Cicatrici, de Auður Ava Olafsdóttir - Recenzie

Editura: Cartea Românească Educațional

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini:

Anul apariției: 2019

Traducere: Sorina Dănăilă

Născută la Rejkjavik (1958), profesor de istorie la Universitatea din Islanda, cu studii terminate la Sorbona pariziană, Auður Ava Olafsdóttir este unul dintre scriitorii remarcabili ai lumii nordice, şi aceasta în primul rând graţie câtorva romane interesante, chiar dacă mai puţin cunoscute. Raised Earth (1998) şi Butterflies in November (2004), primele romane ale autoarei, cel de-al doilea fiind distins cu premiul Tómasar Guðmundssonar, sunt urmate de: The Greenhouse (2007), Rosa Candida (2010), The Exception (2012), Hotel Silence (2016). Am avut ocazia s-o întâlnesc pe autoare în cadrul festivalului FILIT, și m-am bucurat să descopăr un artist de o profunzime aparte, dar în același timp de o simplitate profundă. Bineînțeles, am cartea cu autograf, ceea ce mă bucur și mai mult!

❤️‍🩹 DESPRE VINDECARE & SPERANȚA CARE IA CELE MAI NEAȘTEPTATE FORME ❤️‍🩹

În paginile romanului Cicatrici, cititorul va afla prea puţină acţiune şi încă şi mai puţine emoţii etalate. În schimb, va descoperi o scriitură strălucitoare a cărei reuşită stă în totala credibilitate şi calda umanitate a poveştii lui Jónas Ebeneser. Autoarea islandeză Auður Ava Olafsdóttir construieşte o lume frumoasă, care însă lui Jónas i se pare necruţător de lentă, întortocheată şi lipsită de sens în lupta lui cu banalitatea vieţii de zi cu zi, în încercarea lui de a trece peste un divorţ şi peste durerea adevărului că fiica lui nu este sânge şi carne din sângele şi carnea lui. Proza aceasta minimalistă – care-i îngăduie, de altfel, lui Jónas să fie oricare dintre noi – reprezintă forţa reală a romanului...

„- Suntem așa de neînsemnați, mai zice el mângâindu-și animalul.

După care se corectează:

- Omul în general este tare neînsemnat.”

Un roman de o delicatețe aparte, care te face să meditezi, să te întrebi, să cauți răspunsuri. Cicatrici te conduce cu pași liniștiți, tihniți și siguri, printr-un labirint al suferinței și redescoperirii sinelui, a naturii interioare. Subtilă, te obligă să te confrunți cu întrebări fundamentale - despre viață, despre pierdere, despre sensul în lume -, întrebări pe care deseori poate, voluntar, le evităm, dar care devin ineluctabile în anumite momente de criză. O viață în derivă, Jónas Ebeneser este un bărbat de vârstă mijlocie care parcă a ajuns la capătul răbdării - este sătul de viață, nu mai are nicio dorință de a trăi. Într-o stare de deznădejde și depresie profundă, Jónas Ebeneser ajunge să simtă că nu mai există niciun motiv pentru a continua să trăiască. După un divorț dificil și realizarea că viața sa a fost, în multe privințe, o simplă iluzie, el decide că singura soluție - cea care le va rezolva pe toate - este să-și pună capăt suferinței. Aici, intră în joc elementul central al cărții, de fapt: călătoria - și nu neapărat una fizică, a spațiului și timpului, ci o călătorie spre adevărata sa natură, spre împlinire.

„- Cele mai bune momente ale vieții mele, povestește Svanur, sunt ele în care, singur cu pușca mea de vânătoare în landă, la crăpatul zorilor, pe burtă în sacul meu de dormit, aștept ca păsările să se trezească. Nu scot niciun cuvânt scrutând crusta de zăpadă. E ca și cum aș fi din nou în burta mamei. În siguranță. De ce ar trebui să ies? De ce ar trebui să mă nasc?

Ce i-am răspuns lui Svanur?

Am repetat ce a spus chiar el. Am spus: Nu, nu trebuie să ieși. A fost ultima frază pe care i-am adresat-o. Ultimul cuvânt va fi fost, așadar: să ieși.”

