Colecția: Endorfiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2023
Traducere: Liliana Pleșa Iacob
Unul dintre cei mai prolifici, mai originali și mai apreciați scriitori spanioli contemporani, Enrique Vila-Matas s-a născut la Barcelona în 1948. A studiat dreptul și jurnalismul, iar în 1968 a devenit redactor la revista de cinema Fotogramas. În 1970 a regizat două scurtmetraje, Todos los jóvenes tristes și Fin de verano. Debutează ca romancier în 1973, cu romanul Mujer en el espejo contemplando el paisaje, publicat în timp ce își satisfăcea stagiul militar în nordul Africii. Revenit la Barcelona, a colaborat cu revistele Bocaccio și Destino din postura de critic de film. Începând din 1974 a locuit timp de doi ani la Paris, într-o mansardă închiriată de la Marguerite Duras, unde a scris al doilea roman al său, La asesina ilustrada. Însă recunoașterea internațională a venit odată cu publicarea, în 1985, a cărții sale Historia abreviada de la literatura portátil, în care împletește pentru prima oară considerațiile metaliterare și ingeniozitatea epică ce vor deveni marca sa personală. Romanele, eseurile și nuvelistica sa au fost traduse în peste treizeci de limbi, opera sa fiind distinsă de-a lungul anilor cu nenumărate premii internaționale prestigioase, printre care Premiul Ciudad de Barcelona, Prix du Meilleur Livre Étranger, Premiul Național al Criticilor din Spania și Premiul Academiei Regale Spaniole, Premio Formentor de las Letras, Prix Médicis Étranger, Premiul FIL de Literatura en Lenguas Romances decernat în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara. Este Cavaler al Legiunii de Onoare Franceze.
࿐ ࿔*:･゚ CARTEA ASTA PE ALOCURI FĂRĂ NOIMĂ ࿐ ࿔*:･゚
Dintr-o vilă dărăpănată ce se înalță pe o faleză de la ieșirea din Cadaqués, la granița dintre Catalonia și Franța, Simon Schneider lucrează pentru un autor de succes care își spune Gran Bros și care, de peste douăzeci de ani, trăiește ascuns de ochii lumii la New York. Simon este un furnizor de citate pentru alți scriitori, printre care se numără, fără ca el s-o știe, și Thomas Pynchon. În încercarea de a-și reaminti o frază care îl obsedează, Simon lasă în urmă casa părintească și pornește într-o lungă călătorie pe jos, spre Barcelona, unde urmează să se întâlnească în persoană cu misteriosul său client, cu care a comunicat doar prin intermediul e-mailului. Perspectiva întâlnirii cu „scriitorul înstrăinat“, cum îl numește pe Gran Bros, îi prilejuiește un lung șir de considerații asupra propriei vieți însingurate, asupra relației cu familia, dar mai cu seamă asupra literaturii, al cărei slujitor din umbră se consideră. Invidios pe succesul repurtat de acesta în Statele Unite, despre care Simon este convins că i se datorează în mare măsură, va fi descumpănit să afle că Bros și-a propus să scrie un roman de nonficțiune pentru care va recurge în continuare la serviciile sale, dar de data aceasta materialul furnizat de sfătuitorul său nu-l vor constitui citatele din opere celebre, ci propria sa existență, pe care Bros o disprețuiește fățiș.
„(...) în plus, acesta este un loc în care am tot timpul din lume pentru a mă convinge că viața urmează întotdeauna un tipar a cărui schemă se îmbunătățește pe măsură ce învățăm să ne distanțăm de evenimente. Și pentru că a te distanța de lucruri – care pentru mine înseamnă a te distanța de tragedie, care la rândul ei e totuna cu a fi un maestru în a nu te lăsa văzut – se învață cu timpul.”
Există cărți care se citesc cu plăcere relaxantă, altele cu o plăcere „mai solicitantă”, să zic așa, și apoi există cărți precum Ceața asta fără noimă, care se citesc cu un soi de curiozitate obosită, constant amestecată cu iritare și fascinație. N-a fost o lectură care să mă încânte de la cap la coadă, dar a fost una care m-a ținut prins într-un fel ciudat, ca și cum, în fiecare pagină, aș fi căutat o promisiune nespusă care întârzie să se arate. Nu e o carte ușoară, nici accesibilă, nici clară. Dar nu cred că a vrut vreodată să fie. Simon Schneider, personajul principal și naratorul, e un tip care trăiește într-un loc aproape izolat, un fel de peisaj între poezie și ruină, la Cap de Creus. Ce face el? Colectează și distribuie citate literare. Da, exact, asta e meseria lui. Trimite fraze bine alese fratelui său, Rainer, un scriitor misterios și celebru care trăiește în anonimat complet, cunoscut doar sub pseudonimul Gran Bros. Rainer pare genul de autor mitic, gen Pynchon, de care toată lumea a auzit dar nimeni nu l-a văzut. Această relație dintre cei doi frați e baza romanului, dar și centrul ambiguu (până în punctul obscurității...) al întregii construcții.
