Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Anul apariției: 2007
Număr de pagini: 192
Traducere: Costin Popescu
„Și mai erau și dinții, albeața lor magnifică, strungăreața mică și adorabilă (...). Și mai erau gura, pielea sânii.Și mai era și sexul. Voi vorbi despre el mai încolo.”
Doctor în litere şi filosofie, Dominique Noguez a renunţat la cariera de profesor universitar la Montreal şi Paris, pentru a deveni scriitor. A publicat peste 30 de cărţi, începând din 1977, printre care o poveste pasionantă a vieţii lui Marguerite Duras, al cărei prieten intim a fost. A scris şi: Lénine, Dada, Sémiologie du parapluie, Tombeau pour la littérature, L'Embaumeur, Vingt choses qui nous rendent la vie infernale etc. A fost recompensat cu Prix Roger-Nimier în 1995, Prix Femina în 1997, Grand Prix de l'Humour Noir în 1999.
„(...) ochi inumani, de pasăre sau de linx, de duritatea marmurei sau a meteoriților, ochi care mă priveau fără să mă vadă, care nu mă iubeau și nu urmau să mă iubească vreodată, care nu iubea upe nimeni și nu urmau să iubească vreodată pe cineva, ochi dintr-altă lume.”
Laureată a Premiului Femina, Dragoste neagră este cronica unei pasiuni devoratoare, mai exact descrierea minuţioasă a sentimentelor pe care un bărbat le resimte faţă de iubita sa, o metisă cu ochii negri şi trupul de foc. Adoraţia şi dragostea pentru această femeie ating paroxismul şi furia, dar, în mod paradoxal, sporesc atracţia şi supunerea bărbatului. Măcinat de dorinţa de a se elibera, de a întoarce spatele acestei femei rebele şi înnebunitoare, eroul nu reuşeşte decât să se prindă şi mai mult în lanţul sentimentelor.
„Și mi-am spus, în timp ce aburul lacrimilor începea să-mi tulbure vederea și să-mi ascundă strălucirea teribilă a ochilor, că de-atunci înainte voi avea mult de suferit din cauza lor.”
Doamnelor și domnilor, vă prezint una dintre puținele cărți cărora le-am dat sub trei steluțe pe Goodreads. Irelevant, oricum, am simțit de la primele pagini că nu o să-mi placă, dar cum am obișnuința (poate inadecvată, având în vedere câte cărți necitite am) să nu las o carte neterminată, am zis că trebuie (mult spus) să termin și-această carte, vorba aia, „să-mi iau de-o grijă”. Plus că, iarăși, am găsit-o în biblioteca de acasă, știu că am încercat acum mulți ani s-o citesc însă am lăsat-o baltă (chiar am găsit și semnul de carte la pagina la care rămăsesem - nu departe, cred că citisem doar câteva pagini), și-am zis că, haide, o voi citi. Se pare că odată cu înaintarea în vârstă am căpătat mai multă răbdare fiindcă, într-adevăr, am avut nevoie de o mare răbdare pentru a citi romanul lui Noguez, un roman scurtuț, un fel de jurnal, habar n-am cum să-i spun, rememorarea, confesiunea autorului în ceea ce privește pasiunea sa pentru „fata-femeie” Laetitia, o iubire devastatoare, covârșitoare, patologică a acestuia, de fapt, o iubire cum n-a mai avut până atunci, pentru care este pregătit să moară și să omoară, pentru care ar face totul, totul, totul, și așa mai departe.
„(...) Te iubesc atât, trebuia să ți-o spun mai puțin urât decât o faci de obicei. Ziua se ivește prin perdelele salonului; o nouă zi, iubire nou, în fiecare zi o iubire nouă pentru tine, mai limpede, mai mare, mai intensă, o iubire uriașă la picioarele tale. Te iubesc. Te iubesc în fiecare clipă, de-o eternitate, până la sfârșitul zilelor.”
Aș spune că e o confesiune destul de personală, oarecum, de o intimitate anume - dar asta nu m-a apropiat deloc de autor, sincer. Nu că nu m-a convins, nu că nu m-a mișcat, dar totul mi s-a părut mult prea „pompos”, prea multă filosofie cu care nu-s familiarizat și cu care, oricum, nu vreau să fie, prea multă „contemplație” printr-un ochean parcă prea romantic, exhaustiv, plictisitor; OK, înțeleg, Laetitia asta te-a dat rău peste cap, dar aș fi vrut totuși să am parte de mai multă „acțiune”, de mai mult dinamism, nu să văd totul din perspectiva înamoratului de amor, din perspectiva îndrăgostitului atât de plin de patos, care arde la orice mică atingere a lui Laetitia. Sincer. Ajunsesem în punctul în care, efectiv, parcă trăgeam de mine să termin odată cartea asta; nici nu-i mai acordam atenție, știam că voi avea parte de același non nova sed nove, acel „păcat” al iubirii despre care au vorbit atâția și atâția și atâția autori, acel sentiment arzător și atât de, parcă, patogen. Iubirea, pentru Noguez, agentul etiologic al suferinței, al singurătății, or, ideea că iubirea în același timp e singurul sentiment real și așa mai departe. Laetitia, se pare că i-ai dau rău de tot lumea peste cap lui Noguez.
„(...) își urma plăcerea răutăcioasă de a accentua tot ce ne diferenția, tot ce scotea în evidență cei doisprezece ani dintre noi.”
Nu știu ce-aș mai putea spune - nu este o carte care să urmeze schema unei cărți de tip „cauză-efect”, cu o intrigă, cu o desfășurare a acțiunii și așa mai departe. Este o confesiune, este un fel de jurnal, o rememorare permanentă a momentelor din viața autorului cu și fără Laetitia, implicit a „tărilor și stărilor și emoțiilor și convingerilor” pe care le are în funcție de circumstanțele respective. Repet, nu e o carte scrisă banal, nu e o carte superficială - dar e o carte care e mult prea epuizantă din punct de vedere al filosofiilor de viață pe care Noguez le inseră în ea, iar eu chiar n-aveam chef de o lectură de acest gen. Poate alții ar aprecia-o mult mai mult decât mine, mai ales dacă sunt familiarizați cu ideea de filosofie și așa mai departe. Eu, unul, abordez mai mult partea științifică dintr-o situație, dar nu neg că și filosofia are rolul și rostul ei. Spun doar că nu am avut starea necesară pentru a citi despre așa ceva.
„Să te rupi dintr-un cuplu și să redevii o ființă unică înseamnă să te eliberezi de o parte din povară. Ce bine respiri, ce liber, ce tânăr ești!”
În ultimă instanță, mă bucur totuși că am citit-o. Chiar dacă nu mi-a plăcut - mi-am oferit totuși eventuala șansă ca această carte să se fi dovedit a fi una bună (evident, n-a fost cazul); plus că, așa cum am mai spus, o aveam de ceva ani în bibliotecă, deci i-a venit timpul acum. Încerc, pe cât pot, să epuizez cărțile pe care le am în bibliotecă (ei bine, asta n-o să se întâmple vreodată), înainte de a citi noi apariții (care apar și tot apar și tot apar - ceea ce, normal, mă bucură nespus). Așa că mă bucur când, printre lecturi ale cărților apărute din 2020 încoace, reușesc să strecor și o carte apărută acum ani buni. Luna trecută am citit câteva cărți din acest „registru”, dar mai am multe la care vreau să ajungă, și-am să-ncerc ca în această lună să abordez aceeași „schemă terapeutică”. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și de o duminică liniștită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu