vineri, 28 mai 2021

Apă dulce, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2019
Traducere: Cristian Fulaș
„Pentru aceia dintre noi
cu un picior
de cealaltă parte.”
Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, PET, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, este în curs de finalizare. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.
„Am trăit multe vieți în interiorul acestui corp.
Am trăit multe vieți înainte să mă pună în acest corp.
Voi trăi multe vieți înainte să mă scoată din el.”
Apă Dulce a făcut toată vâlva necesară în 2018 și 2019 pentru a fi pe lista must read a tuturor publicațiilor importante. Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction. Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.
„Prima dată când mama noastră a venit după noi, am țipat. Eram trei și ea are un șarpe încolăcit pe gresia din baie, așteptând. Dar noi petrecuserăm ultimii câțiva ani crezând în trupul nostru - crezând că mama noastră era o persoană diferită, o ființă umană slabă cu pomeți fardați și ochelari cu lentile groase. Așa că am țipat. Granițele nu sunt așa de clare când ești nou.”
După cum probabil bine știți, eu nu obișnuiesc să recitesc cărți. În general. Sunt prea multe acele cărți încă necitite la care vreau să ajung numaidecât. Totuși, uneori se-ntâmplă să simt ceva ciudat, să simt că o anumită carte pe care am citit-o în trecut ar trebui recitită - așa, mă-ncearcă ceva vag, ca o chemare. Am pățit, deci, cel puțin în ultimile trei luni, să recitesc trei cărți: Apă dulce, de Akwaeke Emezi, a fost una dintre ele. Și ce-a început, prima dată, ca o lectură impresionantă, acum, de data aceasta, s-a terminat ca una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, făcând-o pe Emezi să devină una dintre scriitoarele mele de suflet, preferate, alături de Alice Munro, Moriarty și Carole Martinez (încă în viață). Recitind cartea, am realizat, iarăși, cât de rău îmi pare de faptul că nu prea am văzut-o și la alți cititori - sincer, cred că aceasta este ceea ce aș putea numi-o problemă actuală - dar, bineînțeles, nu vreau să fiu greșit recepționat: până la urmă, este vorba despre plăcerile literare ale fiecăruia, de genul literar pe care îl abordează cel mai des, de autorii preferați. Da. Și, într-o mare măsură, este vorba și despre publicitatea care i se face unei cărți. De altfel, îmi pare rău că această carte n-a reușit să ajungă la mai multă lume, deși, încă de prima dată, am recomandat-o oricui îmi cerea o recomandare - am primit, de asemenea, multe păreri pozitive, un feedback extrem de frumos (așa cum mă așteptam, de altfel) din partea persoanelor care au citit romanul lui Emezi. În fine, să nu mă mai lungesc - vreau doar să spun că această carte merită mult, mult, mult mai multă atenție din partea cititorilor.
„A fost o vreme înainte ca noi să avem un trup, o vreme când acesta încă se construia pe sine celulă cu celulă în interiorul acelei femei, producând meticulos organe și creând sisteme. Obișnuiam să intrăm și să ieșim pentru  a vedea cum e fătul, fluierând prin apa prin ccare acesta plutea și armonizându-ne cu cântecele pe care le cânta femeia cea slabă (...).”
Pentru mine, Apă dulce a aprins în sufletul meu multă emoție, o efervescență de emoții, de fapt, într-o povestire extrem de originală, ba chiar haotică, violentă, dureroasă, și mi-am dat seama că acesta este doar începutul pentru Akwaeke Emezi, o autoare care promite multe și de care sunt absolut sigur că voi auzi în viitor. Este un roman magistral, colosal, un roman despre întunericul ființei, un roman care, încetul cu încetul, se deschide în fața cititorului, și pe parcurs ce îl citești, pe parcurs ce îi permiți să-ți intre în inimă, în suflet, în minte, îți dai seama de fapt cât de fragil este acest roman, îți dai seama care este, de fapt, subiectul pe care Emezi îl abordează, un subiect chiar tabu, despre identitatea propriei tale persoane, despre ideea de acceptare a propriei tale ființe, a propriului tău interior cognitiv. Este un roman ca o poezie, de un lirism extraordinar, totuși cu o deosebită inadecvare logică - dar nu acesta este interesul, ci faptul că, tocmai folosind această metodă narativă, Emezi reușește extrem de bine să contureze exact ceea ce vrea să transmită cititorului: în interiorul fiecăruia există mai multe substraturi ale propriului Eu, iar pe fiecare reușim să-l descoperim pe măsură ce înaintăm în viață, pe măsură ce trecem prin anumite experiențe firești (sau nu) - fiecare își are restortul interior care, cândva, va înclina într-o anumită parte mai mult decât celălalt. Iar fiecare dintre aceste identități interioare va avea, cândva, acel moment în care va ieși la suprafață, întregindu-ne ființa. 
„Am venit de undeva - ca orice lucru. Când trecerea se face dinspre spirit înspre carne, porțile trebuie să fie închise. E o formă de bunătate. Ar fi crud să nu fie așa. Poate că zeii au uitat; pot fi neglijenți, da. Nu cu rea intenție - cel puțin, nu de obicei. Dar vorbim despre zei, la urma urmelor, iar lor nu le pasă ce se întâmplă cu carnea, în special pentru că e lentă și plictisitoare, nefamiliară și vulgară. Nu sunt foarte atenți la ea, cu excepția cazurilor când e adunată, organizată și înzestrată cu suflet.”
