Editura: Humanitas Fiction
Traducere din neogreacă: Ion Diaconescu
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 402
Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou)
apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos
Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar
viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de
biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate
niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis
publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului
Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în
octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc,
scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe
urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.
Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.
Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.
Mi-am spus, dacă voi citi Sărăcuțul lui Dumnezeu, atunci am să iau și mai în serios gândul de a citi Zorba Grecul, de la același autor. Sincer, nu știu de ce am vrut să citesc acest roman, poate pur și simplu pentru că am vrut să descopăr ce ascunde, poate pentru că, atunci când a apărut, era o agitație destul de mare în legătură cu el - deși, spre exemplu, eu nici până acum nu am citit vreo carte de Murakami, deși cam toți îmi recomandă măcar un roman de la el. În fine. Am citit acest roman destul de greu, drept să vă spun, și nu am putut, de-a lungul lui, să nu mă gândesc, chiar și fugitiv, la romanul lui Vodolazkin, Laur, unul dintre cele mai bune romane citite în 2015. Dacă ar fi să le compar, cred că l-aș plasa pe Evgheni Vodolazkin înaintea lui Nikos Kazantzakis, asta pentru simplul fapt că proza lui Vodolazkin m-a atras mai mult, mi s-a părut mai curgândă, mai liniștită, să spun așa, pe gând Kazantzakis mi-a dat impresia unei oarecare ezitări, deseori anumite aspecte ale scrierii lui obosindu-mă, chiar dacă îmi plăceau. Am eu un fix, îmi place mult proza care nu rămâne rigidă, rece, ba chiar cea care devine personală, într-o măsură infimă, intimă.
Nu are rost să vă vorbesc despre roman, este de prisos, da, abordează într-o măsură tema religiei, dar dincolo de asta sunt multe alte aspecte care sunt tratate foarte frumos. Proza lui Kazantzakis este plină de viață, însuflețind personajele, dându-le suflul lor propriu, pătrunzând în tema propriu-zisă a romanului său, și anume redescoperirea sufletului omenesc, a virtuților și păcatelor sale, a tot ce înseamnă acesta în suprema și eterna sa existență. Un roman adânc, profund, emoționant, „o poartă deschisă către misterul și minunea vieții” (San Francisco Chronicle), care îți dă de gândit, de meditat, te face să trăiești alături de el și prin el. Personajele lui Kazantzakis sunt personaje adevărate, care trăiesc prin credință și se salvează prin adevăr; este sunt oamenii în genere, capabili de sacrificiu și de ascensiune - prin durere, prin patimi și prin lacrimi.
Un aspect pe care l-am adorat în Sărăcuțul lui Dumnezeu a fost prezența imaginilor realistico-magice. Pur și simplu am adoraaaaat modul în care Kazantzakis a reușit să creioneze niște aspecte atât de minunate, atât de adevărate, încât la un moment dat chiar îmi era greu să-mi dau seama care e diferența între real și imaginar, totul îmbinându-se într-un mod atât de armonios, atât de echilibrat și simetric. Acest lucru m-ar fi făcut să-i fi dat romanului patru steluțe, însă m-am rezumat la trei din cauza celor două aspecte prezentate: lectura greoaie, la un moment dat, cât și ușoara rigiditate a scriiturii. Știu că acest roman merita mai multe, dar știu și că încă nu sunt acel cititor avizat a-l fi lecturat. De asemenea, știu că pe viitor o să-l recitesc și, cu siguranță, atunci îl voi înțelege altfel. Există lecturi care necesită o a doua lectură, o a treia, precum și filme pe care nu le poți viziona o singură dată!
Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să
fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! O zi frumoasă și plină de lecturi frumoase!