O istorie a violenței, de Édouard Louis - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici contemporani 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2019

Traducere: Alexandru Matei

Édouard Louis s-a născut în 1992 în comuna Hallencourt din nordul Franței, numele său la naștere fiind Eddy Belleguele. A crescut într-un mediu sărac, fiind primul din familia sa care a fost admis, în 2011, la École normale supérieure și la École des hautes études en sciences sociales din Paris. În 2013, și-a schimbat oficial numele în Édouard Louis. În 2014 a publicat Sfârșitul lui Eddy Belleguele (En finir avec Eddy Belleguele), roman autobiografic care a făcut obiectul unei atenții sporite din partea presei și a fost salutat pentru meritul său literar și pentru povestea convingătoare, stârnind de asemenea polemici din cauza modului în care autorul își descrie familia și mediul social din care provine. În 2016, Louis a publicat al doilea roman, O istorie a violenței (Histoire de la violence). Având ca punct de plecare violul și tentativa de asasinat a căror victimă autorul a fost în Ajunul Crăciunului 2012, romanul se concentrează asupra originilor și a cauzelor violențelor în societate.

❤️‍🩹 FORMELE PE CARE LE IA VINDECAREA ❤️‍🩹

La doi ani de la publicarea romanului autobiografic Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă. În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței. Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai reprezentative opere ale timpului nostru.

„(...) îmi e teamă că nu o să mai cred, că nu o să mai cred în nimic și că o să contrez absurditățile vieții mele cu alte absurdități: viața la țară, odihnă, existență modestă, singurătate, lecturi, apă, pârâu sau chiar: animale, ogradă, foc de lemne, pentru că la asta s-ar ajunge, să contrezi niște absurdități cu altele; și mă gândeam: Această vacanță la Clara este un eșec.”

E greu să vorbești (și să citești) despre o carte ca O istorie a violenței fără să simți că, pe parcurs, îți fuge pământul de sub picioare. Nu doar pentru că tema e grea – violență fizică, sexuală, rasială, instituțională, chiar și familială – ci pentru că felul în care Édouard Louis spune povestea o face imposibil de uitat; și, bineînțeles, pentru că este inspirată chiar din viața sa. Și o spun fără să caut mari comparații sau să mă agăț de figuri de stil: cartea asta m-a atins în cele mai vulnerabile locuri ale mele, și o face fără pic de milă, dar și fără să caute să impresioneze gratuit. Nu există artificii de scriitură doar de dragul formei. Totul e acolo cu un scop: să înțeleagă și să ne ajute să înțelegem. Povestea e simplă în aparență, dar greu de dus: Édouard, un tânăr gay, cunoaște pe stradă un băiat algerian, Reda, cu care petrece o noapte. Totul începe ca o întâlnire intimă, poate chiar tandră, dar se termină cu o agresiune brutală – viol, tentativă de omor, un moment în care viața i se poate sfârși. Și poate ce e cel mai greu de dus nu e doar violența în sine, ci ce urmează. Cum o asemenea experiență te lasă spart în bucăți, și cum fiecare încercare de a vorbi despre ea, de a o explica, te face să o retrăiești, să te îndoiești de tine, să te vezi prin ochii altora – și acei „alții” nu sunt doar polițiști sau anchetatori, ci chiar oamenii tăi apropiați.

„(...) În acea seară nu am băgat de seamă nimic din ceea ce ar fi putut să-mi displacă la Reda, de altfel fără să fac asta în mod conștient, și doar astăzi înțeleg până în ce punct secționam realitatea ca să pot păstra din el doar ceea ce îmi plăcea.”

Structura romanului e ceva ce mi s-a părut excepțional: nu avem o povestire lineară, ci o reconstituire prin filtrul vocii surorii lui, Clara, care povestește întâmplarea altcuiva, în timp ce autorul însuși intervine, completează, corectează sau comentează. La început poate părea haotic, dar exact asta face romanul atât de autentic. Adevărul nu vine într-o singură linie, nici într-o singură voce. De fapt, adevărul nu e niciodată complet, e fragmentat, fisurat, reconstruit din memorie și din felul în care ceilalți aleg să-l spună sau să-l înțeleagă. Mi s-a părut dureros de reală relația lui Édouard cu Clara. Nu pentru că se ceartă, ci pentru că, deși e sora lui, ea nu îl înțelege. Ba chiar îl judecă – subtil sau direct. Îl critică, îl blamează, îl face responsabil, într-un fel sau altul, pentru ce i s-a întâmplat. Și în asta am văzut ceva ce mulți oameni simt în viața de zi cu zi: că, uneori, cele mai crude reacții vin din partea celor care ar trebui să te protejeze. Nu din răutate, ci din ignoranță, din comoditate, din frică de a înfrunta o realitate prea grea.

„ (...) Se spune că nu poți să scapi de limbaj, că este propriu ființei umane, că totul este condiționat de el, că nu există un altundeva exterior limbajului, că nu te gândești mai întâi pentru ca apoi să îți organizezi gândurile prin limbaj, fiindcă nu există gândire decât prin limbaj, limbajul este o condiție, o necesitate a rațiunii și a vieții umane, iar dacă limbajul este propriu omului, atunci, în cele cinzeci de secunde în care el mă omora, eu nu știam ce era (...).”

Cartea asta nu e doar despre viol. E despre frică. Despre cum o experiență traumatică îți schimbă corpul, felul în care pășești pe stradă, cum vorbești, cum îți muți privirea, cum te protejezi. Despre cum în fiecare colț de stradă vezi o posibilă amenințare. Despre cum sexualitatea devine o zonă periculoasă, nu de plăcere, ci de vulnerabilitate extremă. Și, poate mai important, e despre cum ne raportăm la violență în general. Cum o acceptăm sau o banalizăm. Cum poliția, medicina legală, prietenii, chiar și intelectualii (și aici apar și numele lui Didier Eribon și Geoffroy de Lagasnerie) au un rol în acest peisaj al interpretării și reinterpretării suferinței. Îmi place că Louis nu își rezervă un loc de victimă absolută. Deși are tot dreptul. Dar e dur cu el însuși, pune întrebări incomode despre propriile reacții, despre atracția lui față de agresor înainte ca totul să se transforme. Despre cum, poate, a avut încredere prea ușor. Dar nu ca să se învinovățească, ci pentru a arăta cât de complicat e, de fapt, totul. Cât de ușor pot granițele să se dizolve între intimitate și pericol. Un alt lucru care m-a prins a fost limbajul – deloc pretențios, chiar direct, dar cu o luciditate aproape brutală. Nici nu ai nevoie de fraze sofisticate când ceea ce spui e atât de puternic. Sunt momente în care vocea lui Édouard aproape că dispare și lasă loc unei observații seci, tăioase, despre clasă, despre rasă, despre cum și unde se intersectează marginalizarea. E tulburător modul în care el, un om care a crescut într-un mediu sărac și a fost exclus toată viața, ajunge să simtă un fel de dispreț față de un alt om marginalizat, tocmai pentru că acela devine agresorul. Asta mi s-a părut poate cel mai greu adevăr din carte – că oricât de mult am vrea să fim buni, corecți, împotriva rasismului, empatici, trauma ne poate transforma în altcineva. Ne poate face să regândim și să reconsiderăm lucruri în care nu credem și în care credem – iar Édouard Louis nu fuge de aceste adevăruri incomode.

„(...) prima secundă a amintirii a fost ca și cum ar fi fost cu o oră în urmă, căci dintr-un motiv care îmi scapă, am fost ca transferat, trimis, proiectat cu o oră înainte, în secunda următoare m-am gândit că se întâmplase cu câteva zile în urmă, în cea de-a treia și ultima secundă m-am gândit că mai mulți ani s-au interpus între amintirea mea și mine.”

Aș zice, în sfârșit, că O istorie a violenței nu e o carte pentru toată lumea. Uneori te sufocă. Sunt detalii greu de digerat. Dar nu sunt acolo pentru a șoca sau pentru voyeurism. Sunt acolo pentru că trauma nu vine în metafore. Vine în flashback-uri, în amintiri repetitive, în detalii aparent banale care rămân înfipte în minte. Cartea nu te lasă să uiți. Și poate exact ăsta e scopul ei – să nu ne lase să trecem mai departe ușor, să nu închidem cartea și să zicem „gata”, „aia a fost”, „n-am ce să fac”. Chiar aș spune că am citit o carte importantă: pentru că e sinceră, pentru că e inteligentă, pentru că deschide conversații care, de multe ori, sunt evitate. Și pentru că nu oferă răspunsuri facile. Nici despre victimă, nici despre agresor, nici despre lume. E un roman care rămâne cu tine. Și nu pentru că te impresionează, ci pentru că te confruntă, te pune față în față cu situații cărora, altfel, nu le-am dat piept. M-a surprins plăcut, pentru că eu am citit și cealaltă carte a autorului, Sfârșitul lui Eddy Belleguele, care nu pot spune că mi-a plăcut... Sau, cel puțin, nu mi-a plăcut la fel de mult precum cartea de față.