Surorile, de Claire Douglas - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Macovescu

Claire Douglas a lucrat timp de cinsprezece ani ca jurnalistă, o perioadă în care a scris în reviste pentru femei și ziare naționale. Încă de la vârsta de șapte ani și-a dorit să devină autoare de romane. Și-a împlinit visul odată cu câștigarea Premiului Marie Claire pentru Roman de Debut, cu primul său roman, Surorile (The Sisters). I-au urmat Local Girl Missing, Last Seen Alive, Do not Disturb, Then She Vanishes, Just Like Other Girls, Cuplul de la nr. 9 (The Couple at No. 9) și Fetele dispărute (The Girls Who Disappeared). Claire Douglas locuiește în Nath, împreună cu soțul ei și cei doi copii.

☣ DESPRE PRIETENII TOXICE & SECRETE ÎNTUNECATE ☣

După un accident tragic, încă suferind după moartea surorii ei gemene, Abi încearcă să-și ia viața de la capăt mutându-se la Bath. Dar când îi întâlnește pe gemenii Bea și Ben, se lasă atrasă rapid în cercul lor privilegiat și în bună măsură neliniștitor. În timp ce Abi se străduiește să țină pasul cu exigențele capricioșilor săi prieteni, încep să se petreacă lucruri tot mai stranii: îi dispar scrisori prețioase, iar în cameră îi sunt lăsate mesaje de amenințare. O fi opera frumoasei și nestatornicei Bea? Sau Abi e cea care ar face orice ca să-i atragă atenția?

„- (...) Viețile noastre ar fi distruse. Ar trebui să ne mutăm din nou. Ne-am clădit o viață aici. Nu poți spune nimănui, insistă întunecându-se la față. Niciodată.”

Surorile a fost un thriller okay - nu impresionant, nu memorabil, nu neapărat cel mai bun, dar nici cel mai plictisitor. A fost okay, o lectură lejeră, destul de rapidă, antrenantă, pe alocuri seacă și plictisitoare, dar spun asta doar din perspectiva faptului că am citit nenumărate thrillere, așadar am etaloane & standarde când vine vorba de ce anume apreciez în materie de thriller și cum apreciez astfel de lecturi. Nu pot să zic că a fost o carte nasoală, pentru că n-a fost, dar i-au lipsit multe chestii care ar fi făcut-o mult mai bună - cum ar fi tensiunea, ritmul alert. În schimb, a avut personaje destul de interesante, oarecum pe alocuri enervante și deloc digerabile, copilăroase, imature. Însă, înțeleg, înainte de toate avem de-a face cu personaje destul de dezaxate și ciudate. De la Abi, până la Beatrice și Ben, cam toată lumea e puțin hegheș și plecată pe coclauri. Mi-ar fi plăcut, poate, dacă s-ar fi întâmplat mult mai multe și autoarea n-ar fi insistat cu întâmplări inutile, lungind cartea mai mult decât ar fi trebuit. All in one, la început am vrut să-i dau doar două steluțe, însă sfârșit mi-a plăcut și m-a surprins chiar mult - îndeajuns de mult încât, în fine, să mai adaug o steluță la rating.

„- Of, Abi, îmi spune, și îi simt disperarea din voce. Nu trebuie să mai cauți pe cineva care să te salveze. Doar tu o poți face.”

Avem povestea lui Abi, care se confruntă cu trauma pierderii surorii ei geamănă, o pierdere de care altfel se simte vinovată - un accident de mașină, ea aflându-se în momentul respectiv la volan. Mda, îmi pot imagina că te simți vinovat pentru un astfel de accident, îndeajuns de vinovat încât ulterior să fii diagnosticat cu PTSD. Așadar, Abi are o minte destul de fragilă și un psihic cam la pământ. Pare pierdută, dar la un moment dat o întâlnește pe Bea - sau Bea o întâlnește pe Abi -, care seamănă foarte mult, cel puțin din punct de vedere fizic, cu sora ei. Mai mult decât atât, însăși Bea are un frate geamăn, Ben. Destul de interesant și ofertant, nu? Se împrietenesc, tralalala, Abi se mută la ei și de-aici încep lucrurile mai ciudățele. Abi și Ben încep să devină mai mult decât prieteni, dar faza este că lui Bea nu prea-i convine lucrul acesta. De ce? Habar n-am, dar deja este un red flag. Una peste alta, se dovedește că Bea e puțin cam toxică, puțin cam bolnavă, are un simț al proprietății cam patologic și, în fine, nu-i convin multe, nu doar faptul că Abi și Ben încep să aibă o relație amoroasă. Pornirile ei patologice sunt destul de violente și.... în fine, se ajunge și la altele.

„- Nu-ți dai seama? mă tângui. Cineva vrea să mă distrugă. Îmi dau seama că par foarte paranoică.”

Cam asta-i toată ideea cărții, de fapt. Dinamica toxică dintre Abi și Beatrice, mai intervine uneori și Ben în ecuație. Încetul cu încetul, ne dăm seama că Bea și Ben ascund niște chestii și că interesul lor pentru Abi depășește mai mult decât cel al unei prietenii sau al unei relații amoroase. Claire Douglas tot continuă să pistoneze pe această relație, înfățișându-ne întâmplări ciudățele, ba certuri, ba scuze și așa mai departe. La un moment dat, ajunsesem în punctul în care pur și simplu nu-mi mai plăcea de nimeni din carte, și voiam doar să văd încotro vor merge toate. Partea bună este că lectura a mers chiar foarte rapid, am dat-o gata în două reprize de citit. Scrisul mare, stilul direct, pe alocuri puțin cam forțat și cam cu prea multe detalii (ah, de asemenea, n-am putut să înțeleg faptul că Abi menționează la un moment dat că nu prea le are cu accentele, dar mereu - întrucât capitolele sunt și la persoana I, din perspectiva ei - face aprecieri privitoare la accentele celorlalți - „vag accent scoțian” și altele). Nu-mi plac detaliile irelevante dintr-un thriller, fiindcă am impresia că știrbesc din tensiunea care s-ar fi putut altfel crea. 

„Cineva s-a tot jucat cu sănătatea mea mintală de când m-am mutat. Acum știu cine.

E mereu mâna celor tăcuți.”

Cam asta v-aș putea spune despre Surorile. Este primul meu contact cu Claire Douglas, deși, dacă îmi amintesc bine, mai am și altă carte semnată de aceasta în bibliotecă. Nu, nu o voi lua prea curând în mână, cel mai probabil o voi lua atunci când voi simți nevoia unei lecturi rapide, deloc solicitante - așa cum se cade să mai avem și din când în când. Nu-i un thriller pe care l-aș recomanda fanilor acestui gen, ci mai degrabă celor care nu prea au citit până acum thrillere. Îi lipsesc destul de multe pentru a-l face un thriller de menționat, memorabil și surprinzător - are cam câte ceva din toate, dar doar puseuri vagi, nicidecum îndeajuns de bine dezvoltate pentru a te convinge. Sfârșitul, așa cum am mai spus, este unul chiar fain, și chiar nu m-am așteptat ca lucrurile să meargă într-o astfel de direcție. De fapt, ultimele cincizeci de pagini, cam așa, reușesc să salveze cartea - sunt mult mai tensionate, mult mai alerte. Înțeleg, unii autori mizează mai mereu pe sfârșitul cărții, dar pentru mine deja chestia asta a devenit răsuflată. În schimb, vorbim despre romanul de debut al autoarei - cine știe, poate pe parcurs a reușit să își mai rafineze stilul și ideile. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!