Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943), de Etty Hillesum - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Gheorghe Nicolaescu

„E o problemă a epocii noastre. Ura crâncenă pe care o avem față de germani ne otrăvește sufletul. Să fie înecați toți, niște orduri, trebuie stârpiți cu fum - aceste expresii fac parte din conversația zilnică, dând uneori senzația că nu se mai poate trăi în aceste vremuri.” 

Esther (Etty) Hillesum s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, până în anul 1981, când a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lângă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tânără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

„(...) La urma urmei, într-un cap așa de mic ca al meu se strânge întotdeauna o grămadă de neliniște pentru nimic. Sunt și sentimente și gânduri înălțătoare și eliberatoare, însă harababura pune întotdeauan stăpânire pe tot. Să te transformi lăuntric într-un singur câmp mare, întins, fără tufișuri perfide care împiedică vederea, asta ar trebui să fie scopul meditației. Să intre în tine ceva din Dumnezeu (...).”

Probabil va fi nevoie să treacă mult, mult timp, până voi putea vorbi, așa cum trebuie, despre această carte. De fapt, cum adică așa cum trebuie? Simt că, vorbind despre această carte, aș putea-o face într-un mod mult prea banal, mult prea auster, mult prea grosolan - dar nu-mi rămâne altceva de făcut, în cele din urmă, fiind doar astfel simt că aș putea save-as în sufletul meu acestei cărți citite; o carte despre care, oricum, n-am cum să vorbesc la modul cel mai potrivit, „cel mai avizat”, fiindcă, până la urmă, nu mă recomandă nimic din punct de vedere „oficial” - nu sunt critic, nu sunt un istoric cu studii superioare de domeniu, nu sunt un expert al limbii. Nu. Dar sunt un cititor care a citit cartea, or, asta nu mă recomandă, oare, cel mai mult? Eu cred că așa este; și revin: nu pot vorbi despre această carte, nici nu pot scrie - estetic, într-o formă „plastică și frumoasă” - despre ea. Cred că este o carte care doar se citește, care doar se trăiește; e ca iubirea - nu o poți teoretiza, defini, o poți doar simți, o poți doar experimenta, o poți doar trăi. Pentru că manuscrisul de față, cartea de față, scrisă de Etty Hillesum, este una dintre cele mai frumoase cărți citite în viața mea, și n-o spun fără să știu despre ce vorbesc (am citit multe, multe cărți de-a lungul anilor): e o carte care și-a făcut casă în sufletul meu, și, de când am terminat-o, încă mă cutremură, mă face să tremur și-mi șoptește „uite, viața aceasta chiar e frumoasă, cu tot ce înseamnă ea!”

„Nu suntem decât niște butoaie goale prin care curge mai departe istoria omenirii. Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplare. Dacă aș crede în prima variantă, n-aș mai putea trăi, însă de cea de-a doua încă nu sunt convinsă.”

Probabil am lăsat bucăți din mine în patul în care am stat când am citit-o; probabil, puțin, inima mea a explodat în bucățele și s-a ridicat în gât, fiindcă și-acum, când scriu această (să-i zicem) recenzie, simt cum mă strânge ceva acolo. Nici nu știu cum să încep, pentru că habar n-am unde vreau să ajung: să ajung să v-o recomand? Nu știu. Nu-mi asum eventuala vină de a vă lovi pe voi așa cum m-a lovit și pe mine. Doare. Cartea aceasta doare rău de tot. Fiindcă este o carte vie, o carte reală, ca o strângere de mână, ca acea atingere care te trezește din somn; citind-o, n-am simțit că o citesc, ci am simțit că am o conversație cu Etty Hillesum; o tânără evreică pentru care simțul conversației este unul memorabil. Perspectivele sale psihologice împotriva vanității, a procupării de sine, a răutății și urii și ororii, asupra „păcatului”, pur și simplu sunt memorabile, revelatoare, pline de lumină, de o credință inimaginabil de a putea fi descrisă în cuvinte. Spiritualitatea lui Etty sugerează universalitatea unui „interior” viu, mângâietor, care te ridică și te înalță - cum e posibil ca atunci când crimele și ororile naziste reprezintă realitatea-ți imediată, să reușești, cu atâta lumină în suflet, să te gândești cât de frumoasă este această lume, să te retragi în tabernaculul „înlăuntrului” tău, unde te simți cel mai în singuranță, unde găsești cea mai frumoasă și cea mai primitoare casă, în sufletul tău, în adevărurile tale, și să vezi, ca printr-un ochean, sămânța frumuseții acestei lumi întunecate? 

„Când sufăr pentru cei lipsiți de apărare, nu sufăr de fapt pentru ceea ce este lipsit de apărare în mine?

Mi-am frânt trupul ca pe pâine și l-am împărțit bărbaților. Și de ce nu? Căci erau atât de înfometați și suferiseră deja de-așa de mult timp de lipsa hranei (...). Am vrea să fim balsam pe multe răni.”

Nu-mi pot găsi cuvintele, încă nu pot. Am fost copleșit - și încă sunt - de intensitatea a ceea ce am citit. De cugetările, credințele, trăirile și sentimentele lui Etty Hillesum, de scrierile-i memorabile (oh, chiar mă gândeam - dacă Etty n-ar fi murit, cu siguranță lumea aceasta literară ar fi fost îmbogățită de un artist atât de desăvârșit, cum a fost ea), de relația pe care a avut-o cu Dumnezeu, de idealurile ei, de profunzimile pe care a reușit să le atingă, încât m-a cutremurat de la prima până la ultima pagină a cărții. O cronică a Holocaustului, mult diferită față de oricare alta (sub formă de ficțiune sau memorialistică) pe care am citit-o. Însemnări devastatoare. Înălțătoare. Dar, mai presus de toate, distinctive. Cu o voce clară, puternică, Etty își descrie, inițial, viața de zi cu zi din Amsterdam, apoi din lagărul de muncă Westerbork. Ultima ei scrisoare, ca un omagiu al libertății, a fost o carte poștală aruncată din trenul care o ducea spre Auschwitz; pe măsură ce circumstanțele politice din Olanda în ceea ce privește drepturile evreilor încep să se deterioreze, Etty Hillesum încearcă să-și protejeze familia și prietenii, reușind să-și păstreze o putere interioară incredibilă - curajoasă, puternică și, totuși, parcă atât de singură și fragilă. Spiritualitatea lui Etty este reiterată din scriitura ei centrată pe Biblie, deși viziunea pe care o are asupra suferinței amintește de învățăturile budiste; fericirea durabilă într-o lume aflată mereu în schimbare (ce ciudat că o carte ce „cronicizează” una dintre cele mai cumplite crime împotriva umanității vorbește, totuși, despre puterea de a fi fericit, de a te bucura de minunea vieții și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce îți oferă și „toate încercările la care te supune”). 

„Și la sfârșitul fiecărei zile aveam mereu același sentiment: iubesc așa de mult oamenii. N-am simțit niciodată amărăciune pentru suferințele la care erau supuși, ci întotdeauna iubire pentru modul în care ei știau să le îndure, încă mai știu să le îndure în ciuda tuturor împrejurimilor, oricât de puțin pregătiți ar fi fost în sinea lor să îndure orice.” 

Etty, o femei atât de puternică, atât de sensibilă, care a dat glas unei perioade atât de greșite din istoria mondială, însemnându-și, cu o spiritualitate ieșită din comun, viața de zi cu zi, viața întru viață și bucuria sufletului, lucrurile mărunte și atât de importante, frumusețea oamenilor, comuniunea cu natura și cu ceea ce, cu-atâta dragoste, Dumnezeu ne-a oferit, chiar și în cele mai negre ceasuri: „Până când deodată, acum câteva săptămâni, mi-a venit gândul izbăvitor care a răsărit ca un firicel proaspăt de iarbă încă șovâitor în mijlocul unei jungle de buruieni: și dacă n-ar exista decât un singur german respectabil, ar merita să fie apărat de toată această hoardă de barbari, și pentru acest singur german respectabil nimeni n-ar trebui să-și reverse ura peste un popor întreg”. Cu o putere de observație cu totul deosebită, Etty Hillesum lasă acest manuscris drept dovadă a unei istorii sociale a cărei urmări dureroase pulsează și-n ziua de astăzi, un document neprețuit despre restorturile profunzimii psihologice. Plină de pasiune și frământată de vremurile în care trăiește, Etty Hillesum ar fi fost în stare să-i ajute pe toți muritorii de pe acest pământ, aflați în necazurile lor, și doar așa poate ar fi reușit să simt că, în definitiv, „contează” și a înfăptuit ceva pe-această lume. A trăi întru binele celorlalți, chiar până la a te priva, pe tine însuți, de acest bine - asta ar fi făcut - și chiar a făcut - Etty, fără nicio îndoială sau ezitare. 

„Sentimentul vieții este atât de mare și de puternic în mine, atât de plin de serenitate și recunoștință, încât aș face bine să nu mai încerc niciodată să-l exprim într-un singur cuvânt. Este o bucurie așa de completă și perfectă în mine, Doamne. Toate cuvintele lui exprimă asta cel mai bine: «A-și găsi tihna în sine». Este poate modalitatea cea mai bună de a exprima sentimentul meu de viață: îmi găsesc tihna în mine însămi. Și acest «mine însămi», ce am mai profund și mai bogat în mine, unde mă odihnesc, numesc eu «Dumnezeu» (...). Și așa mă simt eu, întotdeauna și neîntrerupt: parcă aș fi în brațele tale, Doamne, așa de protejată, de adăpostită și de pătrunsă de sentimentul veșniciei. Și parcă până și cea mai slabă respirație a mea este pătrunsă de sentimentul veșniciei și cea mai măruntă faptă și cea mai neînsemnată vorbă se desenează pe un fundal grandios, are un sens mai profund.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Sincer. Cred că mă voi opri aici; după cum am spus, mi-e greu să vorbesc despre această carte, simt că obosesc și încep să fac o polologhie inutilă. De-a dreptul fadă, mult prea superficială, comparativ cu ceea ce, de fapt, am citit. Și felul în care m-a făcut să mă simt, felul în care m-a răscolit și cutremurat. Nu pot recomanda această carte - pur și simplu trebuie ca citirea ei să vină de la sine. Dacă o veți citi, nu veți fi „martorii” diferitelor situații politice, nu veți simți că „aruncați o privire înapoi în trecutul dominării naziste”, nu, ci veți fi martorii unei „situații” în care scrierea, modul de gândire al lui Etty, psihologia și credințele acesteia înfăptuiesc însăși „situația”. Și o carte memorabilă, credeți-mă, se simte chiar de la prima pagină - iar eu am simțit această carte, în toată intensitatea ei, de la început până la sfârșit. Și acum, mult timp după ce am citit-o, încă îi simt ecourile de-a lungul întregii camere de rezonanță a sufletului meu. Pentru că, așa cum am mai spus, Jurnal (1941-1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943) este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și impresionante! Să aveți doar lecturi la fel de frumoase ca și mine, dacă nu chiar mai bune, și de-o săptămână liniștită!