Sărăcuțul lui Dumnezeu, de Nikos Kazantzakis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Traducere din neogreacă: Ion Diaconescu

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 402

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Mi-am spus, dacă voi citi Sărăcuțul lui Dumnezeu, atunci am să iau și mai în serios gândul de a citi Zorba Grecul, de la același autor. Sincer, nu știu de ce am vrut să citesc acest roman, poate pur și simplu pentru că am vrut să descopăr ce ascunde, poate pentru că, atunci când a apărut, era o agitație destul de mare în legătură cu el - deși, spre exemplu, eu nici până acum nu am citit vreo carte de Murakami, deși cam toți îmi recomandă măcar un roman de la el. În fine. Am citit acest roman destul de greu, drept să vă spun, și nu am putut, de-a lungul lui, să nu mă gândesc, chiar și fugitiv, la romanul lui Vodolazkin, Laur, unul dintre cele mai bune romane citite în 2015. Dacă ar fi să le compar, cred că l-aș plasa pe Evgheni Vodolazkin înaintea lui Nikos Kazantzakis, asta pentru simplul fapt că proza lui Vodolazkin m-a atras mai mult, mi s-a părut mai curgândă, mai liniștită, să spun așa, pe gând Kazantzakis mi-a dat impresia unei oarecare ezitări, deseori anumite aspecte ale scrierii lui obosindu-mă, chiar dacă îmi plăceau. Am eu un fix, îmi place mult proza care nu rămâne rigidă, rece, ba chiar cea care devine personală, într-o măsură infimă, intimă.

Nu are rost să vă vorbesc despre roman, este de prisos, da, abordează într-o măsură tema religiei, dar dincolo de asta sunt multe alte aspecte care sunt tratate foarte frumos. Proza lui Kazantzakis este plină de viață, însuflețind personajele, dându-le suflul lor propriu, pătrunzând în tema propriu-zisă a romanului său, și anume redescoperirea sufletului omenesc, a virtuților și păcatelor sale, a tot ce înseamnă acesta în suprema și eterna sa existență. Un roman adânc, profund, emoționant, „o poartă deschisă către misterul și minunea vieții” (San Francisco Chronicle), care îți dă de gândit, de meditat, te face să trăiești alături de el și prin el. Personajele lui Kazantzakis sunt personaje adevărate, care trăiesc prin credință și se salvează prin adevăr; este sunt oamenii în genere, capabili de sacrificiu și de ascensiune - prin durere, prin patimi și prin lacrimi.

Un aspect pe care l-am adorat în Sărăcuțul lui Dumnezeu a fost prezența imaginilor realistico-magice. Pur și simplu am adoraaaaat modul în care Kazantzakis a reușit să creioneze niște aspecte atât de minunate, atât de adevărate, încât la un moment dat chiar îmi era greu să-mi dau seama care e diferența între real și imaginar, totul îmbinându-se într-un mod atât de armonios, atât de echilibrat și simetric. Acest lucru m-ar fi făcut să-i fi dat romanului patru steluțe, însă m-am rezumat la trei din cauza celor două aspecte prezentate: lectura greoaie, la un moment dat, cât și ușoara rigiditate a scriiturii. Știu că acest roman merita mai multe, dar știu și că încă nu sunt acel cititor avizat a-l fi lecturat. De asemenea, știu că pe viitor o să-l recitesc și, cu siguranță, atunci îl voi înțelege altfel. Există lecturi care necesită o a doua lectură, o a treia, precum și filme pe care nu le poți viziona o singură dată! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! O zi frumoasă și plină de lecturi frumoase!

Trei coroane întunecate, de Kendare Blake

Trei surori întunecate

născute într-o vâlcea,

trei surori delicate,

nicicând nu se vor iubi

Trei surori întunecate,

toate trei frumoase,
două vor fi devorate

și doar una regină va fi.

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. 

Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. 

Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.

ULTIMA REGINĂ RĂMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.

Precomandă romanul cu o reducere de 40%, de AICI, elefant.ro!

Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere din limba maghiară: Anamaria Pop

Esterházy Péter (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011).

„Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „uprafața suprafețelor, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta!” - Anamaria Pop

Înainte de toate, volumul de față se citește foarte ușor. Autorul nu face uz de imagini greoaie, fraze alambicate, întortocheate: la el, un lucru este simplu, și anume acela că simplitatea primează și, de cele mai multe ori, șochează. N-aș putea vorbi prea multe despre volumul de față, în schimb vă pot spune doar că m-a fascinat prin personajele create, prin gândurile și ideile reiterate prin și în acestea. Mi-a fost dor de ideea realismului magic într-o carte, dar atât de precis, aproape chirurgical inserat, încât la un moment dat chiar nu poți să faci deosebirea între ce este ireal și ce este real. Totul este într-o armonie perfectă, cum numai Esterházy este capabil s-o creioneze.

Mi-a plăcut enorm de Fancsikó și Pinta, serios, niște personaje cu atâta chef de viață, cu atâta lumină pe față, nu știu, pur și simplu mi-au dat o energie enormă prin existența lor în paginile acestei cărți, iar tocmai asta cred că a fost ideea autorului: să creeze niște personaje care să rămână în sufletele cititorilor săi. V-am spus, nu pot spune multe despre acest roman, ar fi de prisos, frazele, poveștile vorbesc ca de la sine, fără a fi nevoie de alte explicații. Mie mi-a plăcut, și mi-a plăcut mult, iar unele fragmente chiar mă dădeau peste cap și îmi confirmau, încă o dată, talentul autorului care, într-o măsură, mi-a adus aminte de scriitorul columbian Gabriel García Márquez.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter. Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

Cum m-am apucat de citit?

      

Totul a început prin clasa a III-a, când doamna învățătoare a adus la școală o cutie enormă cu cărți, care mai de care, din care aveam voie să ne alegem câte una, urmând să primim alta când o aducem înapoi pe cea luată ulterior. Așa am aflat, de fapt, care sunt cei mai buni prieteni ai mei: cărțile.

Și asta e scurta poveste a unei plăceri ce știu că va dura o viață întreagă. Nu-mi pot imagina viața fără cărți, așa cum nici peștele n-ar putea rezista fără apă, cum nici pasărea fără văzduh și cer, cum nici mașinile nu ar putea funcționa fără combustibili, florile fără soare, lupta fără idealuri. Nu știu, am reușit să-mi conturez viața în așa fel încât mereu să am în jurul meu oameni care citesc - când un om citește, atunci puteți observa acest lucru de la distanță: este mai zâmbitor, curajos, pare mult mai pregătit să dea piept realității. 

Stau ore în șir cu o carte în mână. Atunci când citesc, îmi creez universul meu propriu, în jurul meu se formează o buclă, un fel de carapace literară sub care mă retrag și în care trăiesc totul potențat la maximum. Atunci nu mai există timp, nu mai există spațiu, durere, suferință, boală, nu mai există decât artă, decât frumos.

Cărți de beletristică, noi cărți, citesc orice, orice îmi pică în mână, devorez poveștile, îmi fac prieteni noi, mă cert cu ei, plâng alături de ei, îi urăsc, îi iubesc, îi judec și mă las judecat, devin pudic, asocial, dar, în cele din urmă, mă salvez prin poveștile lor și îmi ofer certitudinea unei vieți așa cum, poate, aș fi vrut să o am.

De ce să nu citești? Ce, e mai cool să mergi într-un club, nu? E mult mai „șmecher” să dai bănuții pe haine „dă firmă”, cade mai bine să faci asta, nu? O fi, dar nu pentru mine, nu pentru clauzele pe care le susțin. Cititul mi-a schimbat viața, pentru mine cărțile sunt ca niște pastile, iar dacă aș opri acest tratament evident necesar, cu siguranță aș claca, fără vreo altă șansă de a fi salvat.

Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov 

  

Ce știu cu adevărat, de Oprah Winfrey - Recenzie

Editura: Lifestyle Publishing

Rating: 3 din 5 stele

Număr de pagini: 192

„Ştiu cu adevărat: călătoria ta începe cu alegerea de a te ridica, de a merge înainte şi de a trăi pe deplin.“ — Oprah Winfrey

De-a lungul anilor, Oprah Winfrey a făcut istorie cu un talk show legendar, şi-a lansat propria reţea de televiziune, a devenit primul miliardar afroamerican al naţiunii şi a primit titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea Harvard, precum şi Medalia Prezidenţială a Libertăţii.

Din toate aceste experienţe, a învăţat lecţii de viaţă pe care, timp de şaisprezece ani, le-a împărtăşit într-o rubrică lunară foarte populară din revista O, The Oprah Magazine.

Acum, pentru prima oară, aceste gânduri şi idei au fost revizuite, actualizate şi adunate între copertele unei cărţi. Organizate pe teme – bucurie, rezilienţă, relaţii, recunoştinţă, posibilitate, veneraţie, claritate, putere – aceste eseuri ne dezvăluie inima şi mintea unei femei extraordinare, oferind totodată cititorilor un ghid pentru a trăi o viaţă împlinită.

Trebuie să recunosc, eu nu sunt adeptul cărților de ”self-help”, să le spun așa. Nu citesc Osho, Tolle, sau alții, deși, din câte am aflat, Tolle este autorul preferat al lui Oprah. Nu știu, poate-mi scapă mie ceva, dar pur și simplu nu-s pe premisa citesc-o-carte-care-să-mi-schimbe-viața-oau-ce-fericit-am-să-fiu. Încă o dată, poate-mi scapă mie ceva. Am vrut să citesc Ce știu cu adevărat încă de când am văzut-o prima dată în Cărturești. Norocul a făcut ca, de ziua mea de naștere, o prietenă foarte bună să-mi cumpere acest volum. L-am citit ziua următoare, în doar câteva ore. Nu e o lectură grea, este o lectură ușoară, la o adică, Oprah ne spicuiește câte puțin din capitolele vieții ei, integrându-le într-un anume sens: iubire, spiritualitate, dragoste, prietenie, chestii de acest gen. Nu le ierarhizează, ci le definește reciproc, spunându-ne ce părere are ea despre x, despre y.

Mi-au plăcut unele cugetări, deși, după ce-am terminat volumul, mi-am spus: „dacă aș fi auzit toate acestea în pledoaria lui Oprah, la o emisiune de-a ei, la un discurs, și nu să-i fi citit gândurile, ci să le fi ascultat, cu siguranță mi-ar fi plăcut cu mult mai mult.” Pentru că Oprah are un stil aparte de a vorbi, de a cugeta, de a face grimase, nu știu, eu îi urmăresc și acum emisiunile cu aceleași entuziasm, deși pe unele le-am văzut de mai multe ori. Așa, doar citind, începeam la un moment dat să-mi pierd răbdarea, aveam impresia că se bate pasul pe loc și atât, nimic mai mult. 

Cu toate acestea, cu siguranță sunt anumite capitole la care voi reveni cu drag, pentru că sunt lucruri adevărate, nu mascate de cuvinte frumoase, lucruri simple dar care, de fapt, te lovesc atât de profund. Chiar dacă am dat trei steluțe volumului, știu că merită mai multe, dar eu nu sunt cititorul avizat a citi astfel de cărți. Nu că nu sunt genul meu, dar prefer să mă axez pe altfel de lecturi. Cartea aceasta are target-ul ei, însă eu am vrut să o am în bibliotecă doar pentru simplul fapt că e scrisă de Oprah Winfrey, un om cu adevărat special și demn de urmat. Plus că, de altfel, am citit și că omul ei de suflet, îndrumătorul spiritual, este Maya Angelou, un om care pur și simplu mă inspiră. 

Să aveți lecturi frumoase și pline de învățăminte!