Tot ce i-am promis tatălui meu, de Ioana Maria Stăncescu - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Autori români

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2020

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021. La aceeași editură, în anul 2024, a apărut al doilea roman al autoarei, Tăcerea vine prima, care vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei.

🌻 CURAJUL DE A-ȚI ASCULTA DE INIMĂ & DE DORINȚE 🌻

Am citit Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Maria Stăncescu într-un moment în care nu prea știam ce să mai aleg din raftul de ficțiune românească contemporană. Numele cărții m-a făcut să cred că voi citi ceva centrat pe relația dintre o fiică și tatăl ei, ceva poate mai simplu, mai emoțional, dar în alt registru decât ceea ce am primit, de fapt. A fost mai mult. Mult mai mult. Eu sunt băiat. Și poate că, la prima vedere, povestea unei femei de 40 și ceva de ani, diagnosticată cu cancer, care se luptă nu doar cu boala, ci cu toate „straturile” de identitate care i-au fost agățate de-a lungul vieții, n-ar părea că m-ar atinge direct. Dar m-a atins. Pentru că nu e doar o carte despre o femeie bolnavă. E o carte despre cum viața te poate prinde pe picior greșit chiar atunci când credeai că ai făcut tot ce trebuie. E o carte despre sinceritate și despre confruntarea cu propriile alegeri, unele făcute de voie, altele de nevoie. Și despre ce mai rămâne din tine când îți dai seama că nu mai ai timp să amâni nimic.

„Nu mă îndur să arunc nimic. De atâta timp îmi car amintirile după mine, le duc în spate, le târăsc ca pe niște geamantane zdrențăroase care au început să se rupă pe la colțuri, lăsând să scape bucăți din ce a fost. Din când în când, mă așez în mijlocul drumului și-mi deschid valizele. Îmi îngrop fața în zile trecute, cotrobăi după ce era, probez ce știam că-mi place, caut cu înfrigurare ani, dau la o parte săculețele cu naftalină de pe poveștile de demult. Deodată, o coloană de gânduri se pune-n mișcare și eu trebuie să mă ridic repete, să închid valiza și să mă trag într-o parte ca să nu dea peste mine.”

Personajul principal, Ada, m-a făcut să privesc cu alți ochi rolurile în care sunt împinse femeile – soție, mamă, fiică, angajată, amantă, toți acești termeni care vin cu reguli nescrise și cu o presiune continuă. Ada nu mai vrea să joace după reguli. Sau, mai exact, boala o obligă să le reevalueze. Și ceea ce pare la început o tragedie, se transformă treptat într-o eliberare. Nu una ușoară, nu una spectaculoasă, ci una dureroasă, dar necesară. M-a impresionat faptul că această luptă nu e romanțată. Ioana Maria Stăncescu nu încearcă să ne impresioneze cu lacrimi și dramatism gratuit. În schimb, livrează totul o voce clară, uneori sarcastică, alteori frântă de teamă sau de oboseală, dar mereu sinceră. Mereu, mereu sinceră. Am simțit că Ada e genul de personaj care te face să îți pui întrebări. Despre tine, despre părinții tăi, despre relațiile în care ești. Despre ce alegi și de ce. Despre cât de mult din viața ta e trăită de fapt după dorințele tale și cât după așteptările celorlalți. Nu știu dacă sunt cuvinte mari, dar cartea asta chiar mi-a oferit o „imagine de interior”, să zic așa, asupra unui tip de durere care nu e doar fizică – cancerul în sine – ci și emoțională: vina de a nu fi fost altfel, dorința de a fi iubit altfel, frica de a fi uitat.

„(...) Pentru că știu că preț de câteva zile, de câteva zeci de ore adunate grămadă, voi face exact ce-mi doresc și cum îmi doresc, voi profita de el, îl voi consuma ca și când ar fi un obiect, doar al meu, pe care îl țin la îndemână, obligându-l să mă ia în brațe, să mă ajute să adorm noaptea și să mă iubească exact cu gesturile și cuvintele pe care i le cer eu.”

Personajele secundare sunt la fel de bine conturate. Matei, soțul Adei, mi s-a părut unul dintre acei oameni care sunt „buni pe hârtie”, dar care nu reușesc să simtă la timp nevoile celuilalt. Nu e un personaj rău, nu e agresiv, nu e toxic în sensul clasic, dar e absent, prins în propria versiune de „așa-se-face”. Și poate tocmai de aceea e atât de real. Apoi este F., amantul misterios, francez, vechiul iubit. Relația lor pare, într-un fel, salvatoare, dar nu e clasică, nu e o „dulcegărie”. E o relație complicată, în care se reîntorc, ca într-o reverie, dar și cu luciditate. Nu pare dragoste idealizată, ci un spațiu sigur în care Ada își permite să existe fără toate rolurile impuse. Iar Parisul în care se refugiază din când în când devine un simbol al libertății, al posibilității, dar și al imposibilului. Și apoi e tatăl. Cel căruia i-a promis totul. Relația cu el e descrisă prin amintiri, gânduri, frânturi de dialog interior. Nu e un om perfect. Dar e un punct de referință. Uneori absent, alteori dur, dar prezent în memoria ei precum un drum trasat adânc, pe care Ada îl tot reface mental. Promisiunea din titlu nu este una clară, scrisă negru pe alb. E mai degrabă o datorie față de sine, o promisiune de a nu se pierde, de a nu uita cine e cu adevărat.

„– (....) Știi, orice-ai face, viața tot trece. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te așteaptă. Altfel, e doar timp, nu e viață.”

Mi-a plăcut foarte mult stilul Ioanei Maria Stăncescu. Scrie fără fasoane, dar cu o precizie care te lovește. Nu are nevoie de metafore pretențioase ca să transmită ceva puternic. Are un fel de a așeza cuvintele care te face să simți totul aproape, tangibil. Și da, umorul, chiar și acela negru, e binevenit. În mijlocul unei povești despre boală, moarte, vină și renunțare, sunt momente de autoironie și de luciditate care chiar se simt ca o gură proaspătă de aer. E o carte vie, colorată aș putea spune, chiar dacă tema e una dură. Ca băiat, mi s-a părut o carte importantă. Nu pentru că m-a învățat ceva ce nu știam deloc, ci pentru că mi-a oferit o perspectivă mai nuanțată asupra lucrurilor pe care le vedem, dar nu le înțelegem întotdeauna. Ce înseamnă să fii mamă și să nu mai vrei să fii doar mamă. Ce înseamnă să trăiești într-o căsnicie care pare totuși să funcționeze, dar nu îți mai transmite nimic, nu tem ai face să simți. Ce înseamnă să îți dorești să fii văzută, atinsă, ascultată. Să te simți din nou femeie, nu doar o piesă dintr-un mecanism de familie. Tot ce i-am promis tatălui meu nu este prima carte scrisă de Ioana Maria Stăncescu pe care am citit-o; pot spune, fără nicio reținere, că este o autoare a cărei activitate literară chiar o voi urmări cu mult interes.

Alte recenzii ale cărților scrise de Ioana Maria Stăncescu, apărute și pe blog:

 | Tăcerea vine prima |