Editura: Publica
Colecția: Narator
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 280
Traducere: Ruxandra Tudor
Grație umorului sarcastic și spiritului său critic incisiv, David Sedaris a devenit unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani de satiră. Priceperea cu care analizează eufemismul cultural și corectitudinea politică dovedește că este numit pe drept unul dintre cei mai fini observatori ai condiției umane actuale. În 1994, a publicat prima colecție de eseuri și povestiri, Barrel Fever. Următoarele cinci cărți, În pielea goală (1997; Editura Publica, 2016), Holidays on Ice (1997), Eu o să vorbește drăguț cândva (2000; Editura Publica, 2016), Dress Your Family in Corduroy and Denim (2000) și When You are Engulfed in Flames (2008), au devenit bestselleruri New York Times, au fost tipărite în șapte milioane de exemplare și au fost traduse în 25 de limbi de circulație internațională. Multe dintre poveștile pe care le spune cu atât de mult haz sunt autobiografice și autoironice, fiind legate de familia sa, de copilăria petrecută în Carolina de Nord, de homosexualitatea sa și de traiul în Franța și Londra.
„La început am fost frapat de duritatea germanilor. Dacă o persoană voia să comande o felie de prăjitură, avea un ton de-ai fi zis că lucrul pe care voia să-l spună de fapt era: «Taie prăjitura și întinde-te cu fața în jos, în șanț, între cizmar și fetiță». Cred că li se trage de la prea multe filme despre cel de-al Doilea Război Mondial.”
Un tip intră în vagonul restaurant și… Din acest punct, povestea poate decurge în nenumărate feluri. Iar când tipul în cauză este David Sedaris însuși, posibilitățile sunt infinite, iar rezultatul este mereu același: întâmplări pline de umor și spuse cu mult har, care impresionează profund. În această colecție nouă de eseuri, Sedaris vorbește, printre altele, despre ținuta de seară a tatălui său (bluză și chiloți), despre prima sa colonoscopie (remarcabil de plăcută) și despre momentul în care a vrut să cumpere scheletul unui pigmeu ucis. Ideea de bază? Sedaris transformă cu multă dibăcie fiecare eseu într-o poveste de dragoste. Vorbește despre cum este să ai o relație de lungă durată, în care iubești și ești iubit, despre ce înseamnă să ai familie și despre cum este posibil, în ciuda tuturor absurdităților cu care te încearcă viața, să ajungi să te iubești pe tine. Să explorăm diabetul cu bufnițe dovedește încă o dată de ce David Sedaris este considerat „cel mai amuzant scriitor din America”.
„Așa sunt eu, un om insensibil. Unii m-ar putea cataloga drept «rău intenționat», dar, hei, «râde ciob de oală spartă».”
Cu certitudine nu o carte memorabilă, dar cu aceeași certitudine pot spune că n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă amuze atât de copios, care să mă facă să râd în cele mai neașteptate momente (referindu-mă la poveștile, eseurile domnului Sedaris), în cele mai ciudate circumstanțe ale acțiunii; deci, nu contest deloc talentul autorului în ceea ce privește proza amuzantă, delicioasă pe care o livrează cititorului, stilul său satiric și ironic, calități remarcabile ale unei inteligențe psihologice, umane, anume. Nu am reușit să fac legătura între titlul cărții și vreo anumită poveste de-a lui Sedaris (de fapt, există una anume, privitoare la un cadou destul de bizar, ce-i drept, dar pare să nu mă mai surprindă nimic când vine vorba de „alegerile estetice” ale lui Sedaris - cu siguranță, un om cu o natură interioară liric de efervescentă), dar îmi dau seama că, poate, n-are nicio relevanță: poveștile lui Sedaris sunt atât de randomice, încât se cade, parcă, un titlul la fel de random ales. Neștiind nimic despre carte, mă așteptam să citesc ceva legat de - surprinzător - diabet, o anumită poveste despre cum e să trăiești cu această boală și chestii de acest gen. N-a fost cazul, bineînțeles, dar nu-mi pare nicidecum rău - chiar m-a amuzat copios și am perceput-o ca o lectură binevenită, care, de altfel, m-a făcut să vreau să mai citesc ceva scris de Sedaris - are ceva interesant, cu siguranță, o anumită voce narativă plină de compasiune și, în același timp, a naibii de incisivă, caustică și acidă.
„Eu și Hugh nu observăm aceleași lucru. Probabil că de asta reușește să fie cu mine. Pentru el sunt inexistente lucrurile pe care le-a observat taxidermistul: superficialitatea mea, fascinația mea puerilă pentru anormalitate, disponibilitatea mea de a tolera și, câteodată, chiar de a celebra răul. Spune-i toate astea despre mine și el îți va răspunde: «David? David al meu? A, nu. El nu este așa».”
Ah, da, și dacă veți citi cartea, să știți că faza cu bomboanele este chiar adevărată (mi-a văzut cineva rating-ul de pe Goodreads și, cu una, cu alta, am început să vorbim despre autor și mi-a spus că într-adevăr l-a cunoscut în realitate și chiar se comportă cu cititorii săi așa cum, la un moment dat, scrie într-o povestire din carte). Eseurile din Să explorăm diabetul cu bufnițe ar putea fi împărțite, lejer, în trei categorii: câteva sunt povești din copilăria absolut terifiant de amuzantă, melodramatică a lui Sedaris și câteva despre începutul anilor douăzeci, povești despre călătoriile sale alături de soțul/iubitul (habar n-am) său Hugh - un tip super-fain - și câteva eseuri scrise din perspectiva unui personaj imaginat, fictiv (pe astea chiar nu prea le-am înțeles, mi s-au părut oarecum greoaie întrucât nu prea reușeam să fac o distincție clară între vocea narativă a autorului și cea a „personajului fictiv”; dar nu-i bai, mi-au plăcut și acestea). Cred că cel mai mult mi-au plăcut poveștile despre călătorie, amuzante, neașteptat de periculoase deseori, care incită la o meditație acută și stârnesc imaginația autorului, încercarea sa de a învăța o limbă nouă, diferențele de cultură care i se par inspiraționale, adică un punct excelent de plecare în scrierea a câtorva „eseuri etc.” Chiar mă gândeam cum Sedaris își comandă Tikka Masala și, într-un puseu de creație, își scoate telefonul și-ncepe să scrie o pledoarie eseistică despre cum este condimentat respectivul pui. Cu siguranță are o imaginație de nestăpânit!
„În timp ce făceam ce mi se solicitase, mi-am dat seama că nu era cu nimic mai diferit față de cântatul la un instrument de suflat. În spatele celorlalte draperii erau și alți muzicieni și puteam să jur că îi auzeam și pe ei cântând, formând cu toții orchestra de alămuri a lui Dumnezeu. Nu știu cât am stat acolo extaziat și trăgând pârțuri. Trei minute? Cinci? Zece? Mai apoi am fost rugat să mă îmbrac și, după ce am fost gata, am fost condus într-o cameră în care se aflau un ziar și o Biblie.”
Eseurile privitoare la copilăria autorului sunt, în mod cert, destul de dulci-amărui - deși amuzante în genere, există o anumită tristețe sublimă în scrierile lui Sedaris privitoare la tatăl său, relația cu el, zilele în care practica înotul și alte întâmplări cu care deși, în primă instanță, par amuzante și stârnesc zâmbete; Sedaris pare considere, chiar calm, că este foarte normal, deloc neobișnuit ca din când în când să le oferi niște lecții de „educație tradițională” copiilor tăi (nu știu ce să zic cu asta, bineînțeles că nu sunt de acord cu așa ceva, dar este clar că acest lucru se-ntâmplă și în ziua de astăzi, altfel de ce nu s-ar fi întâmplat și în copilăria sa? Și multe alte întâmplări amuzante, copioase, care m-au făcut să râd și să mă bucur de această lectură plină de oralitate, care a mers extrem de rapid - cred că am devorat-o într-o singură zi (am început-o undeva pe la ora opt seara și am terminat-o a doua zi pe la doisprezece) - și care mi-a făcut cunoștință cu un autor care, într-adevăr, are darul de a spune povești într-o formă tare plăcută.
„În fiecare seară, bătrânul Bowser își linge ouțele.Și soilește iar și iar, până pipi vine iar.Ups, e caca, ce scârbos,Bowser în fund se linge frumos.”
Oricum, o carte care chiar a picat într-o perioadă potrivită, date fiind condițiile actuale atât de nefericite și hazardate. Cred că e important să râdem; un medicament grozav, iar în aceste timpuri chiar avem o deosebită nevoie de așa ceva. Un fel de „râs nevrotic”, dacă e să-l pot numi așa, Să explorăm diabetul cu bufnițe a fost cu siguranță un moment liniștit, subtil de stand-up inspirat din însăși viața autorului, una aparent atât de plină și complexă, încât a scris nenumărate cărți cu și despre ea (acum, serios, cum să-ți minți propriul tată că ai avea cancer; ah, bănuiesc că răzbunarea-i dulce). Nu cred că această carte este cea mai bună a lui David Sedaris, i-am căutat și celelalte cărți pe Goodreads și am văzut că, dincolo de faptul că sunt citite într-un număr extrem de mare, au un rating superior acestei cărți - deci, cu siguranță, celelalte cărți sunt ceva mai interesante. Nu neg că mi-a plăcut această carte, spun doar că parcă aș fi vrut să fie altceva - uneori citeam și aveam impresia că povestea respectivă, întâmplarea de fapt, nu-mi stârnește nimic, este doar o altă chestie pe care o citesc. Am avut, în schimb, parte și de multe „aventuri sedariești” care m-au încântat și mi-au plăcut la nebunie. Aștept, așadar, să văd (să citesc) ce mai mare David Sedaris de oferit. Tind să fiu sigur că, he-he, are multe! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu