Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (Crima perfectă, #1), de Holly Jackson - Recenzie

Editura: Corint 

Colecția: LedaEdge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2020

Traducere: Daniel Silviu-Bivol 

Holly Jackson a început să inventeze povești la o vârsta fragedă și a scris primul său roman la doar 15 ani. Adoră cărțile, jocurile pe calculator și documentarele polițiste care îi permit să își pună la încercare calitățile de detectiv particular. Locuiește în capitala Marii Britanii, iar distracția ei preferată este depistarea greșelilor de ortografie de pe indicatoarele rutiere. La Editura Corint, în colecția LedaEdge au apărut deja și celelalte două volume din serie - Fată cuminte, răzbunare cruntă (2021) și La un pas de moarte (2022).

„Mă agățat de un pai, știu (...).”

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea. Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic. Prietena din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul. Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însa nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

„O, Doamne! Tocmai mi-a trecut prin minte o idee oribilă sau poate că una strălucită. Oribilă și, cu siguranță, imorală, probabil și stupidă. Și, desigur, de-a dreptul greșită. Dar chiar și așa, cred că ar trebui să o fac. Nu pot să ies din asta curată ca lacrima dacă chiar vreau să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat (...).”

Un proiect pentru ultimul an de școală (sau ceva de genul, sincer n-am înțeles prea bine fiindcă eram mult prea entuziasmat de faptul că, finally, citesc și eu această carte) se transformă într-o adevărată investigație polițienească cu adolescenți curajoși, răsturnări de situație dintre cele mai neașteptate, atunci când Pip se decide (de ce nu?) că ar fi super-interesant să investigheze o crimă care a avut loc cu cinci ani în urmă. Bine, ideea e că Pip consideră că Sal Singh nu este, de fapt, criminalul. De fapt, ea nu numai că este de părere că poliția a greșit, ci vrea să demonstreze întocmai acest lucru. Well, girl, va fi greu - dar de asta există ficțiunea, nu? Să facem lucrurile posibile, mai la îndemână, mult mai ușoare (dacă ar fi să analizez cartea dintr-o perspectivă rațională, e evident că ce s-a întâmplat în această carte este departe de a fi vreodată posibil). Dar nu-mi pasă, fiindcă am avut parte de o lectură absolut genială - și știam că o să-mi placă, având în vedere cât de mult o lăuda lumea și ce hype grozav avea și încă are.

„Nu sunt ofițer de poliție, ăsta e doar un proiect de școală, deci nu pot să îi oblig pe oameni să îmi zică ceva anume. Iar astea sunt exact genul de secrete pe care le-ai împărtăși doar cu cele mai bune prietene ale tale, nu cu vreo fată oarecare, cu teme de făcut.”

Toate dovezile par să fie împtriva lui Sal. Mai rău decât atât? Andie nu a fost găsită niciodată. În viață. Sau cadavrul ei. Ceea ce înseamnă că poate Andie încă trăiește. Sau nu. În fine, mi-am pus multe întrebări pe măsură ce înaintam în lectură, doar ca să mi-o iau nasol spre sfârșit când, vă dați seama, toate lucrurile ies la lumină. Ideea este că pe măsură ce Pip începe să aprofundeze detaliile presupusei crime, cantitatea de minciuni ascunse care ies la iveală este fenomenală. Iar lista suspecților continuă să crească. De parcă n-ar fi fost deja destul de tensionată treaba, Pip mai începe și să primească niște mesaje anonime în care este amenințată să renunțe la cercetările pe care le face. Ei bine, Pip nu percepe asta decât ca o dovadă a faptului că, într-adevăr, lucrurile decurg de minune, iar ea se află, încet și sigur, pe urmele adevăratului criminal. 

„Mai întâi Naomi, în ai cărei ochi nici nu pot să mă mai uit. Și acum Elliot? De ce există întrebări despre Andie Bell care oferă răspunsuri ce duc spre oamenii apropiați mie?”

Nu o fi thriller-ul meu preferat, dar cu siguranță is a masterpiece. Serios, mi-a plăcut la nebunie - atât de multe pagini și nici măcar una care să mă facă să strâmb din nas. Totul a mers ca pe roate, rapid, pac-pac, nici nu mi-am dat seama cum trec paginile și cum am ajuns la jumătate, apoi la sfârșit: l-am citit într-o singură zi, în doar câteva reprize. Și pe măsură ce continuam să înaintez în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai interesante. Au unii autori un talent de a termina un capitol într-un anumit fel, încât nici măcar la baie nu-ți permit să mergi. N-am mai avut alte alternative, opțiuni speciale: a trebuie doar să citesc și să citesc și să citesc. Până m-am umplut de o energie negativă pentru tot ce se întâmplă și pentru cât de tensionate deveniseră, în cele din urmă, lucrurile. Și dincolo de a fi un thriller foarte bine scris, narat dintr-o perspectivă subiectivă (Pip) și una obiectivă (naratorul care oferă o imagine de ansamblu asupra unor situații), romanul acesta este unul, să-i zic așa, „complet”: ai o perspectivă amplă asupra a tot ceea ce se întâmplă, fiind martor omniprezent atât la procesul investigației, cât și la „trăirile interioare” ale personajelor principale.

„Dar cum întrebi, așa, la întâmplare, un om matur pe care îl cunoști de când aveai șase ani, dacă a mințit în legătură cu o fată ucisă?”

Și mai mult decât atât, e și un roman care abordează, subtil, niște subiecte, haide să le zicem, tabu: rasism, moartea unei persoane apropiate, sinucidere, droguri, viol, abuz emoțional și violență, hărțuire și bullying. Se-ntâmplă destul de multe lucruri pe care unii le-ar putea percepe ca fiind greu de asimilat. Însă stilul de scriere a lui Holly Jackson este fantastic, inserând chestii chiar interesante cum ar fi diagrame, postări de pe platformele de socializare, e-mail-uri și alte chestii de acest gen. Note de subsol, interviuri cu suspecții - un fel de podcast terifiant despre o crimă în care, chiar și după atâția ani, lucrurile încă se mișcă. Și care de la bun început a prezentat lacune raționale - dar doar Pip a știu să le observe. Motiv pentru care s-a și angajat în această anchetă care ar putea-o costa propria viață. 

„O viață nevinovată a fost luată și toată lumea din oraș a vorbit urât despre el, transformându-l într-un nemernic. Dar dacă oamenii ăștia l-au făcut să pară un nemernic, atunci pot să îl și reabiliteze. Doi adolescenți au fost uciși acum cinci ani și jumătate în orașul Little Kilton. Iar noi deținem indiciile pentru a găsi criminalul: eu și Ravi, și acest document Word, care pare că nu se mai sfârșește niciodată.”

M-a emoționat puțin, ce-i drept, relația dintre Pip și Ravi. Chiar dacă nu-s neapărat un fan al cărților cu adolescenți, întrucât cred că am depășit puțin acea perioadă, chiar mi-a plăcut și poate ar trebui să ies mai des din zona mea de confort (deși se cheamă „zonă de confort” dintr-un motiv specific). Deși nu a existat aproape deloc romantism între ei doi, mi-a plăcut mult că amândoi au pus investigația pe primul loc. Transformarea lor, de la a fi stângaci unul în preajma celuilalt, de a se certa, la a face o echipă memorabilă pentru rezolvarea cazului și, în cele din urmă (după cum era de așteptat), de a se îndrăgosti unul de celălalt, mi s-a părut că a urmat o traiectorie firească, deloc chinuită. Deci, mi-a plăcut și acest aspect, pe lângă toate celelalte. 

„Acest proiect nu mai e doar o presupunere optimistă, așa cum a început. Nu mai e vorba de mine, ascultându-mi instinctul pentru că Sal a fost bun cu mine atunci când eram mică și sufeream. Nu mai e vorba de Ravi sperând în ciuda tuturor dovezilor că îl cunoștea cu adevărat pe fratele său mult iubit. E real, nu mai e loc de poate/posibil/presupun. Sal Singh nu a ucis-o pe Andie Bell. Și nici nu s-a sinucis.”

Chiar n-am găsit nimic care să nu-mi fi plăcut la Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți, primul volum din serie. Abia aștept să le citesc și pe celelalte două, asta-i clar. A avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller autentic (o, da, și de când căutam un thriller care să nu fie redundant și plictisitor și care să abordeze aceleași chestii în aceleași cadre cu același gen de personaje); astfel, nu mai am ce să spun. Vi-l recomand cu mare drag, dar sunt sigur că mulți dintre voi l-ați citit deja, așa că, acum, mă trezesc și eu să vi-l recomand. Oricum, mă bucur foarte mult că, în sfârșit, am reușit să ajung la el. Iar astăzi, după ce termin cartea pe care am început-o deja (mai am câteva pagini), mă voi apuca și de volumul al doilea, Fată cuminte, răzbunare cruntă, care sper că va fi cel puțin la fel de bun. 

Fiica ascunsă, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2017

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.

„Îmi era de-ajuns să mă simt ocrotită, fără termene de ținut minte, fără urgențe de înfruntat. Nimeni nu mai depindea de grija mea și eu însămi, în sfârșit, nu-mi mai eram o povară.”

O meditație profundă şi emoționantă asupra condiției de femeie şi mamă. Leda, o profesoară de literatură engleză, divorțată de multă vreme, rămâne pentru prima oară singură după ce fetele sale, de-acum mari, pleacă în Canada, să locuiască împreună cu tatăl lor. Convinsă că va fi copleşită de singurătate şi de un sentiment de inutilitate, Leda găseşte în schimb o libertate la care nu îndrăznise să se gândească. Această libertate însă, se transformă într-o necruțătoare introspecție provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, unde Leda pleacă într-o mică vacanță. Astfel, povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.

„- Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.”

Uite-mă, după aproximativ opt ani de când am încercat să citesc primul volum din Tetralogia Napolitană, adică Prietena mea genială, însă renunțând încă de la primele pagini, citind o carte scrisă de Elena Ferrante. Mi-e oarecum rușine că am vrut să citesc această carte doar după ce am văzut geniala ecranizare, în care Olivia Colman (care o interpretează pe Leda) face un rol absolut extraordinar, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță datorită acestuia (sincer, sper să îl și câștige). Dar, Dumnezeule, dacă filmul mi-a plăcut la nebunie, atunci, cel puțin pentru mine, romanul acesta este o capodoperă. În regulă, recunosc, mereu am fost mișcat (și voi fi în continuare) de acele cărți cu și despre mame, care pun sub lupă condiția de a fi mamă - iar când totul se rezumă la o dramă, atunci cu siguranță lucrurile sunt pe placul meu. Iar Fiica ascunsă, această nuvelă scrisă de Elena Ferrante, este ceva ce, după părerea mea, ar trebui citit de fiecare - fie bărbat, fie femeie. Pentru că, în cele din urmă, este o carte despre viață, despre condiția maternă, o meditație incisivă asupra condiției de a fi mamă și femeie.

„Fetițele mă priveau fix. Le simțeam privirile care voiau să mă îmbuneze, dar cu cât simțeam strălucirea vieții fără ele, culori noi, corpuri noi, inteligență nouă, o limbă străină pe care s-o stăpânesc, în sfârșit, ca și cum ar fi cea firească pentru mine, nimic, nimic nu mi se mai părea conciliabil cu spațiul acela domestic din care amândouă mă priveau așteptând.”

O vacanță. O plajă liniștită. Soare și înghețată. Ceea ce pare un cadru improbabil unui roman atât de bun, se transformă imediat într-o poveste psihologică întunecată, într-un thriller psihologic acut despre familie și lupta cu demonii interior, iar în Fiica ascunsă, Elena Ferrante pare că trage copertina care maschează „idei reconfortante” pentru a expune întunericul abisal care se ascunde în spatele acestora. O privire captivantă asupra laturii mai puțin cunoscute, poate chiar tabu, a maternității - cât de greu este, de fapt, să fii mamă și să-ți iei toate angajamentele specifice pe care le presupune creșterea copiilor. O intrigă plină de presimțiri, așa am perceput totul, cu o tensiune atât de mare încât, drept cititor, simți că ai putea fi sfâșiat în orice moment; niște tensiuni nu prea diferite de tensiunile interioare care o sfâșie pe naratoarea acestei cărți, Leda, profesoara de vârstă mijlocie, încă de când era mamă tânără. Elena Ferrante analizează modul în care viața de familie și cariera, această dicotomie sui generis, pot rupe o persoană în două, punând-o la încercare atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic. 

„Ah, să le fac invizibile, să nu mai simt nevoile trupurilor lor ca pe întrebări mai presante, mai puternice decât acelea care veneau dinspre corpul meu. Am terminat de decojit portocala și am plecat. De atunci, timp de trei ani, nu le-am mai văzut și nici nu le-am mai auzit.”

Examinează modul în care „a te dărui altora” te poate face, pur și simplu, să dispari și să-ți pierzi identitatea, să-ți negi natura interioară. „Să te dorești” cu tot sufletul să te întorci înapoi. Chiar dacă asta înseamnă să faci niște alegeri „nesăbuite”. Fiica ascunsă este ca un cuțit care se răsucește, continuu, în inima unei mame, prin juxtapunerea personajelor - mame și fiice - într-o narațiune pe care, eu unul, am perceput-o ca fiind extrem de întunecată, dură, de o anvergură psihologică aparte - abuzuri emoționale, maternitate și conflictul dintre două mame care aparțin unor generații diferite (nu vorbesc despre „conflict” făcând referire, literalmente, la un conflict fizic). 

„Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alterori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că sunt deja vechi, nimeni nu le mai folosește.”

În scurt timp după ce ajunge în vacanță, Leda o observă pe Nina, o tânără mamă care se joacă împreună cu fiica ei, Elena, și cu păpușa acesteia. Iar această imagine îi stârnește lui Leda amintiri legate de proprii ei copii. În fine, se mai întâmplă lucruri, dar un moment cheie al acțiunii este momentul în care Elena dispare pentru scurt timp, iar Leda începe să intre într-o spirală parcă atemporală, evaluându-și, foarte exact, comportamentul (atipic) de mamă - într-un moment debordant de implicații psihologice, Leda fură păpușa Elenei. Din acest punct, romanul se transformă într-un vârtej care-ți taie respirație și, încetul cu încetul, te claustrează într-o scriitură plină de mister, psihologie, incisivă și dureroasă. 

„- Când eram copil eu, ce aveam? Un pistol de lemn. Pe patul armei era prins în cuie un cârlig de rufe, pe țeavă era un elastic. În elastic puneai o pietricică, așa ca la praștii, și agățai de cârlig piatra și elasticul. În felul ăsta pistolul era încărcat. Când voiai să tragi, desfăceai cârligul și piatra pleca.”

De fapt, ceea ce funcționează cel mai bine la această carte este modul în care Ferrante livrează cititorului o multitudine de teme și idei, succint, echilibrând cu grijă maximă „cantitățile”. Nimic nu se simte în exces, iar momentele de singularitate implică, de fapt, mai mult decât un incident izolat. Spre exemplu, soțul Ninei și familia sa sunt descriși ca fiind oameni duri, reci, dar singura mențiune despre mijloacele lor de trai vin din partea unei persoane care afirmă, pur și simplu că aceștia sunt „oameni răi”. Dar acest lucru este îndeajuns, pentru că în momentul imediat următor, cititorul știe că aceștia sunt oameni răi. Iar asta are un efect de neliniște - de altfel, prezent de-a lungul întregului roman - și mai mare: faptul de a nu avea certitudinea acestui lucru este mult mai impactant decât cel de a-l ști cu siguranță. Ferrante, așadar, are o cadență unică în scriitura ei, una care maximizează neliniștea cititorului.  

„- Le iubeam prea mult și mi se părea că iubirea pentru ele mă împiedică să devin eu însămi.”

Sincer, mi s-a părut că în această carte „evadarea” pare a fi o temă majoră - cum ar fi faptul că Leda vrea să scape de moștenirea „mamelor abuzive” (care definește istoria familiei sale), iar fiicele ei, de asemenea, din același motiv, vor să fie diferite de mama lor. Leda vrea să scape de orașul copilăriei sale. Nina vrea să scape de un soț sinistru și mai vrea și să scape din a fi doar „o definiție a maternității”. Leda își dorește ca fiicele ei să o vadă „ca pe o persoană, și nu ca o funcție”, de aceea Leda se simte din nou ea în momentul în care se desparte de fiicele ei. Foarte simbolică mi s-a părut scena în care a furat păpușa - astfel, Leda poate îndeplini, din nou, o „funcție maternă”, fără a fi nevoită să dea efectiv ceva din ea însăși. Fără a fi nevoită, din nou, să se piardă și să-și nege natura interioară. Nina și Leda servesc ca personaje juxtapuse, ce-i drept, însă Leda are ceva aparte - Nina mi s-a părut mult prea slabă, retrasă, mi s-a părut sleită de puteri, ca și cum a depus armele și și-a acceptat destinul. Deși puternică, Leda regresează atât emoțional, cât și fizic - slăbește, nu mai doarme bine. În cele din urmă, fiecare personaj din această carte pare că are de suferit.

„- Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.

- Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.”

Fiica ascunsă este un roman dur. Chiar este. Și, tind să cred, destul de inconfortabil pentru unii, dar îndeajuns de captivant și inteligent pentru a putea fi considerat o capodoperă. Sincer, cred că este una dintre cele mai bune nuvele citite vreodată. Pentru o carte atât de scurtă, Fiica ascunsă spune și transmite extraordinar de multe. După cum am spus, este prima carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc - și pot spune că sunt dezamăgit de mine însumi că, până acum, n-am citit mai multe cărți scrise de ea. Însă mă bucură nespus faptul că mai sunt și alte traduceri, și abia aștept să ajung la ele. Chiar dacă romanul te lovește, și-o face tare, nu pot să nu apreciez cât de mult mi-a plăcut și cum chiar și-acum, când mă gândesc la el, parcă îmi răvășește sufletul. Mulțumesc, Elena Ferrante, pentru o carte atât de inteligentă, atât de dură și atât de reală!

Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, de Heather Morris - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Categoria: Memorialistică & Diaristică 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021 

Traducere: Luana Schidu 

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

„Nu vrem să vă prevenim asupra greșelilor pe care le-am făcut noi în viață, ca să nu le repetați. Dimpotrivă. Trebuie să faceți propriile greșeli - așa învățați. Dar dacă vă faceți timp să ascultați despre călătoriile și experiențele de viață ale celor din jur, s-ar putea să descoperiți cum să învățați mai repede din greșelile dumneavoastră. S-ar putea să aflați ceva despre cei din jur, care să vi se pară foarte relevant, similar unei situații în care vă găsiți. Ascultarea, ascultarea cu adevărat a oamenilor, e plină de recompense. De asta nu mă îndoiesc câtuși de puțin.”

Tatuatorul de la Auschwitz este una dintre cele mai vândute cărți ale secolului XXI. În Povești despre speranță Heather Morris ne prezintă „povestea din spatele poveștii” – detaliile extraordinare, necunoscute, ale întâlnirii și prieteniei cu Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, dar alcătuieşte și un adevărat ghid de comunicare. Acesta ne va inspira cu o serie de relatări despre oamenii remarcabili pe care autoarea i-a întâlnit, poveștile incredibile pe care i le-au spus și lecțiile pe care le putem învăța de la ei. Povești despre speranță este prima carte de nonficțiune scrisă de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. O împletire între memoir și self-help, este o pledoarie pentru comunicare, empatie și implicare, ce completează portretul lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, așa cum l-a cunoscut autoarea în ultimii lui ani de viață, dar oferă și detalii inedite despre întâlnirea cu două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului care vor fi protagonistele următorului său roman, Trei surori. În Povești despre speranță, Heather Morris explorează arta ascultării – o deprindere  dobândită în copilăria petrecută în Noua Zeelandă. Capacitatea ei de a asculta l-a determinat pe Lale să-i încredințeze povestea lui.

„Cu siguranță că bogăția morală a unei țări ar trebui măsurată prin felul în care îi tratează tocmai pe oamenii care au construit comunitățile din jurul lor.”

Un volum frumos, delicat, sincer, un volum... ca o mângâiere, ca o discuție cu un prieten drag, din copilărie, cu care te-ai reîntâlnit în alte circumstanțe ale vieții. Cu care povestești, schimbi păreri și lecții de viață, reamintindu-vă, în același timp, de cei care ați fost. Și despre cei care ați ajuns. Nu am avut așteptări de la această carte, mai ales fiindcă până acum n-am citit nimic scris de Heather Morris. Mai mult decât atât, dat fiind faptul că este o carte de nonficțiune, și nu beletristică, nu pot aprecia întocmai stilul literar al autoarei. Dar, tind să cred, pot aprecia viabil cât de mult simte, cât de sinceră este și cât de înțeleaptă - pentru că asta am descoperit în Povești despre speranță, și-anume înțelepciune. Înțelepciunea de a asculta și de a povesti, cu talent, cele ascultate. De a vedea lumea din prisma speranței, „a ceea ce rămâne”, din prisma luminii care s-a ridicat din circumstanțele epidemiologice (și sociale) în care ne-am aflat și încă ne aflăm. O carte scrisă frumos, da, pe care am simțit-o ca o ceașcă de ceai cu lămâie: binevenită și dulce-amăruie.

„Cuvântul listen conține aceleași litere ca și cuvântul silent. Cea mai mare problemă de comunicare este că nu ascultăm pentru a înțelege; ascultăm pentru a răspunde.”

Morris vorbește în termeni obișnuiți despre ascultare. Despre ascultarea activă, cea care te învață, nu despre „a auzi pe cineva că ține vorbește și ține un discurs”. În aceeași măsură, vorbește despre poveștile pe care oamenii le au de spus, de învățăturile pe care le au de transmis mai departe, făcând referire totuși la persoane din care s-a inspirat pentru a-și scrie cărțile, Tatuatorul de la Auschwitz, în speță - și sunt absolut sigur că aș fi văzut acest volum de nonficțiune cu alți ochi dacă aș fi citit și romanul. Dar, din păcate, nu l-am citit (nu încă), deși plănuiesc să o fac cât de curând. În altă ordine de idei, nu pot spune, neapărat, că am învățat prea multe din acest volum. Recunosc, eu sunt obișnuit să citesc nonficțiune, motiv pentru care sunt absolut sigur că această carte ar fi mult mai potrivită pentru cineva care nu este familiarizat cu acest gen. N-am s-o consider o carte de „dezvoltare personală”, un guru, maestru spiritual sub dictonul călăuzitor al căruia trebuie să-ți reactualizezi viața. Nu. Dar e o carte frumoasă, limpede, clară, plină de profunzime și esență. Da, e o carte a esențelor, în care Morris alege să vorbească despre lucruri simple în aparență, dar care, la o scrutare atentă, îți dai seama că sunt mult mai complexe. Și mai importante decât (n-)ai crede!

„Să-l ascult pe Lale nu însemna întotdeauna să aud cuvintele pe care le rostea. Deseori, important era ceea ce nu spunea, tăcerea dintre cuvinte. Deseori, expresia de suferință de pe fața lui, ochii în lacrimi, vocea tremurătoare, mâinile alungând demonii și ororile pe care numai el le vedea îmi spuneau mai mult. Îmi spuneau să las lucrurile așa deocamdată; să-i chem pe câini să-i ofere contactul fizic după care tânjea când era supărat; să mai cer o ceașcă de cafea.”

Povești despre speranță chiar este un volum care te luminează, care debordează de înțelepciune. Mai mult decât atât, Morris, la un moment dat, vine și cu o suită de „sfaturi practice” pe care le-ai putea urma pentru a adopta un comportament cât mai sănătos din punct de vedere relațional, deci social: să asculți mai bine, să fii mai atent la ce îți spun ceilalți, să-i lași să vorbească și, uneori, să înveți să taci atunci când este nevoie. Recunosc, m-a amuzat partea asta, pentru că m-am gândit că sunt mulți, mulți oameni care ar trebui să aplece urechea la sfaturile lui Morris. Mă gândeam, totuși, oare chiar trebuie să fie scrisă o carte despre cum să asculți? Nu facem cu toții asta?! Nu, chiar nu o facem, și cel mai rău și patologic este faptul că deseori nu ne dăm seama care pot fi urmările ascultatului pasiv, atunci când ne prefacem că, mda, ne interesează ce spune cineva. Oamenii chiar au povești de spus, și din multe poți extrage lecții și învățături pe care, ulterior, să le integrezi în propria ta viață: să nu faci aceleași greșeli sau, dimpotrivă, să urmezi același comportament sănătos. Puterea exemplului, tind să cred, va funcționa întotdeauna. Cea a exemplului pozitiv, evident!

„Ascultați cu adevărat orice vor să vă spună copiii dumneavoastră, indiferent ce. Dacă nu ascultați cu atenție lucrurile mărunte când sunt mici, n-o să vă spună lucrurile importante când cresc, fiindcă pentru ei totul a fost mereu important.”

În rest, nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă nu mă pot lega de prea multe. Nu e o carte de beletristică, ci una de nonficțiune care se citește rapid, nu te solicită. V-am zis, eu am simțit ca și cum aș avea o conversație cu un prieten înțelept, cu cineva care mă ascultă și pe care sunt deschis să-l ascult, fiindcă îmi oferă sfaturi prețioase care merită atenția mea. Poate aș fi vrut să mă emoționeze mai mult - nu știu, eu la asta mă așteptam - dar dat fiind genul din care face parte, cu siguranță ar fi fost mai greu să se întâmple asta. Recunosc, nu știam mare lucru despre ea înainte de a o citi, habar nu aveam că, de fapt, este nonficțiune, dar am fost atras de titlu și de copertă. Plus că am auzit pur și simplu peste tot de Tatuatorul de la Auschwitz, însă am fost destul de speriat de numărul de pagini, așa că am optat pentru aceasta (am citit-o în timpul sesiunii de examene, deci a fost în regulă). Așadar, chiar cred că v-ar plăcea, mai ales dacă n-ați mai citit până acum nonficțiune. Este o lectură ușoară, dar potrivită pentru cei care vor să abordeze și cărți din acest gen literar. 

Băiatul din lumina farurilor, de Samuel Bjørk - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2021

Traducere: Liliana Pelici

Samuel Bjørk este pseudonimul romancierului, dramaturgului, compozitorului și interpretului norvegian Frode Sander Øien. A publicat prima sa piesă de teatru la 21 de ani, iar de atunci a scris două romane de succes, cinci piese de teatru, a lansat șase albume muzicale și a tradus din opera lui Shakespeare. În prezent, locuiește și lucrează în Oslo. La Editura RAO au mai apărut și cărțile Bufnița vânează întotdeauna noaptea (apărută în anul 2019, traducere de Alexandru Szöllö) și Călătoresc singură (apărută în anul 2015, traducere prin Graal Soft).

„Noi iertăm.

Alegem să credem în bunătate.”

E iarna anului 1996. Pe când se întorcea acasă, un bărbat pare să fi văzut, în lumina farurilor, un animal sălbatic. Apasă cu putere pe frâne și descoperă că nu era vorba despre un animal, ci despre un băiat, singur și înfrigurat, care purta pe cap o pereche de coarne de cerb. Paisprezece ani mai târziu, un cadavru este găsit într-un lac de munte. Săptămâni după aceea, apar și altele. Lângă fiecare corp, ucigașul a lăsat un indiciu, invitându-i pe detectivii Munch și Kruger să intre într-un joc extrem de periculos, fără șanse de câștig, cu cel mai periculos tip de criminal, unul care își alege victimele la întâmplare. Ca să îl găsească pe ucigaș, ei trebuie să sape adânc în propriul lor trecut. Dar cum poți opri un criminal, când nu reușești să-i anticipezi următoarea mișcare?

„Un băiețel stătea pe drum, în fața lui.

Nu se mișca.

Buzele îi erau învinețite.

Și avea coarne de cerb pe cap.”

Nu știam de la ce să mă aștept când m-am apucat de această carte. Știu doar că tocmai terminasem o lectură mai solicitantă și stăteam în fața bibliotecii, gândindu-mă ce aș mai putea citi (nu e ca și cum n-aș avea sute de cărți necitite în bibliotecă dar, în fine, știți și voi cum stă treaba). Știam doar că vreau să citesc ceva thriller, și-am văzut rapid titlul, coperta, am început să o răsfoiesc (și am văzut că are capitole scurte), și m-am hotărât asupra cărții Băiatul din lumina farurilor. Avea să fie prima mea carte scrisă de Samuel Bjørk pe care o citesc, deși am auzit extrem, extrem de des și de Bufnița vânează întotdeauna noaptea (pe care, ulterior, mi-am cumpărat-o). Ce-i drept, nu m-a dat pe spate această carte, dar mi-a plăcut, oarecum, a fost în regulă (nici dezolant de enervantă, dar nici neapărat cum aș fi vrut să fie) mai ales pentru că a mers rapid: m-am apucat de ea seara și am terminat-o în următoarea „repriză de citit”, a doua zi. Cu alte cuvinte, o poveste care a fost bună, a mers rapid, a fost totul alert, dar parcă i-a lipsit profunzimea pe care aș fi vrut-o (da, da, iarăși „sfânta profunzime” care lipsește, de obicei, din cărțile thriller). 

„Băiatul nu mai reuși să vadă nimic înainte ca tatăl lui să sară de pe scaun.

Și să-l împingă pe fundul bărcii.”

Sunt un mare fan al acestui gen literar, probabil știți prea bine, dar în ultima perioadă încep să mă confrunt cu o anumită problemă - nu prea mai găsesc ceva care într-adevăr să mă prindă. Ceva care să mă dea pe spate, să-mi livreze noutate, autenticitate. Da, într-adevăr, am citit multe cărți, iar piața de scriitori de cărți thriller e suprasaturată de aceleași cărți cu aceeași intrigă și aceeași idee. Vorba aia, sau proverbul, în fine, non nova sed nove, adică nu lucruri noi, ci într-o formă nouă. Și cam așa stă treaba. Băiatul din lumina farurilor, romanul lui Samuel Bjørk, n-a fost neapărat ceva autentic, neașteptat, dar parcă a avut niște elemente care au ieșit puțin din clișeismul altor autori - hazardarea crimelor, lipsa de indicii, întorsăturile de situație de-a dreptul neașteptate (aici, pe bune, chiar vorbesc serios), dar care atingeau și acea polarizare a ideii conform căreia îmi era greu să cred anumite „explicații”. Dar, după cum am zis, măcar a mers rapid și, vorba aia, nu m-a plictisit și nici nu am simțit că m-ar solicita prea mult. Dacă ar fi avut și un aer mai emoțional, ceva mai profund, așa, cu siguranță mi-ar fi plăcut mai mult. Probabil trebuie să realizez, odată pentru totdeauna, că romanele thriller nu urmăresc un astfel de interes - să „emoționeze” cititorii, dar chiar mi s-a întâmplat să citesc și cărți thriller care să mă miște. Probabil, din acele momente, ele reprezintă etalonul, standardul pentru mine când vine vorba de acest gen. 

„Dar întunericul se întorsese. Îl văzuse în fiecare membru al echipei de-a lungul nopții; chiar și Munch care, în general, era un mare ursuleț de pluș, umblase pe coridoare cu o privire profundă și întunecată, și cu fruntea încruntată.”

Din câte am înțeles, aceasta este a treia parte dintr-o serie de cărți scrise de Samuel Bjørk, intitulată Holger Munch și Mia Kruger (evident, vorbim despre detectivii principali). Romanul este un thriller, dacă stau și mă gândesc mai bine, destul de dark, oarecum sumbru. Plasat în Oslo, cu doi protagoniști bine conturați (pe care probabil i-aș fi cunoscut și mai bine dacă aș fi citit și primele două cărți) - și anume Mia Kruger, o tipă ceva cam instabilă și cu dependențe (nu mi-am dat seama dacă încă e dependentă sau vrea să treacă peste sau a trecut peste) și șeful departamentului, Holger Munch. Am simțit un interes mult mai mare pentru Kruger care, probabil, are mai multe de oferit decât Holger - un trecut familial tragic, o soră care s-a sinucis - întrucât se confruntă, în permanență, cu o durere profundă. Și totuși, în domeniul investigațiilor, are niște abilități interesante, care o fac indispensabilă pentru echipă și, aparent, este mereu solicitată de directorul departamentului, Holger Munch, atunci când cazurile par, la prima vedere, imposibil de rezolvat. 

„- Totul a fost o tactică de diversiune, îl întrerupse Mia. Contaminarea locurilor crimelor. Adresa greșită. E ca și cum ar vrea să ne trimită după potcoave de cai morți, să ne irosească resursele. 

- În timp ce el trece la faza următoare a planului? se întrebă Goli, cu voce tare.

- Sigur așa pare, spuse Mia.”

În Băiatul din lumina farurilor, cei doi, Munch și Kruger, trebuie să urmărească un criminal în serie ciudat, care își alege victimele aparent întâmplător, fără un motiv evident. Intriga romanului se dezvoltă într-un ritm foarte rapid, sincer, ceea ce face ca totul să fie mult mai intens și tensionat. Nu lasă loc de repetiții plictisitoare, detalii fără sens, ci fructifică întocmai o acțiune densă, complexă și foarte, foarte dinamică. Repet, nu a fost un roman pe care să-l consider genial și pe care l-aș recomanda oricui, dar cu siguranță îl recomand în special celor care abia calcă în lumea cărților thriller. Chiar dacă mi-a plăcut și l-am găsit interesant, a scârțâit pe alocuri, iar unele chestii parcă ar fi putut fi îmbunătățite. În orice caz, pot spune că mi-a plăcut îndeajuns de mult încât să vreau să citesc și alte cărți scrise de acest autor - după cum am zis, mi-am cumpărat recent și Bufnița vânează întotdeauna noaptea și tot ce sper este că e primul volum din serie, și nu primul. Fiindcă am un talent formidabil de a-mi cumpăra cărțile dintr-o serie într-o ordine total aleatorie. Vedem - o voi citi și, evident, am să revin cu recenzia. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

Iernile sufletului, de Katherine May - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Orion

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Călin

Katherine May scrie atât ficțiune, cât și non-ficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery.

Uneori este de ajuns un derapaj de la cursul obișnuit al vieții ca să ai un sentiment de dislocare și singurătate: o boală neașteptată, pierderea cuiva drag, o despărțire, probleme la job. Când soțul său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să renunțe la o slujbă foarte solicitantă, Katherine May s-a trezit aruncată într-un ocean de incertitudine și izolare. Cartea aceasta e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele și a învățat să le privească mai degrabă ca pe niște șanse de a se dezvolta. Transformările incredibile prin care natura trece în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspirație, dându-i puterea de a continua. Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, Iernile sufletului adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii. Katherine May ne invită la acceptarea tristeții prin retragerea din lumea agitată, la descoperirea bucuriei care există în frumusețea trecătoare a iernii, la  înțelegerea vieții ca un fenomen ciclic, nu ca o linie continuă. Iar minunatul ei memoir, care a cucerit cititorii din întreaga lume, ne învață să îmbrățișăm, pur și simplu, iernile din viețile noastre.

„În țesătura realității cotidiene mai există rupturi și câteodată se deschid și cazi prin ele altundeva. Un Altundeva care se scurge într-un ritm diferit de aici și acum, unde toți își văd de treaba lor. Un Altundeva unde trăiesc fantome ascunse vederii și abia zărite de persoane din lumea reală. Un altundeva care funcționează într-un ritm decalat, așa că nu prea poți să ții pasul. Poate că oricum eram pe marginea prăpastiei spre Altundeva; dar acum am căzut prin plasă, la fel de simplu și de discret ca praful care se mută de colo-colo pe podea. Am fost surprinsă să descopăr că mă simțeam acasă acolo.

Începuse iarna.”

Scrie pe undeva pe site că dacă mi-a plăcut Mănâncă, roagă-te, iubește, jurnalul de călătorie (?!) al lui Elizabeth Gilbert, atunci are să-mi placă și această carte. Wrong! N-am să spun că nu mi-a plăcut deloc această carte sau că a fost oribilă sau că m-am chinuit extraordinar de mult până am terminat-o (mda, piticii mei de pe creier care îmi spun că nu trebuie să las o carte până nu o termin, chiar dacă nu-mi place deloc), dar am să spun faptul că această carte, după părerea mea (prin excelență și definiție subiectivă), această carte nu-și merită deloc tot hype-ul de care a avut (probabil, încă are) parte. Dar deloc. Nu știu cum de au perceput-o alții ca fiind fenomenală, „vindecătoare” și alte alăturări de acest gen (în speță, pozitive), dar mie mi s-a părut de parcă ar fi scrisă de un copil, pentru o compunere la limba și literatura română din generală. Sincer. Și asta fără să jignesc pe nimeni, departe de mine ideea aceasta și cultul personalității, dar chiar am impresia că această carte este, efectiv, degeaba.

„Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.”

Și nu contest faptul că unii chiar s-ar putea regăsi în ceea ce a scris Katherine May fiindcă, în fine, este o lecție de viață. Într-adevăr, am găsit multe citate frumoase, dar nu le-am perceput decât ca pe simple alăturări potrivite ale unor cuvinte. În rest, nu m-a emoționat deloc, nu m-a mișcat deloc, nu m-a impresionat deloc. Și, sincer, chiar aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut să simt că, într-adevăr, își merită toate laudele și toate cuvintele frumoase care i se aduc. Dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Poate n-am avut eu, cum se zice, starea necesară, poate, pur și simplu, n-am avut experiența de viață potrivită. Sau poate am citit prea multe cărți mult, mult mai bune din această „tagmă”: memorialistică inspirațională, haide-să-te-învăț-lucruri-despre-viață. Nu știu, mă repet, ce s-a întâmplat, dar am simțit c-am plecat din această lectură supărat că am investit timp în ea. Dar, în fine, măcar am citit-o și-acum o pot da mai departe oricui ar vrea-o, fiindcă eu n-am să o păstrez în bibliotecă.

„E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim.”

Mare a fost „norocul”, să zic așa, că am primit-o de la cineva și că nu am achiziționat-o eu. Altfel, for sure, i-aș fi dat o steluță, nicidecum două. Repet, scriitura este frumoasă, dar după părerea mea nu este îndeajuns să fie doar atât - frumos, dar sec, lipsit de esență. Nu știu care a fost partea care s-a vrut a fi „profundă” din Iernile sufletului, dar știu că pur și simplu am simțit, pe-ntregul parcurs al lecturii, că nu mi-a oferit nimic: nici emoție, nici profunzime, nici trăiri, nici efervescență. Nimic. Și nici nu cred că sunt eu atât de inabordabil și extrem de rece, ca de piatră... Dar a avut această carte ceva care m-a făcut să o citesc pasiv, să nu-i ofer încrederea și creditul meu. Să nu o las să mă convingă. De fapt, mai bine zis, această carte n-a avut ceva care să-mi placă. Pur și simplu. Păcat de copertă, în cele din urmă. Dar, na, se mai vând și lucruri oribile dar împachetate frumos. Nu? 

„În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu alte treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.”

Repet, aici este vorba strict despre părerea mea. Care nu trebuie să fie și a ta. E a mea și cred că mi-am exprimat-o destul de frumos și argumentat. De fapt, cred că asta este interesant la cititori, faptul că percepem cărțile și lecturile diferit, că fiecare are experiența sa cu un anumit titlu. În cele din urma, este vorba despre faptul că fiecare dintre noi trece prin filtrul propriilor experiențe (de viață și romaniste) lecturile pe care le are. De-aici, în fine, finalitatea experiențelor specifice - pentru mine, Iernile sufletului nu a fost o carte care să mă dea pe spate, ba mai mult, nu a fost o carte pe care să o percep ca pe o lectură în sine. A fost doar „ceva” cu care mi-am pierdut, din păcate timpul, dar în cele din urmă nu regret acest lucru, dat fiind faptul că, na, se mai întâmplă și chestii de acest gen. Data viitoare, poate, voi ști de ce să mă feresc, deși recunosc că eram mult prea curios de ce toată lumea iubește această carte; și mi-am dat seama, astfel, că este vorba despre multe variabile ce trebuie luate în calcul, iar unul dintre ele îl reprezintă, după cum am mai zis, experiențele firești ale fiecăruia dintre noi.