Imperativele adolescenței, de Chris Simion - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 200

Anul apariției: 2017

Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” – Bucureşti secţia teatrologie în 2000 şi secţia regie teatru în 2005. În 2000 a înfiinţat Compania de Teatru D’AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior şi Preşedintele Onorific al companiei. D’AYA este un teatru profesionist, independent care colaborează atât cu actori tineri, cât şi cu nume mari ale scenei româneşti. În 2006 iniţiază proiectul Teatrul Undercloud din Lăptăria lui Enache – Terasa „La Motoare”. În 2009 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani (1994); Dogmatica fericirii (1995); Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002). A regizat numeroase spectacole, printre care: Copilul divin după Pascal Bruckner, Scaunele după Eugene Ionesco, Dragostea durează trei ani după Frédéric Beigbeder, Hell după Lolita Pille, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? după Horace Mccoy, Călătoria sau Pescăruşul Jonathan Livingstone după Richard Bach, Maitreyi după Mircea Eliade, Oscar şi Tanti Roz după Eric Emmanuel Schmitt. Dintre premiile obţinute amintim: 1995 – bursă de studii în literatura sanscrită, New Delhi – Sanskriti Kendra. 2000 – Spectacolul „Călător în noapte” premiat la Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo. 2002 – „Premiul debut în proză” acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor. 2004 – „Premiul pentru cel mai bun spectacol” pentru „Scaunele” acordat de Alliance Française, urmat de turneu în India în 8 oraşe. 2006 – „Premiul de Excelenţă” în Gala Antidrog acordat de Guvernul României pentru spectacolul „Hell”. Alte informaţii pe www.chrissimion.ro. Volumul Imperativele adolescenței reunește primele trei cărți ale lui Chris Simion, scrise în perioada liceului, 1994-1996.

„A început și nu s-a terminat. M-am îndrăgostit și am rămas așa, nu mi-a trecut. Cât durează? Știu când a început. Dar când și cum se va termina? De ce vreau să știu despre ceva despre sfârșit înainte să apară? Mama spune că ei îi place să trăiască ce are. Și când am întrebat-o ce are, mi-a spus că numai prezentul. Nu prea înțeleg de ce să nu vrei să ai amintiri și speranțe. Eu vreau să trăiesc în toate timpurile, să fiu ca o corabie care se plimbă peste tot.”

Am citit Imperativele adolescenței de Chris Simion din curiozitate, mai mult decât dintr-o nevoie clară de lectură. Știam că e o carte scrisă când autoarea era foarte tânără și voiam să văd cum arată o carte scrisă din „interiorul adolescenței”, nu despre ea retrospectiv, cum fac majoritatea autorilor. Mă atrăsese felul în care Simion scrie în Ce ne spunem când nu ne vorbim, acolo era ceva special în ton, în cum prindea frânturile de gânduri și le transforma în ceva care avea greutate. La Imperativele adolescenței, lucrurile au fost un pic diferite, mai haotice, dar tocmai asta, într-un fel, i-a dat autenticitate. E o carte care pare scrisă cu nerv, cu un fel de grabă interioară, ca atunci când vrei să scoți tot ce ai în tine și nu prea știi cum, dar simți că trebuie să o faci. Nu are un fir narativ clar, nu urmează o poveste, nu e despre un personaj sau despre o întâmplare, ci mai degrabă e o colecție de gânduri, stări, revolte și întrebări puse cap la cap. Poate de asta mi-a fost greu uneori să o citesc dintr-un foc. Nu e genul de carte care te ține prins de o poveste, ci mai degrabă una care te provoacă să te oprești des și să te întrebi dacă tu ai simțit vreodată ce scrie acolo. Și uneori ai simțit, dar poate n-ai știut cum să o formulezi.

„(...) Singurul care are dreptul să-mi judece valoarea e timpul.”

Chris Simion scrie într-un mod personal, aproape intim, ca și cum ai citi un jurnal care nu trebuia să fie citit. Are pasaje care seamănă cu poezie, altele care sunt aproape eseuri, apoi câte un monolog interior care se transformă brusc în ceva aproape teatral. Totul e într-o mișcare continuă, de parcă gândurile nu pot sta pe loc și nici nu se pot organiza prea logic. Asta poate părea derutant uneori, mai ales dacă ești genul care preferă o structură clară sau un sens liniar. Mie mi s-a părut că, deși uneori pare repetitivă sau prea insistentă pe anumite teme, are momente în care chiar reușește să atingă ceva profund și sincer. Ce mi s-a părut interesant, dar și greu de digerat pe alocuri, a fost modul în care abordează relația cu divinitatea. Nu e o religiozitate tradițională, ci o căutare, un dialog cu Dumnezeu care sună adesea ca un strigăt sau ca o ceartă. Nu cere răspunsuri exacte, dar nici nu se mulțumește cu liniștea. Se simte că autoarea era într-o perioadă de frământare, în care încearcă să înțeleagă ce rost are totul – suferința, iubire, conflict, chiar și despre ideea de destin. E o carte care vorbește mult despre durere, despre lipsă, despre a nu te simți înțeles. Și chiar dacă uneori exprimările sunt poate prea dramatice, ele par sincere. Nu mi-a dat impresia că vrea să fie profundă doar ca să pară interesantă, ci că așa simțea atunci. Și chiar dacă nu sunt de acord cu toate ideile sau nu m-am regăsit mereu, am respectat onestitatea.

„Omul învinge în fața morții prin iubire.

Omul moare în afara iubirii.
Nu există mormânt pentru suflet când iubești.

Dacă te pasionează veșnicia, iubește.”

Legat de partea despre iubire, aici am avut sentimente amestecate. Pe de o parte, mi s-a părut că redă foarte bine frustrarea aceea adolescentină – când iubești, dar nu știi ce înseamnă asta exact, când vrei ceva de la celălalt, dar nici tu nu știi ce anume. Are fraze care descriu bine acel sentiment de „vreau să fiu iubit, dar nu știu dacă merit” sau „nu-mi ajunge cât primesc, dar nici nu știu ce să ofer”. Pe de altă parte, uneori m-a obosit intensitatea. Sunt multe pasaje în care iubirea e prezentată ca ceva dureros, distructiv, și am simțit că lipsește o nuanță – nu totul trebuie să doară ca să fie autentic. Dar probabil asta face parte din felul în care vezi lucrurile când ești adolescent: totul e la extremă, nimic nu e călduț sau moderat. 

„Murim în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare an. La ziua de naștere ar trebui să ne sărbătorim încă un an în care am murit. Ne zbenguim atât de mult prin viață, cum fac copiii în parc, la joacă. Nici nu realizăm trecerea. Acum ne jucăm cu lopățica în pământ și puțin mai încolo ne îngropăm în el.”

Sunt și momente în carte în care simți că ideile se repetă, că unele pasaje parcă nu mai adaugă ceva nou, ci doar întăresc aceleași teme: neliniște, confuzie, credință, iubire, vină. Aș fi vrut uneori să văd o evoluție mai clară sau măcar un contrast între început și final – totuși, să nu uităm vârsta la care cele trei cărți (reunite în volumul de față) au fost scrise. Dar chiar și așa, în haosul ăsta emoțional pe care îl expune, sunt bucăți care mi-au rămas în minte – o propoziție despre frică, o întrebare despre sens, o afirmație despre uitare, ceva despre Dumnezeu, care mi s-au părut a avea o încărcătură emoțională mai mare decât, poate, câteva pagini întregi. Am și alte cărți scrise de Chris Simion și, cu siguranță, mă voi întoarce cu mare drag la această autoare.