuit dezastrului de la picioarele sale, a pus mâna pe primul pește pe care l-a recunoscut și, plin de încredere, a început refacerea colecției. Iar de astă dată a recurs la o inovație inteligentă, despre care era convins că-i va proteja, în sfârșit, munca de haosul lumii. Când Lulu Miller a auzit în trecere această anecdotă, a considerat că Jordan nu era în toate mințile – o poveste moralizatoare despre hybris sau negare. Dar, pe măsură ce povestea vieții ei se scria lent, a început să-și pună întrebări în privința lui. Poate că era în schimb un model despre cum să continui când totul pare pierdut. Cercetându-i viața, avea să descopere lucruri care să-i schimbe modul în care înțelegea istoria, moralitatea și lumea de sub picioarele noastre. În parte biografie, în parte memorii, în parte aventură științifică, De ce peștii nu există este o poveste minunată despre cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză.

„Haosul care lovește din afară - o creangă prăbușită, o mașină în viteză, un glonț - sau care se dezlănțuie dinăuntru, odată cu revolta propriilor celule. Haosul îți putrezește florile și îți ucide câinele și îți ruginește bicicleta. Îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată. E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume.”

Când totul a început ca o poveste frumoasă de viață, poate inspirațională, poate curajoasă, o poveste despre destin, mai mult sau mai puțin, s-a sfârșit cu o deosebită tristețe, să spun așa, cu o deosebită durere. De ce spun asta? E simplu. Și ca să fie și mai simplu, pot spune că, într-adevăr, De ce peștii nu există este o carte șocantă nu numai prin „problema ridicată” (inexistența acestor pești), ci, mai ales, prin noutățile pe care, mie unul, mi le-a adus. Nu știu cum au perceput ceilalți cititori această carte, nu am citit recenzii privitoare la ea, nici n-am s-o fac, de altfel, dar eu (și sper că n-am înțeles greșit) nu-l stimez deloc pe acestor domn Starr Jordan, deși e de lăudat investiția adusă în domeniul biologiei, al sistematicii (ne)vertebratelor - totuși, dincolo de acestea rămân anumite „fapte”, anumite „certitudini”, anumite „ideologii” pe care, în cele din urmă, el le-a susținut și le-a promovat. Despre ce vorbesc? Despre eugenie, iar termenul poate, unora, vă este cunoscut.

„(...) m-a învățat de timpuriu că nu poți scăpa de cea de-a doua lege a termodinamicii: entropia nu face decât să crească; nu se poate reduce niciodată orice-am face. Un om deștept acceptă acest adevăr. Un om deștept nu încearcă să lupte cu acest adevăr.”

Însăși în Republica lui Platon (380 î.e.n.), Socrates îl întreabă pe Glaucon: „dacă nu ar fi fost luate măsuri de îngrijire a animalelor, câinii și păsările voastre s-ar deterioara foarte mult, nu?”, Glaucon fiind de acord, ia Socrates continuă zicând „cei mai buni oameni (n. bărbați) trebuie să aibă relații sexuale cu cele mai bune femei pe cât de des posibil, și contrariul este adevărat pentru cei inferiori”. Astfel, Platon considera, putem spune, că reproducerea umană trebuie monitorizată și, de altfel, chiar controlată de către stat și de către instituțiile sale. E vorba, aici, de un fel de selecție fenotipică, în care doar indivizii apți, frumos dezvoltați, înalți, ar trebui să aibă posibilitatea viabilă de reproducere, ceea ce implică segregarea „fenotipurilor inferioare”. Cum era cazul în Sparta, în care nou-născuții erau inspectați de către bătrânii orașului - considerați înțelepți, trecuți prin viață - care decideau, astfel, soarta copilului. Un fel de politică selectivă de infanticid, greu de crezut și chiar și mai greu de imaginat. Trecând peste detaliile istorice, printre care ar trebui să-i amintim pe călugărul austriac Gregor Mendel, care a pus bazele geneticii și bazele unei creșteri selective (mai) științifice, darwinismul social a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca un set de teorii care au încercat să aplice sociologia umană a conceptului evolutiv al selecției naturale. Adepții darwinismului social afirmă că Chales Darwin a ajuns, în timp, să includă părerile unor teoreticieni precum Herbert Spencer, conform cărora lupta pentru supraviețuire a stimulat auto-îmbunătățirea care, astfel, ar putea fi moștenită. Darwinismul social este legat, în special, de numele lui Herbert Spencer, Thomas Malthus și Francis Galton, însuși fondatorul eugeniei. Termenul de eugenie, sau, mai bine zis, conceptul, s-a dovedit „util” în a justifica exterminarea inevitabilă a „raselor mai slabe care dispar înaintea celor mai puternice - virtuțile civilizației noastre”. 

„(...) Îmi imaginez un om umil și posomorât, șters și palid, trecând neobservat și acumulând treptat din acea lumină, din acel aer, acea materie eterică sau ce altceva o fi aceea ce se cheamă scop. Este ceea ce face diferența în viața unui om.”