Nu am mai citit niciodată o carte care să mă miște atât, dar atât de mult. Nu știu de ce, mă așteptam ca Apă dulce să-mi placă la nebunie, dar nicidecum atât de mult. Mă așteptam să mă surprindă, să fie profund, să se joace cu mintea mea - dar lectura mi-a întrecut pur și simplu toate așteptările. V-am spus, l-am recitit, deci nu a fost la prima citire. Știam - spre deosebire de prima dată când l-am citit - despre ce este, de fapt, această carte (așa cum v-am spus, la început, undeva cam primul sfert din carte, totul ar putea părea destul de bizar, haotic, hazardat, fără vreo anumită intrigă), dar asta nu a făcut decât să potențeze plăcerea lecturii, să mă facă să fiu și mai atent asupra anumitor aspecte (care, într-adevăr, la o a doua citire se dovedesc a fi mult mai puternice). Este o carte care mi-a rămas în suflet, chiar și-acum, după aproape câteva luni de când am citit-o prima dată, pentru că într-adevăr este o lectură memorabilă, iar Akwaeke Emezi este într-adevăr o persoană deosebit de profundă, deosebit de puternică, deosebit de sinceră și originală. Mi s-a părut o carte autentică, ce abordează un subiect extrem de sensibil. În aceeași măsură, urmărind-o pe autoare pe Instagram și urmărindu-i postările, pot spune că știu (fazual spus) anumite lucruri despre viața ei. Ei, bine, luând în considerare toate aceste lucruri, Apă dulce chiar se citește diferit, se simte diferit - îți dai seama că, dincolo de ficțiune, există o anumită parte (șocantă) de adevăr în ceea ce a scris. Dând dovadă de un curaj remarcabil, Emezi a surprins în această carte o anumită parte din viața ei care, credeți-mă, este departe de a fi una roz și simplă. Confruntându-se cu propria-i identitate (fizică, sexuală, dar și psihică), Emezi reușește să așterne în cuvinte o poveste despre purificare, despre căutarea Eu-ului, despre regăsire. Despre durere, despre viață, despre moarte.
„Există limitări ale cărnii care nu au sens în mod intrinsec, există constrângeri ale acestei lumi care sunt diametral opuse libertăților pe care le-aveam când rătăceam printre pereții albaștri și intram și ieșeam din două corpuri după bunul nostru plac. Lumea asta a fost făcută să se plieze - așa funcționa înainte ca trupul nostru să se strecoare printre inele și ziduri de mușchi, să deschisă ochii și să ne anunțe sosirea printr-un țipăt.”
Eu știu că sunt multe de spus. Simt asta. Dar în același timp, știu că n-aș mai putea spune nimic despre Apă dulce. Chiar nu. Decât că o recomand din tot sufletul, o recomand oricărui cititor, oricui vrea să citească ceva profund, puternic, real, violent, dur, dar atât de mistic, atât de efervescent și liric; care are ceva bizar, dar în același timp ceva atât de plăcut, ceva atât de interesant, ce, încetul cu încetul, se relevă în fața cititorului ca o adevăra lecție de viață, o capodoperă scrisă într-o voce magistrală, originală; Doamne, nici nu vreți să știți cât de mult am adorat acele elemente de mitologie nigeriană, toate convingerile, tot misticismul, toate legendele - pentru mine, nemaiticind despre așa ceva, toate acestea au însemnat un contact efervescent cu o cultură pe care nu o cunosc, dar care m-a captivat și m-a vrăjit încă din primele clipe. De la aceeași autoare mai am și cartea Pet, pe care abia aștept s-o citesc în săptămânile ce urmează. Așa cum v-am zis, mă declar un fan convins al lui Akwaeke Emezi - pentru că scrie așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, iar vocea ei narativă, stilul, originalitatea, felul în care folosește și asociază cuvintele, toate acestea fac, pentru mine, o literatură de calitate în brațele căreia m-aș pierde în orice moment al zilei.
„Tot ce citești aici, în cele din urmă, e o litanie a nebuniei - culorile ei, sunetele pe care le scoate în nopțile grele, ciripitul ei dimineața. Gândește-te la scurtele nebunii din interiorul tău, nu doar la cele care au înflorit pe măsură ce creșteai și deveneai o versiune mai înaltă și mai păcătoasă a propriului sine, ci acelea cu care te-ai născut, ascunse bine în spatele ficatului. Gândește-te la noi, de exemplu.”
Mă repet, știu, dar vă recomand această carte din tot sufletul. Puteți să-i dați măcar o mică șansă - nu veți avea nevoie decât de câteva pagini pentru a vă pierde în această Apă dulce pe care Akwaeke Emezi ne-o pune în fața ochilor. Vreau să mulțumesc din toată inima prietenilor de la Editura Vellant pentru că au tradus această carte; o puteți găsi AICI. Ați făcut o treabă extraordinară aducând un autor atât de frumos, atât de original, atât de bun la noi. Abia aștept - dacă e să existe - și celelalte traduceri ale ei. Până atunci, dragi cititori, să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți - cu spor, pe placul vostru și pline doar de surprize plăcute!

2 comentarii:

  1. Cât am adorat și eu carteaaaa💜 Aș fi vrut totuși să văd ceva mai mult și perspectiva Adei. Lecturi plăcute să ai și tuu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu că ți-a plăcut! Mulțumeeeesc, te îmbrățișez!

      Ștergere