„Olive Kitteridge” de Elizabeth Strout- Recenzie

V-ați gândit vreodată că timpul, de fapt, nu există? Că, pur și simplu, trăim într-o clipă? Într-o singură clipă etern. În clipa „asta”. Nicolae Iorga spunea „Pierdem ani în viață, iar la moarte cerșim clipe”, ca și cum ne-am amăgi, continuu, că suntem muritori și că niciodată nu va veni ziua în care ne vom opri din respirat, ne vom răci și vom muri, pentru a deveni, apoi, îngrășământ pentru narcisele crescânde pe un deal îndepărtat și rupt de viață. Da, poți trăi o viață lungă, zeci de ani, poate chiar o sută, dar asta nu înseamnă că ai trăit cu adevărat, înseamnă doar că ai avut o genă longevivă și, ta-da, (ne)norocul tău. Poți trăi o clipă, intensă, firavă, și să simți că ea a reprezentat întreaga ta viață. Indiferent la ce vârstă te afli acum, poți citi la nesfârșit o anumită pagină din cartea vieții tale, pagina în care ai simțit că trăiești din plin, pagina la care ți-a vibrat toată ființa iar respirația ți s-a tăiat și a cutreierat câmpiile sufletului. Pentru că în acel moment nu ai mai respirat aer, ci ai respirat însăși expirația divină.

Elizabeth Strout este o romancieră americană contemporană născută în 1956, în Portland, Maine. După un an de studiu la Oxford și studii de drept la Syracuse University College of Law, autoarea își publică primul text literar în revista New Letter, 1982. Apoi se mută la New York și continuă să publice în diverse reviste literare, timp în care lucrează (vreme de șapte ani) la primul său roman, „Amy and Isabelle”. Publicat în 1988, romanul se bucură de un mare succes în SUA și intră în selecțiile mai multor premii literare, printre care Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2000) și Premiul Orange (2000). „Abide with me” (2006) este al doilea roman devenit bestseller național. În 2007, scriitoarea predă cursuri de „creative writing” la Colgate University din Hamilton, Madison Country, New York. Lucrările ei sunt incluse în programa Facultății de Litere din cadrul Queens University în orașul Charlotte, Carolina de Nord. În prezent, autoarea locuiește în New York.

„Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate, un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită, regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri. Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne și plictiseam. 

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

Sincer, m-am îndrăgostit de personajul Olive. Nu știu de ce, dar mi-a plăcut să o asemăn, fizic, femeii de pe copertă. Poate că, de fapt, chiar se potrivesc. Bătrână - însă fizicul o trădează, capabilă să facă alegerile potrivite, dând greș în unele cazuri, melancolică, tristă, dorind să trăiască într-o lume mai bună, și deși a trăit în ea șaptezeci și doi de ani, simte că nu și-a îndeplinit scopul, că viața a trecut pe lânga ea precum un tren, iar ea nu a reușit să urce pentru că nu avea bilet. Este un caracter puternic, ce impresionează prin replici, prin rațiune și alegeri, prin concretețea sa de a fi unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din literatura contemporană. Tristă, regretând trecutul, regretându-și alegerile, finalul operei este pur și simplu uimitor, este explozibil, este exact ceea ce trebuia scris pentru ca un asemenea roman - din păcate - să se termine. Eh, cum se zice, toate lucrurile bune și frumoase au un sfârșit. 

Ca de fiecare dată, am selectat și niște citate care mi s-au părut frumoase, precum și unele secvențe care reflectă caracterul lui Olive Kitteridge:

„- Știi cum se spune, zise doamna Kitteridge. Psihiatrii sunt duși cu pluta, cardiologii au inima împietrită...

- Și pediatrii? se întoarse Kevin către ea.

- Niște tirani, completă doamna Kitteridge, ridicând din umeri.”

„(...) Angie își dădu seama că înțelesese ceva prea târziu și probabil că așa e viața - înțelegi ceva când e prea târziu.”

„- Înțeleg, spuse din nou Olive, de data asta foarte tare. Ce cuvinte urâte născocesc oamenii , Cynthia - proces, interiorizare, depresiv, toate prostiile astea. M-ar deprima dacă aș fi nevoită să pronunț cuvintele astea toată ziua.”

„- Ce s-a întâmplat? o întrebă Olive. N-ai mai văzut niciodată o bătrână plângând?

Nu-i plăcea să stea singură. Mai mult decât atât, nu-i plăcea să fie nici în prezența altor oameni.”

„Nu suntem toți atât de norocoși să murim în somn.”

 

„Olive Kitteridge” (2008), a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009 - o carte despre pierdere, despre neputința de a stabili sau de a reînnoda legăturile sufletești cu cei apropiați, dar și despre speranță și reînnoire. Ceea ce înseninează existența dureros de confuză, uneori lipsită de sens a personajelor sunt clipele fugare în care acestea înțeleg că viața vibrează totuși de frumusețe și că, în cele din urmă - cu bune, cu rele, așa e ea - merită trăită. 

Cărora le place literatura clasică, ușoară - dar profundă, plină se substrat, cu siguranță vor aprecia această carte. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a o citi, o puteți comanda de AICI. Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. 

Editura Litera - Colecția Clasici Moderni

Traducere din limba engleză de Ioana Opaiț

320 pagini