Noi, carnivorii, de Agustina Bazterrica - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari

Agustina Bazterrica (n. 1974, Buenos Aires) este o romancieră și autoare argentiniană de proză scurtă, figură centrală a scenei literare din Buenos Aires. A publicat două volume de povestiri și două romane. Cel de-al doilea roman al ei, Noi, carnivorii (Cadáver Exquisito, în limba spaniolă; tradusă în română în 2023 de către Marin Mălaicu-Hondrari), a devenit un adevărat fenomen editorial internațional, vândut în peste jumătate de milion de exemplare în toată lumea și tradus în peste 25 de limbi. Romanul este în curs de ecranizare.

🥀 O LUME ÎN CARE UMANITATEA A FOST „SACRIFICATĂ” 🥀

La abatorul local, Marcos este un foarte eficient manager-adjunct în branșa sacrificării oamenilor – deși nimeni nu le mai spune așa. Soția l-a părăsit, tatăl piere în ghearele demenței, iar el depune eforturi supraomenești să nu se gândească la felul în care-și câștigă existența. După ce animalele, infectate de un virus otrăvitor, au fost omorâte, și după o perioadă de Tranziție plină de ipocrizie, consumul de carne umană — „carne specială” — a devenit legal. Într-o zi, Marcos primește în dar un exemplar de „calitate superioară”, pe care, în ciuda interdicțiilor, îl tratează ca pe o ființă umană. De aici și până la a-și pune întrebarea dacă nu cumva am renunțat la umanitate în schimbul proteinei animale nu mai e decât un pas.

„Tot ce mai vede e poarta șurii și femela, femeia aceea care se uită la el. Pare să plângă. Dar nu are cum să înțeleagă ce se întâmplă, nu știe ce-i acela un pătuț de copil. Nu știe nimic.

Când mai rămâne doar jarul, el deja doarme adânc în iarbă.”

Noi, carnivorii te zguduie din temelii. Te șochează. Te îngrețoșează. Te macină. Te bântuie. Agustina Bazterrica a reușit să construiască o poveste distopică & întunecată, dar adânc înrădăcinată în societatea noastră actuală - o alegorie a hipercapitalismului & hiperconsumerismului care ne dictează viețile. Este genul de lectură care te face să te simți inconfortabil, dar pe care în același timp nu o poți lăsa din mână. De la prima pagină până la ultima, romanul devine o lecție amăruie despre natura umană, despre limitele moralității și despre violența ascunsă în structurile societății. Acțiunea se desfășoară într-un viitor distopic, unde oamenii au renunțat (din obligație, bineînțeles) să mai consume carne de origine animală, din cauza unui virus care a contaminat toate speciile. Bineînțeles, există „soluții”: societatea a legalizat canibalismul, consumul de „carne specială”, iar anumiți oameni sunt crescuți pentru ca, ulterior, să fie sacrificați și consumați. Această nouă ordine mondială este condusă de o ierarhie bine definită, iar toți cetățenii par să accepte tacit acest sistem grotesc, care a devenit normă.

„Câte capete trebuie ucise lunar pentru ca el să poată plăti azilul pentru tatăl său? Câți oameni trebuie să sacrifice pentru ca să uite cum l-a pus la culcare pe Leo, l-a învelit, i-a cântat un cântecel și în dimineața următoare l-a găsit mort? Câte inimi trebuie să fie puse la păstrare în sertare pentru ca durerea să se transforme în altceva? Dar intuiește că durerea este singurul lucru care-l mai face să continue să respire.

Dacă nu ar fi tristețea, nu ar mai avea nimic.”

Marcos Tejo, protagonistul, lucrează într-un abator, o unitate de procesare a cărnii umane, și este cel care se confruntă zilnic cu realitatea sumbră, bolnavă și violentă a acestei lumi. Marcos a devenit gol, este un om lipsit de orice emoție, prizonier al sistemului care, de altfel, l-a obligat să fie așa. Însuși el trăiește o tragedie suplimentară - soția l-a părăsit, iar fiul său a murit la scurt timp după naștere. Acest gol îl face să fie o umbră în propria-i existență, trăind într-o permanentă stare de dezgust și alienare. Povestea devine mult mai intensă în momentul în care lui Marcos i se oferă un „cadou special” - o femeie destinată sacrificiului, „de calitate superioară”. În schimb, în loc să o trimită direct la procesare, Marcos începe să dezvolte o legătură ciudată și neașteptată cu aceasta. Relația lor devine un amestec de protecție și posesie, de cruzime și empatie, iar această ambiguitate te face să-ți pui întrebări privitoare la cum ai reacționa tu, în esență, dacă ai fi pus în astfel de circumstanțe. Ce înseamnă să fii om și cum îți păstrezi umanitatea într-o societate în care aceasta nu mai există, într-o societate în care acesteia i-au fost setate alte coordonate?!

„- Până la urmă, de când e lumea asta ne tot mâncăm unii pe alții. Și nu doar simbolic, ne și îngurgităm literalmente. Tranziția ne-a dat posibilitatea de a fi mai puțin ipocriți.”

Cartea Agustinei Bazterrica este o metaforă tulburătoare, directă și violentă, a societății contemporane, care ridică întrebări privitoare la etică, moralitate, umanitate. Bazterrica își forțează cititorul să reflecteze chiar și asupra modului în care tratăm animalele dar, mai presus de toate, asupra modului în care am putea fi obligați să ne tratăm între noi înșine în anumite circumstanțe date. De-a lungul lecturii, îți dai seama că această lume distopică are reminescențe în realitatea noastră - o societate care deseori normalizează violența, inechitatea, care promovează și susține exploatarea, consumerismul în masă, risipa. Prin prisma personajului Marcos, romanul explorează conceptul de dezumanizare în toate formele sale. Relația lui cu „femela” ne oferă o perspectivă clară asupra procesului de dezumanizare, dar în același timp se întrezăresc și momente de o sfâșietoare umanitate. În lumea lui Bazterrica, nimeni nu pune la îndoială consumul de carne umană, cum nici în societatea noastră consumul cărnii de origine animală nu este văzut, de majoritatea, ca fiind problematic. Nu, nu sunt vegan - am încercat, dar mi-am dat seama că nu pot.

„Asistenții se apropie de vânători și le iau armele. Vânătorii își aruncă prada pe umeri și se duc într-o hală unde prăzile sunt cântărite, marcate și date bucătarilor ca să le tranșeze, să scoată bucățile pe care le vor găti și să ambaleze în vid cele pe care vânătorii le vor lua acasă.

Printre serviciile oferite de domeniul de vânătoare, se află și acela de împăiere a capului.”

Noi, carnivorii chiar a fost un roman care m-a dat pe spate și pe care l-am recomandat absolut oricui. Stilul autoarei este unul tăios, minimalist, pe care l-aș numi un stil „cu greutate”. Atmosfera este densă, iar tensiunea crește progresiv pe măsură ce povestea avansează - nu ai cum, de altfel, să nu resimți o senzație constantă de disconfort atunci când citești. Deși este o poveste, în esență, fictivă, ea se simte ca fiind dacă nu foarte reală, atunci foarte probabilă. Mi-am amintit cât de fragile ne pot fi valorile și cât de ușor pot fi acestea corupte într-o societate care prioritizează hiperconsumerismul. Și, de altfel, cum ne aliniem instinctelor noastre primare - printre care și cel al conservării. Este o carte care te obligă să te confrunți cu adevăruri incomode, dar și un posibil avertisment pe care Bazterrica îl trage. Pe de altă parte, nu pot să nu spun că, în lumea pe care autoarea a creat-o, speranța pur și simplu NU mai există. Încă mă bântuie teribil sfârșitul cărții - dar, sincer, cred că este exact ce a trebuit să fie, deși chiar nu mă așteptam sub nicio formă, nicicând, niciodată, la așa ceva. Cu siguranță va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. V-o recomand cu cea mai mare încredere - tuturor persoanelor cărora le-am recomandat-o și care au citit-o mi-au spus că, într-adevăr, este o carte aparte!