Dragostea durează trei ani (Marc Marronnier, #3), de Frédéric Beigbeder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2024

Traducere: Marie-Jeanne Vasiloiu

Frédéric Beigbeder s-a născut la Neuilly-sur-Seine, Franța. În 2003, a primit premiul Interallié pentru Windows on the World, iar în 2009, premiul Renaudot pentru Un roman francez. Două dintre romanele sale au fost ecranizate: 99 francs, în regia lui Jan Kounen (2007), și Dragostea durează trei ani, pentru care a semnat el însuși regia (2012). De același autor, la Editura Trei, au apărut: 29.99 RON, Dragostea durează trei ani, Un roman francez, Windows on the World, Memoriile unui tânăr țicnit, Shitter’s Club, Nuvele sub ecstasy, Egoistul romantic, Iartă-mă!... Ajută-mă!..., Oona & Salinger, Omul care râde cu lacrimi, O viață fără sfârșit.

⏳ORICE SE POATĂ MĂSURA & ARE UN SFÂRȘIT ÎN CHEIA TIMPULUI⏳

În primul an, cumperi mobila. În al doilea an, muţi mobila. În al treilea an, împarţi mobila. Marc Marronnier tocmai a divorţat şi, fiind un cronicar monden uns cu toate alifiile, s-a hotărât să scrie o carte despre asta, ca să disece căsnicia sa ratată şi să valideze teoria că dragostea durează doar trei ani. Purtându-ne prin cluburi de noapte deocheate, birouri extravagante şi apartamente unde petrecerile se ţin lanţ, Frédéric Beigbeder scrie un roman despre dragoste şi cataclismele pe care ea le provoacă. Cocktailul tare pe care ni-l oferă Beigbeder – două părţi umor negru, o parte romantism, plus un strop de lamentare – conţine un îndemn sănătos: Dragostea creează dependenţă pe viaţă!

„Un țânțar durează o zi, un trandafir, trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea, trei. Uite-așa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandrețe și, în cele din urmă, un an de plictis.

În primul an spui: «Dacă mă părăsești, MĂ OMOR».

În al doilea an spui: «Dacă mă părăsești, o să sufăr, o dar o să-mi treacă.»

În al treilea an spui: «Dacă mă părăsești, desfac o sticlă de șampanie».”

Am citit Dragostea durează trei ani (pe care am amânat-o mai bine de trei ani...) cu o curiozitate de copil care se apropie de soba încinsă, știind că o să se frigă, dar vrând totuși să simtă pe piele ce înseamnă focul. Titlul m-a făcut să ridic sprânceana de la început, ca o palmă ironică dată idealismului amoros împărtășit în stânga și-n dreapta, dar m-a și provocat. Ce înseamnă, totuși, să iubești doar trei ani? E cinism? Sau o formă sinceră de luciditate? Pe parcursul romanului, m-am simțit ca într-o conversație lungă cu un prieten prea inteligent pentru binele lui, ușor beat, dar teribil de lucid în cinismul său. Beigbeder, prin vocea protagonistului Marc Marronnier, face autopsia unei iubiri – sau poate chiar a ideei în sine de iubire – cu bisturiul sarcasmului și al autoflagelării. E un roman care te face să zâmbești amar, să te gândești prea mult la propriile relații și să te întrebi dacă nu cumva și tu ai fost doar un alt personaj într-un ciclu repetitiv de pasiune, blândețe și plictis.... melancolie & acomodare, confort & rutină?!

„(...) Viitorul este umărul gol al unei necunoscute. Viața îți acordă o a doua șansă; Istoria schimbă foaia.

S-ar putea crede că această atracție este superficială, dar nimic nu este mai profund decât ea; ești gata de orice; accepți defectele; ierți imperfecțiunile; ba chiar le cauți, cu încântare.

Ești atras întotdeauna doar de slăbiciuni.”