Hotărât, totuși, să își ia viața, Jónas Ebeneser alege un loc cât mai îndepărtat de casa sa: un hotel dintr-o țară devastată de război, unde distrugerea din jur pare să reflecte propria lui stare sufletească. Hotelul poartă denumirea de „Hotelul Liniștii” (Hotel Silence, cum este și titlul în engleză al cărții) - hotelul, în sine, define o metaforă a stării sufletești spre care Jónas Ebeneser vrea s-o atingă -, un loc al tăcerii, ruinat, care însumează traume colective. Această atmosferă postapocaliptică într-un fel contrastează cu viața aparent banală și neînsemnată a lui Jónas. Însă, în acest spațiu al pierderii, Jónas descoperă ceva ce nu a anticipat: comunitatea fragilă și speranța care încă persistă printre ruinele războiului. Hotelul este condus de doi frați care, în ciuda greutăților, încă încearcă să îl păstreze funcțional. De fapt, acești doi oameni - un frate și o soră - îl fac pe Jónas să înțeleagă că întotdeauna te poți reconstrui, întotdeauna poți să „reînvii” chiar din propria-ți cenușă. Călătoria lui Jónas capătă noi sensuri și este redată cu o sensibilitate profundă, într-o scriitură aproape lirică. Așa cum hotelul la care acesta se cazează are nevoie de reparații, așa și Jónas are nevoie să își reconstruiască viața. Comunitatea din care face parte joacă un rol deosebit de important în acest proces solicitant și îndelungat. 

„(...) Oamenii mor. Ceilalți. Se moare. Folosind impersonalul, de fapt vorbesc despre mine. Mor. Pentru că viața este tot ceea ce poate fi mai fragil. Dacă într-o zi o să am copii, ei vor muri la rândul lor. Dar, când aceasta se va întâmpla, eu nu voi mai fi acolo pentru a-i ține de mână, pentru a-i liniști.”

Prin ajutorul pe care îl oferă celorlalți și micile proiecte la care participă pentru hotel, Jónas își găsește, treptat, un nou scop în viață, o nouă însemnătate. Nu este totul pierdut, în cele din urmă. Audur Ava Ólafsdóttir ne amintește subtil în romanul Cicatrici că, de multe ori, cel mai mare curaj este acela nu de a supraviețui, ci de a te reconstrui din ruinele trecutului. Chiar și în locurile cele mai improbabile, speranța poate să încolțească, poate să înflorească din nou. Hotelul Liniștii este un spațiu al renașterii, unde actele mici de bunătate și grija față de ceilalți dau sens unei vieți care, altfel, era pierdute. Romanul nu este doar povestea unui bărbat aflat la marginea prăpastiei, ci este despre complexitatea durerii umane, despre tăceri, despre griji, despre deznădejde, dar și despre modul în care relațiile cu ceilalți, oricât de nesemnificative și fragile, pot reprezenta un nou punct de plecare. Proza lui Audur Ava Ólafsdóttir este una profundă, lirică, metaforică, plină de nuanțe și de substraturi. Prin tăceri, personajele spun poate mai multe decât prin cuvinte - iar asta dă romanului o încărcătură emoțională aparte!

„Deci, nu suntem noi oare într-o permanentă devenire? Într-o renovare neîncetată? se întreba și Svanur în port, pe malul oceanului verde și agitat, între vaporașe de pescuit balene și vaporașe care duceau turiștii să le observe doar.

- Te nașteri, iubești, suferi și mori, șoptește ea într-un plânset.

- Știu, îi răspund eu.

- Unii dintre prietenii mei nu au ajuns să iubească, continuă ea. Doar să sufere și să moară.”

Cartea lui Audur Ava Ólafsdóttir te face să reflectezi asupra fragilității omului, asupra modului în care fiecare dintre noi putem găsi, în cele mai neașteptate locuri, un nou motiv pentru a merge mai departe, pentru a nu lăsa garda jos. Este o carte despre vindecare, despre vindecarea într-un mod liniștit, intim, care reflectă însăși delicatețea și fragilitatea vieții. Jónas Ebeneser, chiar dacă la început pare lipsit de orice forță, dă dovadă de curaj, de rezistență, pentru că, deși și-a pierdut speranța, puterea interioară îl împinge, chiar și în cele mai întunecate și sensibile momente, să caute lumina. O temă universală, destul de delicată, pe care Audur Ava Ólafsdóttir o abordează într-un mod deosebit de frumos și puternic, dar în același timp elegant și emoționant. Cu toate ruinele sale, Hotelul Liniștii este locul în care înveți, alături de Jónas Ebeneser, că viața, oricât de fragilă ar fi, întotdeauna își poate reinventa și regăsi coordonatele. Vi-l recomand cu cea mai mare încredere, în special dacă sunteți în căutarea unei lecțiuni emoționante, care să vă facă să vă puneți întrebări și să căutați răspunsuri - răspunsuri care se află în voi, în intimitatea și căldura sufletului vostru!