„Memoriile unei gheise” de Arthur Golden- Recenzie

 

Arthur Golden (n. 6 decembrie 1956 la Chattanooga, Tennessee) este un scriitor american, cunoscut pentru romanul istoric de succes "Memoriile unei gheișe", apărut în 1997.
Doctor în istoria artei japoneze la Universitatea Harvard și în istoria Japoniei la Universitatea Columbia, cunoaște dialectul mandarin al limbii chineze. Romanul său a fost vândut în peste patru milioane de exemplare în engleză și a mai fost tradus în peste 30 de limbi.

Bestseller internațional, numărul 1 în topurile din Europa și America, vândut în peste 4 milioane de exemplare și tradus în peste 35 de limbi. Ecranizarea romanului poartă semnătura regizorului Rob Marshall și a primit în 2006 un premiu Globul de Aur, 3 premii Oscar și 3 premii Bafta.

„Ce este o gheișă? Un obiect al dorinței. O operă de arta în mișcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiția japoneză. Un tip uman la granița clișeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsura, rafinamentul artelor lumești.”

O gheișă este o tradiție. O tradiție japoneză, o piesă de artă, nu „un obiect” de artă, este o femeie care, teoretic, te poate dărâma din picioare numai cu privirea. Voi încerca să evit spoilerele.

Romanul urmărește povestea unei fete, Chiyo, dintr-un sat sărac de pescari, Yoroido, povestea unei vieți, la început, sărace, modeste, dar fericite- aș spune, până când familia lor (da, avea și o soră, Satsu) nu mai este în stare să le întrețină și le vinde lui Mr. Tanaka, pentru a fi duse, mai apoi, în Kyoto. 

Față în față cu Hatsumomo, geisha Okiyei, Chiyo învață rapid că viața ei o va lua pe una din cele două căi: ori că va ajunge o gheisă, ori își va petrece tot restul vieții servind celorlalți și ștergând podele. La început, fata urăște ideea de a deveni o gheișă, viața ei în această devenire fiind piperată de către Hatsumomo, torturând-o și tachinând-o. Bineînțeles, stilul lui Golden este mult mai cursiv, mai detaliat, mai „viu”. Cu timpul, Hatsumomo trece prin diferite aventuri,  Ritualurile seducției sunt nenumărate, într-o lume în care viața, dragostea, se sprijină pe culorile și mătăsurile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginității și purității unei adolescente. Iubiri, lacrimi, dragoste și... trădări. Reîntâlniri, fericire, părinți morți, oameni morți, sărăcie și... ficțiune. 

Sayuri, pe numele ei de gheișă primit, ajunge să stăpânească inimi, destine, să dețină secrete și să construiască un imperiu al erotismului japonez. Cu toate astea, finalul mă lasă puțin... rece, aș spune. Nu neapărat pentru că se termină romanul, ci pentru că nu se termină, tocmai. Nu trasează destine, lasă emoții. Dar, în final, este vorba de niște „memorii”. Merită citită cartea, deși mulți spun că e o carte „pentru femei, despre femei”. Așa o fi?!

Dacă va reuși să devină gheișă, prin ce trece, ce iubește și ce se va alege de viața lui Hatsumomo- rivala lui Sayuri, aflați citind cartea aceasta minunată.

Mulțumesc Ioanei pentru carte! 

Editura Humanitas Fiction- Raftul Denisei

504 pagini

Traducere din engleză realizată de Oana Cristescu

„Ura, prietenie, dragoste, casatorie” de Alice Munro- Recenzie

Pentru acest volum, laureata Premiului Nobel Alice Munro a primit Man Booker International în 2009. Cu scriitoarea canadiană Alice Ann Munro suntem familiarizați, deoarece am mai scris despre cărțile dumneaei AICI („Dragă viață”) și AICI („Prea multă fericire”).
Cred că am o obsesie pentru această scriitoare, simt că știe unde să atingă cititorul și cum. Are ceva aparte, ce n-am mai întâlnit la prozele scurte. Merită din plin, o puteți cumpăra cu încredere, proza ei este muuuuult mai citibilă decât a multor alți autori care au fost premiați cu Nobel, plus că este foarte bine scrisă. Este realistă și dinamică, fără sentimentalisme, cu multe cuvinte care se antrenează să te țină interesat până la capătul poveștii. Scriitoarea are o deosebit de bună tehnică a montajului. O carte deosebit de bună, a treia carte pe care am citit-o din seria lui Alice Munro. Poveștile sunt, ca intensitatea trăirilor, a emoției și a poveștii, este cam la nivel cu celelalte două- „Dragă viață”, „Prea multă fericire”- bineînțeles, așa cum ne obișnuiește Alice Munro, o adevărată maestră a personajelor subțiri, simple, dar profunde și enigmatice, care au trăit o viață normală: cu multe suferințe și neajunsuri, dar, la capătul celălalt, cu multe bucurii și împliniri. Cu toate astea, fiecare cititor preferă unele povestiri, evident, în funcție de trăirile proprii, de experiențele proprii, de universul cultural.

Cartea prezintă vieți de femei, sentimente și zâmbete de femei, lacrimi de femei, cupluri ce se unesc și se separă, iubiri reîntâlnie, sentimente neînțelese și zdruncinate, amăgiri și dragoste. Se deapănă dialoguri în jurul unor întâlmplări frumoase, tragice, mărunte, dar cu sentimente „până în vârful urechilor”. Autoarea împarte relații neiertătoare, puțin tranșante, dar care sunt, totuși, naturale și dorite. Faptele personajelor sunt, uneori, greșite, nu ar fi trebuit să fie așa, revoltătoare, însă Alice Munro nu îți creează această senzație, ci le dă un curs al perfecțiunii cotidiene, logice. 

Cum v-am obișnuit, cred, nu vreau să vă prezint fiecare poveste în parte, s-ar pierde toată frumusețea scrierii. Vreau să vă conving că autoarea merită citită numai descriindu-i stilul, modul de a creiona cuvintele și de a însufleți personajele. Sper că am și reușit!

Cartea cuprinde următoarele povestiri:

• Ură, prietenie, dragoste, căsătorie;
• Podul plutitor;
• Mobilă de familie;
• Consolarea;
• Urzicile (cred că e preferata mea);
• Casa cu grinzi de lemn;
• Ce rămâne în amintire;
• Queenie;
• Trece ursul peste munte.

Iată ce scrie pe coperta posterioară a cărții:

„Viețile personajelor lui Alice Munro intră brusc într-un con de lumină grație unor evenimente singulare sau unor amintiri neașteptate care trezesc, răscolitor, trecutul. Iar trecutul, așa cum descoperă eroinele ei, este făcut nu doar din ceea ce rămâne în amintire, ci și din ceea ce a fost uitat. Trecutul dăinuie undeva, în imediata vecinătate a aducerii aminte – până în clipa în care piesele de puzzle se regrupează subit, stârnind de cele mai multe ori suferință. Femeile privesc înapoi la cele care-au fost în tinerețe, la căsătoriile făcute de timpuriu, pe când erau naive și încrezătoare, la soții dificili, cu tabieturile lor pretențioase. Toate trăiesc un fel de disperare subliminală, regretul a ceea ce ar fi putut să fie, al alegerilor pe care nu le-au făcut, al amintirilor suprimate într-un gest precaut de echilibru emoțional. Dar în viețile acestea există în același timp speranță, există o a doua șansă, există oameni care se reinventează, care se iau la trântă cu viața, care au mers înainte și au curajul de a regăsi amintiri ascunse, de a trece dincolo de ceea ce a reținut memoria.”

Iar draga de Munro afirmă: „O povestire nu e ca un drum pe care-l urmezi... ci mai degrabă ca o casă. INtri în ea și rămâi acolo o vreme, îi cutreieri încăperile, te așezi oriunde îți place și descoperi cum se leagă unele de altele în odăile și coridoarele și cum se schimbă lumea de afară atunci când o privești prin ferestrele ei.”

Foarte frumos! Următoarele sunt cuvintele unor distinse mase:

„O nouă demonstrație a virtuozității cu care Munro își țese povestirile... proza curge firesc, pe nesimțite, adunând în plasa ei detaliile miraculoase ale vieții de zi cu zi.”- Daily Mail

„Munro este o artistă a interioarelor domestice... cu o poziție aparte printre scriitorii contemporani, dată de frumusețea prozei ei și de intensitatea blândă cu care se cufundă în destinele personajelor.”- Evening Standard

„Cele nouă povestiri cuprinde în acest volum vădesc respirația amplă și atenția la detalii specifice mai degrabă prozei romanești... Fiecare dintre ele are un sâmbure tare de mister, care de îndeamnă să o recitim cu necontenită plăcere.”- Independent

Merită citit cartea, credeți-mă! Trebuie!