Marc, un cronicar monden cu un suflet mai fragil decât lasă să se vadă, trece printr-un divorț care îl aruncă într-un carusel de reflecții despre dragoste, sexualitate, aparențe și eșec. Aparent superficial și arogant, Marc este, de fapt, un personaj profund trist, prins într-o societate care vinde imaginea fericirii în ambalaj lucios și care se teme teribil de autenticitate. Relația lui cu Anne se destramă nu pentru că dragostea ar fi dispărut ca un parfum volatil, ci pentru că, poate, nici nu a fost vreodată acolo în forma idealizată pe care o proiectase. Mi-a plăcut că Beigbeder nu încearcă să ne convingă. Nu dă lecții, nu predică, nu vine cu teorii de expert. E doar un tip care se uită în jur, se uită înăuntru și scrie ce vede. Uneori o face cu un umor acid care te face să râzi în timp ce simți cum ți se strânge stomacul. Alteori, cu o tandrețe neașteptată, ca o rază de soare care îți mângâie obrazul într-o zi mohorâtă. Una dintre cele mai izbitoare idei ale cărții este despre felul în care suntem educați emoțional. Marc vorbește despre cum părinții lui i-au insuflat ideea că trebuie să pară fericit. Și, când chiar a fost, n-a știut ce să facă cu asta. O idee aparent simplă, dar tăioasă și, de ce nu, atât de adevărată. Poate de aceea, la treizeci și ceva de ani, ajungem încă să bâjbâim prin întunericul emoțiilor noastre, trăind relații mai mult din inerție decât din convingerea sentimentului imediat.

„– Ia zi, tu crezi că dragostea durează trei ani?

Mă privește cu milă.

– Trei ani? Dar e enorm! Groaznic! Trei zile sunt mai mult decât suficiente. Cine ți-a băgat tâmpenia asta în cap, băiețaș?

– Cică e o chestie hormonală, mă rog, biochimică... Durează trei ani, s-a zis, nu mai poți face nimic. Nu ți se pare trist?

– Nu, cuțulică. Mi-e egal. Dragostea durează cât trebuie să dureze. Dar, dacă vrei să dureze, cred că trebuie să te obișnuiești cu gândul că o să te plictisești ca la carte. Trebuie să-ți găsești persoana cu care ai chef să-ți împarți lehamitea.”

Cartea Dragostea durează trei ani nu e fără cusur, dar probabil nici nu și-a propus să fie fără de. În unele pasaje, mi s-a părut că Beigbeder alunecă în autoindulgență. Câteva capitole mi-au părut trase de păr, repetând idei care fuseseră deja bine formulate. Deși volumul e scurt, simțeam uneori că se lungește inutil, ca o petrecere la care lumea nu mai știe dacă să plece sau să mai toarne un pahar. Și, cu toate astea, nu m-am plictisit. M-a iritat pe alocuri, dar nu m-a lăsat indiferent – ceea ce, pentru mine, e deja un semn că e o carte care merită. Sexul, așa cum îl vede autorul, este și el demitizat, prezentat ca o închisoare mentală mai degrabă decât o formă de libertate. Suntem o generație care crede că știe totul despre sex pentru că a crescut cu filme porno și talk show-uri nocturne, dar care nu știe să discute deschis și sincer despre ce își dorește. Această idee, spusă cu un sarcasm amar, mi s-a părut brutal de exactă. Suntem adesea spectatori în propriile noastre relații, jucând roluri învățate prost, în timp ce tânjim după o autenticitate pe care n-o înțelegem complet – și, prin urmare, nu o putem comunica partenerului de viață.

„(...) Fericirea este un lucru atât de monstruos, încât, dacă nu crăpi tu însuți din pricina ei, atunci îți va cere cel puțin câteva morți.”

Finalul? Ei bine, finalul nu aduce o rezolvare. Și nici nu trebuie. Nu e genul de carte care închide cercul. Cartea lui Frédéric Beigbeder nu e o poveste de dragoste, ci o spovedanie, un eseu mascat, o formă de „terapie pe hârtie.” În fond, Beigbeder nu scrie ca să ne convingă că are dreptate, ci ca să se elibereze pe el de propria-i deziluzie. Pe mine m-a făcut să reflectez – și poate ăsta e cel mai frumos lucru pe care o carte ți-l poate oferi. M-a făcut să râd, să-mi dau ochii peste cap, să subliniez fraze și să mă întreb dacă, în fond, iubirea chiar expiră ca un produs de supermarket sau dacă nu cumva suntem noi cei care renunțăm la ea înainte de termen. A fost o lectură care mi-a mers la cap și la inimă în același timp. Nu perfectă, dar sinceră. Și poate tocmai de aceea, importantă. Iar dacă iubirea durează trei ani? Habar n-am. Dar merită, măcar o dată în viață, s-o trăiești ca și cum ar dura pentru totdeauna, și nu doar trei anișori. Eu sunt mare fan al lui Frédéric Beigbeder și, sincer, chiar sunt curios să citesc și celelalte cărți din seria aceasta intitulată Marc Maronnier. Am să mă interesez să văd ce titluri include... Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Frédéric Beigbeder, apărute și pe blog: 

| Oona & Salinger | Omul care râde cu lacrimi | O viață fără sfârșit |