După un articol publicat în 1865, intitulat „Talentul și caracterul ereditar”, Galton, în 1869, a scris cartea Geniul ereditar. A studiat mai întâi modul în care trăsăturile umane de ordin intelectual, moral și de personalitate au avut tendința de a se manifesta în familii, considerând că „geniul” și „talentul” erau trăsături ereditare: „Propunem să arătăm în această carte că abilitățile naturale ale omului sunt derivate prin moștenire, sub exact aceleași limite ca și forma și caracteristicile fizice ale întregii lumi organice. În consecință, fiind ușor, în ciuda acestor limitări, să se obțină printr-o selecție atentă o rasă permanentă de câini sau cai, dăruită cu puteri deosebite de a alerga sau de a face altceva, astfel ar fi practic posibil să se producă o rază înzestrată de bărbați prin căsătorii judiciase pe parcursul mai multor generații consecutive.” Acest fragment este citat din respectiva carte. De asemenea, Galton a mai inclus în cartea sa din 1883, intitulată Facultatea umană și dezvoltarea sa, o notă de subsol la cuvântul eugenic, care detalia „cu alte cuvinte, întrebările referitoare la ceea ce se numește în limba greacă eugenes, și, anume, bun în stoc, ereditar înzestrat cu calități nobile. Acest lucru, precum și alte cuvinte aliate, eugenia etc. sunt la fel de aplicabile bărbaților, animalelor și plantelor. Vrem foarte mult un cuvânt scurt să exprime știința de îmbunătățire a stocului, care nu este în niciun caz limitată la chestiuni de împerechere judicioasă, dar care, în special în cazul omului, ia cunoștință de toate influențele care tind într-o măsură cât mai îndepărtată de a da la rasele mai potrivite sau la tuplini de sânge o șansă mai bună de a predomina rapid pe cele mai puțin adecvate, asupra celor (mai) inferioare. Cuvântul eugenie exprimă suficient ideea; este, cel puțin, un cuvânt mai curat și mai generalizat decât viricultura, pe care am îndrăznit să-l folosesc odată”. În altă carte, Galton enunțează definiția oficială a eugeniei, ca fiind „studiul agenților aflați sub control social care pot îmbunătăți sau afecta calitățile rasiale ale generațiilor viitoare, fizice sau mentale.”

„(...) Aude el ceea ce pare a fi mesajul evident al cutremurului? Că entropia este modul în care funcționează lumea și că niciun om nu o poate opri vreodată? Nu. Căci nebunul, acest frumos nebun, scoate acul de cusut și-l înfinge direct în gâtul stăpânitorului nostru.”

Unul dintre primii susținători moderni ai eugeniei a fost Graham Bell. În 1881, el a investigat rata surzeniei și a concluzionat că surzenia este, în natură, ereditară, sugerând restricții la căsătorie pe baza acestei deficiențe fizice. A fost membru în Comitetul pentru Eugenie al biologului Starrr Jordan. Cercetării interesați de tulburările psihice familiale au efectuat o serie de studii pentru a se documenta privitor la ereditatea unor astfel de boli, cum ar fi depresia, schizofrenia, tulburarea bipolară. Legile statale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea au interzis căsătoria și au forțat sterilizarea bolnavilor mentali pentru „a preveni transmiterea unor boli mintale către generațiile viitoare”. Ele au fost abolite abia pe la mijlocul secolului al XX-lea. Germania nazistă a fost bine cunoscută pentru programele de eugenie care au încercat, prin diferite mijloace, să mențină o rasă ariană „curată”, printr-o serie de programe care se desfășurau „în numele igienei rasiale”. S-au efectuat vaste experimente asupra ființelor umane vii pentru a testa „teoriile genetice”. Între anii 1930-1940, regimul nazist a apelat la sterilizarea forțată pe sute de mii de oameni. Naziștii au implementat și o serie de politici pozitive în ceea ce privește eugenismul, cum ar fi, de exemplu, premii pentru femeile ariene cu un număr mare de copii. Copiii „valoroși din punct de vedere rasial”, din țările ocupate, au fost îndepărtați cu forța de la părinți și „adoptați” de poporul german. Eugenia a ajuns să fie considerată drept un act criminal în multe națiuni, deși unele programe de eugenie, mișcări de promovare, tehnici, inclusiv sterilizarea forțată, au continuat multi timp. Totuși, ce se întâmplă în lumea asta, ferit de ochii unora, nu putem ști. E o lume dezastruos de real, în care totul este posibil.

„Lecția cutremurului și a focului este că omul nu poate fi zdruncinat și nu poate fi mistuit. Casele pe care le ridică sunt castele de nisip, dar el nu este în ele și le poate construi la loc. E minunat să ridici o mare cetate. Și mai bine este să fii o cetate, căci cetatea e compusă din oameni, iar omul trebuie să se ridice întotdeauna deasupra propriilor creații. Căci omul e mai presus decât ceea ce poate face.”

Nu vreau să spun mai multe despre carte. N-am să vorbesc despre cât de frumos, de fapt, este scrisă. Despre talentul lui Lulu Miller - care și-a mai câștigat un fan -, despre stilul ei expeditiv, emoționant. E o carte, dincolo de ce am spus mai sus, care mi-a stârnit interesul și m-a făcut să mă documentez și mai mult. A aprins în mine, în același timp, emoție și repulsie, dragoste și ură, bunătate și durere. O carte efervescentă, la o adică, pe care mă bucur nespus, dar nespus de mult că am citit-o. De aceea, chiar v-o recomand cu drag, dar să fiți pregătiți pentru o lectură șocantă, intensă, dureroasă, care o să vă poarte printr-un carusel de emoții. Pentru că este o carte adevărată și sinceră. Sinceră până în profunzimile sufletului. 

„(...) Asta era atât de înnebunitor la eugeniști. Nici măcar nu le-a trecut prin minte posibilitatea unei astfel de rețele. Nu au reușit să țină seama de felurile tangibile în care oamenii pot să înfrumusețeze societatea din jurul lor, aruncând și mai multă lumină asupra ei, întârindu-i legăturile. Diferența între viață și moarte. Să nu conteze asta? (....) Nu era o minciună să spui asta, ci o modalitate adecvată de a vedea natura.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din De ce peștii nu există, de Lulu Miller,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!