Editura Litera, 2014
Traducere din limba engleză de Justine Bandol
416 pagini 

Oameni si... oameni.

Despre oameni.

Un detaliu: nu sunt, tot timpul, ceea ce par a fi. Sunt schimbători, iar atunci când se schimbă uită să-și spună asta unii altora, sunt nehotărâți, triști, fericiți, le este frică și nu le place să înfrunte frica. Oamenii promit ușor, dar dezamăgesc și mai ușor. Le pălește frumusețea ușor, trăiesc ușor, își pierd valorile ușor ca, în cele din urmă, să devină niște nimicuri. Și fac asta atât de ușor!

Nu spun că nu există și oameni frumoși, care mai pledează și pentru valorile morale, dar, încet încet, aceștia devin niște rarități, precum zilele de douăzeci și nouă februarie! Iubesc să întâlnesc un om care citește o carte pe o bancă, în parc, sau la umbra unui copac, iubesc atunci când merg pe stradă și un om, un necunoscut, îmi zâmbește, iubesc să văd că vecina de la doi cumpără o legătură de pătrunjel, de leuștean, vreo două cepe de la bătrânica de lângă colț, doar pentru că are o inimă frumoasă, doar pentru că știe că dumneaei nu are o viață tocmai colorată și vrea să o ajue.

Ne asemănăm toți prin cuvinte. Dar, totuși, avem niște lucruri ce ne deosebesc în totalitate unii de alții (nu, nu am să zic „amprentele”): faptele! Ai fost ceea ce ai făcut, ești ceea ce faci și vei fi ceea ce aspiri să fii, nu trebuie decât să vrei, să te înarmezi cu ambiție și să pornești la drum. Poți, nu au fost cazuri în care nu ai putut. Cu toții suntem mari când vine vorba de intenții, dar atât de mici când vine vorba să le îndeplinim, dar nu trebuie să uităm un lucru: pe cei tari îi încântă o sarcină grea, cei slabi se mândresc că au reușit niște lucruri nesimnificative. Credem cu plăcere ceea ce vrem să credem, și, de multe ori, ignorăm semnalele de alarmă din jurul nostru. Construim ziduri, în loc să construim poduri. Stingem lumini, în loc să le aprindem.

La ce bun să fim nemuritori, dacă nu știm să ne folosim bine jumătate de oră? Dacă avem un scop în viață, putem suporta pe oricine. Putem fi oricine. Pentru că nu există un sigur fel de a fi „cineva”, ci cel puțin atâtea degete câte ai la o mână. Pentru a nu fi înlocuit, trebuie să fii tot timpul diferit.


Ne împiedicăm nu de munți, ci de pietre. Ne înecăm nu în oceane, ci în apa de ploaie. Nu se lasă suflați de tornade, ci de vânturile de vară.

E așa trist că „legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil” și că „în loc să înjurăm întunericul”, nu „aprindem o lumânare”!

Suntem ceea ce iubim. Suntem felul în care iubim.

Doua orfeline, de Adolphe D`Ennery - Recenzie

Am citit această carte în două zile. Da, v-ați prins de ce, e o carte care reușește să te țină în lumea ei și te face să n-o mai lași din mână. Nu numai că lectura e una ușoară, delicată, ci că personajele mă trimit puțin cu gândul la „Pe aripile vântului”, unul din romanele mele preferate.

Cartea vorbește despre „două orfeline”, una dintre ele fiind Luiza, a cărei mama este fiică a marchizului de Varney. Cu toate astea, ea este abandonată deoarece este rod al unei relații neligitime, lucru ce nu era tolerat în acel timp. Abandonată la poarta unei biserici, ea este găsită de către Michel Gerard, care, la rându-și, voia să-și abandoneze fetița din cauza faptului că sărăcia o condamna la chinuri. Înduioșat, acesta o ia pe Luiza, renunță la planul de a-și părăsi fetița și se întoarce acasă, la soția sa Tereza Gerard. Cei doi săraci, dar inimoși, hotărăsc să o crească pe Luiza ca și cum ar fi fiica lor, alături de Henrieta, fiica lor biologică. Luiza ascunde, totuși, o surpriză în îmbrăcăminte: monezi, care îi vor ajuta pe cei doi soți să ducă un trai mai bun, și un mesaj pe care scria „Persoanei miloase care mă va lua” și, pe o altă hârtie vărsată cu lacrimi, „Iubiți-mă. Numele meu e Luiza”.

Cele două fete duc o viață liniștită, până când tatăl lor moare, iar, peste ceva timp, mama lor. Între timp, Luiza orbește din cauza unei boli. Dar nu vă spun dacă-și va recăpăta vederea, veți putea afla singuri. Așadar, rămân singure pe lume, fiind nevoite să-și câștige existența. De fapt, obligate. Se îndreaptă către Paris, orașul unor mari speranțe, orașul unui trai mai bun și decent, dar pavat cu primejdii ce le pândesc la tot pasul și ce le măsoară cu privirile. Încă de cum ajung acolo, destinul le desparte într-un mod crud. Cele două sunt răpite: Henrieta este răpită de către un „admirator”, iar Luiza este amăgită de către o bătrână cerșetoare și obligată să cerșească alături de ea. Bineînțeles, relațiile decurg într-un mod mai surprinzător!

Se despart, apoi se regăsesc. Cartea este despre oameni care abuzează de putere, povești de iubire fericite și nefericite, oameni cinstiți și mârșavi, bani, încurcături ce par fără ieșire, deziluzii, situații deosebit de neașteptate, reîntâlniri, lacrimi, foamete, bani, beție, relații familiale și... destin! Toate astea fac din „Două orfeline” o lectură interesantă, ușoară și necesară!

A fost o lectură plăcută, care, la un moment dat, te înduioșează! Și cartea nu e scumpă, se poate comanda cu 5 lei de pe Libris!

Editura Orizonturi

Traducere din franceză realizată de Horia Gârbea

281 pagini

Dragă viață, de Alice Munro - Recenzie

Alice Munro este o scriitoare de origine canadiană care, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă în 2009 cu Premiul International Man Booker. În 2013 a primit Premiul Nobel pentru literatură, fiind supra-numită „ maestră a nuvelei contemporane”. Și chiar așa e! Ea a luat premiul Nobel pentru literatură pentru că scrie bine. Și atât! Chiar se pricepe!

Alice Munro vorbește despre oameni și despre suflete părăsite, despre tristețe și fericiri, dezamăgiri și minciuni, despre cupluri destrămate și iubiri regăsite. Vorbește despre cât de frumos este omul. Și cât de frumoasă este „draga nostră viață”, dacă știm să o trăim și cum să o trăim.

Îmi aduc aminte că atunci când am primit cartea am fost extrem de fericit, în special că o tot râvnisem ori de câte ori o vedeam prin rafturi și pe site-uri! M-am apucat de citit și am terminat-o în doar două zile, n-am mai putut s-o las din mână. E o carte pe care aș reciti-o oricând; chiar am de gând să fac asta. E prima carte scrisă de Alice Munro pe care am cumpărat-o. Nu mai spun, coperta e absolut superbă.

Volumul cuprinde povestiri care chiar îți dau de meditat și îți rămân în minte după ce le încui între coperțile cărții. Efectiv, după ce ai terminat o poveste, stai și te gândești la ea, iar abia după ce reușești să o înțelegi și să înveți din ea, treci la următoarea. Că, așa e, din poveștile doamnei Monroe ai ce învăța, deoarece sunt povești de viață. Cartea e o analiză de viață, și nu numai, este viață pură. Personajele sunt lovite de soartă când nu se așteaptă, în calea lor apare un micuț artificiu care le schimbă- în mod radical, aș spune- viața. Alice Munro reușește să creioneze personajele așa de bine încât simți că sunt alături de tine. Mai că auzi certurile, minciunile, simți tensiunile dintre personaje și plânsetul femeilor triste.

Aș putea ține un discrus, o litanie, despre toate povestirile din volum, dar nu-i văd rostul și nu înțeleg de ce aș face asta. Nu e mai bine să descoperiți voi? Ba da, e mai bine. Nu știu cum aș putea scrie o recenzie și să vă fac să citiți această carte. Poate doar pentru că vreau să gustați puțină literatură de calitate, așa cum se servește aici. Stilul în care scriitoarea construiește propozițiile, dialogurile, descrierile este unul precis, scurt, uneori dur și înțepător, tranșând, într-un anumit fel, sentimentele și trăirile personajelor, chiar dacă, uneori, este simplu, ardid, care nu excelează prin prețiozitate sau abundență de metafore- ești absorbit de dimensiunea captivantă pe care scriitoarea reușește să o ofere realității care este, de cele mai multe ori, banală. De altfel, personajele sunt puternice, bine construite, problematice și vii în paginile cărții. Uneori, sentimentele personajelor sunt confuze, neclare, imprecise, de parcă nici ele nu ar ști ce vor, însă Alice Munro nu face eforturi în a le clarifica și a ni le servi pe tavă, iar tocmai de aici vine misterul vieții personajelor. 

Povestirile din carte sunt următoarele:

•  Tărâmul Japoniei;
• Amundsen;
• Despărțirea de Maverley;
• Refugiul;
• Mândrie;
• Corrie;
• Trenul;
• Vedere spre lac;
• Dolly;
• Final;
• Ochiul;
• Noaptea;
• Vocile;
• Dragă viață.

Câteva din povestirile lui Alice Munro iau forma unor amintiri din copilăria acesteia, ceea ce le conferă un aer de confestiune, de jurnal. Evident, nimeni (în afară de scriitoare) nu poate ști cu siguranță dacă ceea ce este relatat în carte chiar s-a întâmplat. Cu toate astea, Alice Munro afirmă că ultimele patru povestiri sunt cel mai aproape de a fi o autobiografie. Ne-o prezintă pe mama ei, o figură desprinsă, în două povestiri (ultima- „Dragă viață” și „Ochiul”): învățătoare provenită dintr-un mediu rural, de la țară, ce și-a dorit să-și depășească condiția limitată și să ducă o viață diferită, mai bună și fără grija zilei de mâine, însă modul ei de a fi și de a vorbi atrage antipatia vecinilor, rudelor, dar și a fiicei- Alice Munro- care la vârsta adolescenței trece prin perioada ei de rebeliune și independență.

 

Ce m-a marcat, în totalitate, sunt cuvintele pe care autoarea le scrie la sfârșitul cărții, ca un fel de verdict: „Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna”.

Alice Munro a afirmat că dorește să se retragă, dar, cu toate acestea, afirmă că „îi vin idei pentru noi povestiri, încă”, deci, s-ar putea să mai auzim de ea! 

Dan C. Mihăilescu spune, pe spatele cărții: „Gânduri cețoase, impulsuri obscure, vinovății fără vină, acuzații difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimțite ca reacție firească. Bening demonism infantil, dincolo de logică și orice explicație. Și totul în caruselul Relației, cadru obsedant al acestor istorii de viață amară, pestriță, derizorie. Relații între părinți și copii, surori și frați, bunici și nepoți, unchi, mătuiși, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă și despărțire. Gelozie între surori, ura fetiței față de predicile mamei, Parkinson și Alzheimer, Toronto și Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei tale de jumătate de veac, „apologia vieții neinhibate”, dar și rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.

Pe scurt, viață. Mai precis: draga noastră viață. Cea pe care adestea uităm s-o trăim, necum s-o mai și gândim.”

Comitetul Nobel: „Un maestru al prozei scrute contemporane”.

The Philadelphia Inquirer: „Cel mai bun volum de până acum al lui Munro”.

Jonathan Franzen: „Unul dintre cei câțiva scriitori- unii în viață, cei mai mulți, morți- pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura”.

Salman Rushdie: „Un adevărat maestru al formei”.

Pot spune, cu mâna pe carte, că Alice Munro e scriitoarea mea preferată, alături de Margaret Mitchell. Scriitoare feminină, vreau să spun!

Chiar dacă recenzia nu a ieșit deloc așa cum mi-am promis, concluzia este extrem de clară: tu, dragă cititor al acestei recenzii, poate ai găsit plăcere în ea și recomandarea-mi îți este pe plac, așa că pune mâna și citește cartea lui Alice Munro; trebuie să mă crezi pe cuvânt pentru că altfel, îți spun, nu mi-aș fi dedicat atâta timp să fac o prezentare unei cărți care nu merită „rumegată”. Insist, ți-o recomand. Și dacă nu o să-ți placă.... Ce tot spun?! E imposibil să nu-ți placă.

Te-am convins?

Editura Litera, 2014

Traducere din limba engleză realizată de Justina Bandol

368 pagini