„Ce n-aș trece eu sub tăcere? Angoasa morții, angoasa de a ști că murim complet singuri, iar restul lumii își vede mai departe de viață, de bucurie, fără noi. Nu despre asta vorbește, de fapt, literatura cea mai valoroasă pe care o cunoaștem? Nu încearcă marea ficțiune să accentueze senzația de claustrare și singurătate, și moarte, și acea impresia că viața este asemenea unei fraze incomplete, care până la urmă nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre?”
Ce m-a obosit destul de repede a fost tocmai această pendulare între ceea ce pare a fi o intrigă și ceea ce e de fapt un discurs despre literatură, despre scris, despre citat, despre autor și despre identitate literară. Totul e foarte conștient de sine, hiperlivresc, iar uneori ai impresia că Vila-Matas scrie nu pentru tine drept cititor, ci pentru o variantă a lui, o versiune mai în vârstă sau mai ironică, sau poate doar mai singură. Întâlnești fraze bune, idei interesante, dar ai nevoie de multă răbdare ca să le smulgi din ceața de intertextualitate și joc autoreferențial. Relația dintre frați, în teorie, e una fascinantă: dependență reciprocă, un amestec de ură și admirație, rivalitate și tandrețe indirectă. Dar în practică, din punct de vedere narativ, nu se construiește nimic prea puternic între ei. E ca și cum Vila-Matas ar evita intenționat orice formă de dezvoltare clasică a unui raport emoțional. Se simte mai degrabă ca o idee filozofică transpusă în formă de relație decât o relație adevărată. De fapt, mulți dintre cititorii care caută o poveste în sensul clasic al cuvântului probabil vor renunța pe parcurs. Eu nu am făcut-o, dar mi-a fost greu să nu mă întreb de ce continui (probabil din obsesia mea enervantă de a termina o carte, odată ce am început-o, chiar dacă știu că nu-mi place prea mult).
„(...) Ca și cum, pe măsură ce mă distanțam de ziua morții sale, ar fi început să destrame și în mine – grație, mai ales, faptului că îmi pierdusem teama de ridicol în fața lumii – acea neliniște, acel tragic sentiment al existenței care, împreună cu dărăpănătura aceea de acasă, reprezenta tot ce îmi lăsase drept moștenire.”
Ceea ce salvează parțial romanul – și aici trebuie să fiu sincer – sunt momentele în care Vila-Matas se autoironizează. Se simte cum, în anumite pasaje, el își parodiază propria obsesie pentru literatură, pentru autorii invocați, pentru forma romanului ca eseu travestit. E un joc care devine aproape simpatic prin exces, mai ales când îți dai seama că el știe cât de autoreferențial este și pare că râde, puțin, de sine. Barcelona, așa cum apare în roman, e în plină criză identitară, un fundal politic tulbure, dar nu complet definit. Mi-a plăcut mai degrabă vagul acestei ambianțe – o Spanie în care realitatea devine tot mai greu de prins, și în care personajele par să se piardă la fel de mult ca autorul în propriile reflecții. De fapt, tot romanul poate fi citit ca o metaforă (da, una reținută) a literaturii ca formă de fugă din lume, ca posibilitate de a evada. Sau, de fapt, poate chiar drept un eșec al tuturor acestor obiective - fuga, evadarea.
„Pentru ca nu cumva, a spus, în încercarea de a te îndepărta prea mult de lume, să reușești cu-adevărat să-ți atingi obiectivul de distanțare și să te simți dintr-odată atât de departe de toate atât, atât de departe de toate și atât de optimist din vina mea, încât, din te miri ce prostie, să ajungi să mori.”
Ceea ce îți rămâne după final nu e o emoție clară sau o imagine puternică, ci mai degrabă o senzație că ai fost martorul unei conversații lungi, începute de cineva care vorbea mai mult cu el însuși. E o carte despre literatură care vorbește literaturii. Într-un fel, e o scrisoare de dragoste, dar una amară, aproape cinică, către tot ce înseamnă a scrie. Nu pot spune că m-a atins profund. A fost o experiență care mi-a pus la încercare răbdarea, dar în același timp mi-a oferit câteva reflecții pe care nu le întâlnești des. E un roman care cere mult și oferă puțin, dar acel puțin e, uneori, surprinzător, și parcă ajunge să merite tot timpul investit. Vila-Matas scrie cu inteligență, dar e genul de inteligență care obosește, nu care atrage. Poate că asta și e ideea – să te lași prins în ceața despre care vorbește titlul, fără să cauți ieșirea. În final, nu știu dacă Ceața asta fără noimă a fost o lectură neapărat plăcută, dar a fost cu siguranță o lectură diferită. Și poate uneori asta e suficient. Sau măcar necesar, din când în când, deoarece am impresia că tot mai greu reușești să dai de cărți originale măcar prin structură, dacă nu prin subiect...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu