Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Sălișteanu

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat filozofia politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri, Guardavamo gli altri ballare il tango (2017), și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40 de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist la Premiul Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în 22 de țări.

🌊 CUM AI PUTEA SCĂPA DE VALURILE NEAȘTEPTATE ALE VIEȚII? 🌊

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală  disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

„Are de-a face cu inima, cu câtă inimă pui și câtă o arunci cât colo, cu sângele pompat, cu arterele, cu venele, cu bătăile inimii, cu fluxul sangvin, cu mișcarea sufletului, cu tensiunea și țâșnetul de voință. Iar eu nu sunt pasionată de inimi, să le desenez, să le reprezint cu degetele, să le colorez conturul, să le văd la papetărie în februarie, să le găsesc imprimate pe țesături și papuci, pentru că eu la inimile trandafirii sau roșii recurg doar atunci când trebuie să mă prefac.”

Giulia Caminito chiar încearcă. Serios. Își propune să creeze un roman dens, întunecat, în care mizeria socială și disperarea personală se împletesc cu furia oarbă a unei protagoniste inadaptate. Avem o familie disfuncțională trasată în tușe groase, o protagonistă ostilă și dificilă, teme sociale actuale (sărăcia, inegalitatea, ierarhizarea socială, prăpastia dintre „bogați și săraci” vizibilă în detalii aparent banale, cum ar fi minicarurile adolescenților privilegiați). Totul este învăluit într-o proză dramatică, de un lirism apăsător, plin de imagini și metafore repetitive, uneori obositoare. Problema e că autoarea, probabil, încearcă prea mult. Stilul devine greoi, manierist, construit cu atâta insistență încât pare artificial. În prima parte a romanului, această scriitură exagerată face lectura anevoioasă și cam pretențioasă. Deși Caminito reușește să contureze un peisaj social veridic, povestea pare uneori sufocată de propria solemnitate.

„Eu aș vrea să spun că de fapt cu toții mințim în legătură cu familia noastră, ea e cuibul celor mai îndrăznețe minciuni ale noastre, unde ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile, ne facem provizii de locuri comune și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor; dar nu asta îi zic, îl privesc și îi răspund: Mai spune-mi o poveste.”

Gaia, protagonista, este dificil de îndrăgit, dar asta nu e neapărat un defect – personajele nu trebuie să fie simpatice ca să fie bine construite. Totuși, problema e că Gaia nu evoluează cu adevărat. Este mereu într-o stare de furie latentă, reacționează agresiv, fără nuanțe, fără să învețe nimic din eșecurile ei. Nu lucrează niciodată, dar se plânge constant de sărăcie și de lipsa oportunităților. Adolescența și tinerețea ei sunt dominate de relații toxice, de prietenii care o trădează (sau pe care le trădează ea), de o continuă senzație că e în afara lumii, dar fără să încerce măcar să găsească un loc al ei. Când ajunge la facultate și vede că nu este acceptată la doctorat, indignarea ei pare aproape amuzantă – nu are pasiune pentru studiu, nu arată vreun interes autentic pentru ceea ce citește, dar totuși se așteaptă să primească totul.

„Sorb o gură de apă din lac și îmi vine să râd: e dulce, parcă e zahăr, apa asta, băltoaca asta are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, apa lacului e mereu dulce, urlu eu din toți bojocii.

Și încă o dată: apa lacului e mereu dulce.

Urlu eu din toți bojocii.”

Familia Gaiei este unul dintre aspectele mai bine reușite ale romanului. Antonia, mama ei, este un personaj puternic, dur, aproape brutal, o femeie care își împinge copiii spre succes prin forță, nu prin afecțiune. Este, poate, cea mai veridică figură a cărții, un personaj memorabil, chiar dacă uneori caricatural. Tatăl, în schimb, este doar o umbră, un simbol al poverii pe care Gaia o poartă, dar nu un personaj real. Fratele mai mare dispare din poveste într-un mod frustrant, după ce este alungat pentru participarea la protestele de la G8 – un detaliu care pare introdus doar ca să bifeze tema activismului politic, fără să fie explorat în profunzime. Ceea ce „m-a deranjat” cel mai mult este faptul că romanul promite inițial o analiză a sărăciei, dar ajunge să fie mai degrabă o dramă adolescentină. Gaia nu este o victimă a sistemului, ci o tânără care se autoizolează, care nu încearcă să schimbe nimic la propria situație și care își justifică toate eșecurile prin circumstanțele exterioare. Mă așteptam la o poveste despre supraviețuire, despre ambiție, despre luptă, dar am primit o lamentare nesfârșită.

„Rezumatul vieții mele nu se întinde pe mai mult de o pagină (....), se așteaptă de la mine experiență, pe care cu greu poate cineva să mi-o ofere, sunt un fel de cremă de vanilie, sunt o înghețată topită.”

Finalul este, totuși, bine construit. Este dur, parcă exact-așa-cum-trebuia și reușește să închidă cercul narativ într-un mod care-ți lasă un gust amar. Aici Caminito excelează, în această concluzie lipsită de iluzii, care demontează mitul meritocrației și arată cât de greu este să scapi cu adevărat de condiția în care te-ai născut. Mi-a plăcut și stilul, într-o anumită măsură. Chiar dacă uneori e prea încărcat, Caminito are o voce distinctă și știe să creeze imagini puternice. Atmosfera este bine construită, iar unele scene reușesc să transmită o tensiune autentică. Din păcate, efectul general e sufocat de exagerările stilistice și de o protagonistă care devine tot mai greu de urmărit pe măsură ce avansează povestea. În sfârșit, Apa lacului nu e niciodată dulce chiar a avut un potențial real și solid, și momente bune pe alocuri, dar pe ansamblu m-a lăsat rece. Nu m-am putut atașa de Gaia și nu am reușit să văd în ea altceva decât o furie lipsită de direcție. Mi-ar fi plăcut ca romanul să exploreze mai bine sărăcia, să fie mai ancorat în realitate și mai puțin preocupat de estetica disperării. I-am dat 3 stele – nu pentru că ar fi un roman mediocru, ci pentru că a avut toate ingredientele să fie unul foarte bun, dar nu a reușit să le îmbine într-un mod satisfăcător.

Vegetariana, de Han Kang - Recenzie

Editura: Art

Colecția: musai

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2024

Traducere: Iolanda Prodan

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa şi a câştigat numeroase premii de-a lungul timpului – Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae – înainte de a fi încununată cu Man Booker International Prize. În 2024 câștigă Premiul Nobel pentru „proza poetică intensă ce aduce în prim-plan traumele istorice și expune fragilitatea vieții umane“. Mai multe despre ea puteți găsi pe www.writerhankang.com.

🥦APRECIATĂ DE CRITICI, MAI PUȚIN POATE DE CITITORUL DE RÂND🥦

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase. Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

„(...) Trăsăturile feței, corpul și felul ei de a fi discret și amabil – toate acestea se regăseau în imaginea ideală a femeii pe care o căutase dintotdeauna. Și totuși simțea că ceva îi lipsea acestei femei. Se hotărâse să se însoare cu ea, deși nu-și dădea seama ce-i lipsea lui In-hye. Abia la o reuniune de familie, când o cunoscuse pe Yeong-hye, conștientizase ce.”

Vegetariana este o carte care m-a pus pe gânduri, dar nu neapărat într-un mod plăcut. Aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales că Han Kang este o autoare premiată, dar în loc să găsesc o poveste bine închegată și profundă, am avut parte de o lectură care mi s-a părut, în multe momente, confuză, fragmentată și greu de urmărit. Totuși, este genul de carte care nu poate fi ignorată și care reușește, prin atmosfera sa stranie, să te țină captiv, chiar dacă uneori cu un sentiment de disconfort. De la autoare am mai citit și Cartea albă, care chiar mi-a plăcut, dar cartea de față.... Nu știu ce să spun. Pentru a-mi face o părere finală, pentru a trage o concluzie, pentru un verdict (Dana-Budeanu-core), va trebui să citesc și Disecție (pe care o am, dar trebuie să-mi fac curaj pentru a mă apuca de ea). Romanul spune povestea lui Yeong-hye, o femeie aparent obișnuită, care, după ce are un vis ciudat, decide să renunțe complet la carne. Ceea ce pare la început o simplă alegere alimentară se transformă într-o decizie radicală, care îi afectează relațiile cu toți cei din jur. Familia ei reacționează cu șoc și ostilitate, iar treptat Yeong-hye începe să se izoleze și să se scufunde într-o stare psihică tot mai fragilă. Ceea ce m-a surprins cel mai mult este felul în care povestea nu este spusă din perspectiva lui Yeong-hye, ci prin ochii a trei persoane apropiate: soțul ei, cumnatul și sora ei. Acest lucru ar fi putut oferi o profunzime mai mare poveștii, dar, în realitate, a făcut ca personajul principal să rămână o enigmă, o prezență pasivă asupra căreia ceilalți proiectează propriile dorințe, frustrări și frici. 

„(...) I-a desfăcut picioarele; coapsele ei s-au depărtat cu ușurință, ceea ce însemna că era trează. Când a pătruns-o, din vagin a început să-i curgă o sevă de culoare verde, proaspătă ca seva ce țâșnește din frunzele strivite. Se simțea sufocat de mirosul dulce-amar de iarbă ce începea puțin câte puțin să se acrească (...). De sub pântece până la coapsei, pielea îi era lubrifiată de un lichid vegetal negru-albăstrui, o sevă proaspăt eruptă din el sau poate din ea.”

Deși ideea de a explora transformarea unei femei din perspective exterioare este interesantă, în practică am simțit că niciunul dintre naratori nu mi-a oferit capacitatea de a o înțelege în întregime pe Yeong-hye. Soțul ei, care povestește prima parte, este complet lipsit de empatie și se arată mai degrabă deranjat de faptul că decizia ei de a deveni vegetariană îi complică viața. Cumnatul, naratorul celei de-a doua părți, este obsedat de ea într-un mod de-a dreptul deranjant, iar comportamentul lui devine progresiv tot mai bizar. Singura care arată o oarecare grijă pentru Yeong-hye este sora ei, dar și această relație este una marcată de vinovăție și neputință. Un alt aspect care mi-a lăsat un gust amar este felul în care romanul abordează tema tulburărilor de alimentație și a sănătății mintale. Pe măsură ce povestea avansează, devine clar că Yeong-hye nu doar renunță la carne, ci refuză mâncarea în general, într-un mod care o duce spre autodistrugere. În loc să exploreze acest aspect cu sensibilitate și realism, Han Kang pare să transforme suferința personajului principal într-un simbol artistic, ceea ce mi s-a părut problematic. Mi s-a părut că romanul romantizează într-un fel periculos această autodistrugere, iar finalul, deși puternic vizual, mi-a lăsat impresia că autoarea a vrut mai degrabă să creeze o imagine de impact decât să transmită un mesaj clar.

„Iat-o pe Yeong-hye: dreaptă și țeapănă ca o nălucă, transformată într-o masă indefinită de întuneric și apă.”

Ca stil de scriere, trebuie să recunosc că Han Kang are o manieră captivantă de a construi frazele. Limbajul este simplu, dar pătrunzător, iar unele descrieri sunt extrem de vizuale, aproape cinematografice. Există scene memorabile, care mi-au rămas în minte nu pentru că ar fi fost plăcute, ci pentru că au avut un impact puternic, aproape visceral. Totuși, ritmul cărții este inconsistent. Prima parte este destul de rapidă și intrigantă, a doua parte devine ciudată și neliniștitoare, iar ultima parte încetinește mult și se transformă într-un studiu asupra bolii și degradării mentale. Schimbarea aceasta de ton și tempo mi-a făcut lectura mai dificilă, pentru că de fiecare dată când simțeam că încep să mă obișnuiesc cu stilul, cartea lua o altă direcție. Dacă ar fi să acord o notă acestei cărți, probabil aș merge pe doar 2 din 5 steluțe.

„– Idioților... cu trupul tău poți să faci ce vrei tu. Corpul tău e singurul lucru cu care poți face ce-ți trece prin cap... dar și așa, tot nu-ți iese așa cum vrei.”

Nu pentru că este o carte nereușită neapărat, ci pentru că nu a fost ceea ce mă așteptam și pentru că a lăsat multe aspecte importante insuficient dezvoltate. Înțeleg de ce este apreciată – are o tematică puternică, un stil de scriere de impact și un subiect provocator –, dar, personal, nu am reușit să mă conectez emoțional cu ea. Aș recomanda-o? Depinde de ce cauți într-o carte. Dacă îți plac romanele simbolice, cu un aer abstract și un mesaj care trebuie descifrat printre rânduri, atunci Vegetariana ar putea fi pe placul tău. Dacă, în schimb, preferi povești mai directe, cu personaje de care să te atașezi și un mesaj clar, atunci s-ar putea să ți se pară plictisitoare și să fie o lectură destul de dificil de parcurs. În orice caz, este o carte care provoacă reacții puternice, fie ele pozitive sau negative, și cred că merită citită măcar pentru a înțelege de ce a stârnit atât de multe discuții.

Scabbit Isle, de Tom Pow - Recenzie

Editura: Random House Children’s Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2003

Tom Pow is a Scottish poet, travel writer and teacher. He was born in Edinburgh in 1950. Several of his collections have won awards and three of his poetry collections have been short-listed for Scottish Book of the Year. Most recently, Dear Alice – Narratives of Madness (Salt Publishing) won the poetry category in the Scottish Mortgage Investment Trust’s Scottish Book Awards in 2009. He has also written young adult novels, picture books, radio plays and a travel book about Peru. In the Becoming, Selected and New Poems was published by Polygon in June 2009. He has held various writing posts, including that of Scottish/Canadian Writing Fellow, based at the University of Alberta in Edmonton, and Virtual Writer in Residence (Scotland’s first) for the Scottish Library Association’s Scottish Writers Project. He was the first ever Writer in Residence at the Edinburgh International Book Festival from 2001 to 2003. From 2000 to 2009, he worked for the University of Glasgow in Dumfries, latterly as Senior Lecturer in Creative Writing and Storytelling. He is currently Honorary Senior Research Fellow at Glasgow University Dumfries and a part-time lecturer on Lancaster University’s distance learning Masters in Creative Writing.

🤍ྀི HOW FAR WOULD YOU GO TO SAVE ANOTHER'S SOUL? 🤍ྀི

The first time Sam sees the mysterious figure of Janet she vanishes into the deserted fields beyond the town where nothing has ever been built. Sam learns that centuries before this was the place to which plague victims were banished - Scabbit Isle - a place of terror. With the help of Mr Carruthers, the old curator of the local museum, Sam gradually uncovers the horror of Janet's story - consigned to Scabbit Isle by her cruel father and abandoned by her weak lover, Janet suffers without hope. She will continue to do so, if she can't find someone who, for love, will risk all to enter the plague colony to release her. Janet seems to be beckoning Sam to help her and a tragedy within Sam's own family brings Sam even closer to Janet's fate. Janet is the same age that Sam's twin sister Alice would have been had she not been killed in an accident. It is a loss from which Sam's father, in particular, has never recovered. Can Sam summon up the courage to face the terrors of Scabbit Isle and, like Orpheus, venture into the underworld to bring Janet peace.

"«You want to find about the days of Scabbit Isle...» I nodded, aware of the size of his brown eyes which seemed to float behind his spectacles. «Come on then, laddie, you and me, we'll go on a journey»."

Scabbit Isle este una dintre acele cărți care te prind încă de la primele pagini și te fac să vrei să afli mai mult cu fiecare capitol. Nu auzisem prea multe despre acest roman înainte să-l citesc, dar titlul și premisa mi-au stârnit curiozitatea. Nu regret deloc că am ales să-i dau o șansă, pentru că m-a surprins în mod plăcut, atât prin poveste, cât și prin atmosfera sa misterioasă. Romanul urmărește povestea lui Sam, un băiat care călătorește cu părinții săi pe o insulă izolată din Scoția, Scabbit Isle. Insula are o istorie întunecată și o atmosferă apăsătoare, iar localnicii par să ascundă un secret teribil. De la început, simți că ceva nu este în regulă, că există un adevăr ascuns care așteaptă să fie descoperit. Pe măsură ce Sam explorează insula și interacționează cu oamenii de acolo, tensiunea crește treptat. Unul dintre cele mai mari atuuri ale cărții este atmosfera sa. Tom Pow reușește să creeze un loc care pare în același timp real și supranatural. Peisajele descrise sunt reci, întunecate, iar vântul care bate pe insulă parcă îți intră și ție în oase. Pe măsură ce citeam, am simțit de multe ori un fior, ca și cum m-aș fi aflat chiar acolo, pe Scabbit Isle. Insula pare bântuită nu doar de trecutul ei, ci și de un sentiment general de tristețe și neliniște aparent inexplicabile.

"When his heart has eased its thumping and his breathing feels easy, when he thinks the town's creatures have settled back into their bits of straw, their mudd crannies, the boy moves along, past the darkened windows of the street. At each alley he crosses, he expects a hand to come out of the darkness and pull him into it."

Personajele sunt bine construite și credibile. Sam este un protagonist interesant, un băiat care nu se lasă intimidat de misterul din jurul său și care vrea să afle adevărul, chiar dacă acest lucru îl pune în pericol. Părinții lui sunt personaje mai puțin dezvoltate, dar acest lucru nu deranjează, pentru că accentul cade mai mult pe Sam și pe interacțiunile sale cu locuitorii insulei. Localnicii sunt, de asemenea, bine conturați – unii par prietenoși la început, dar cu timpul îți dai seama că ascund lucruri, ceea ce îi face cu atât mai interesanți. Povestea în sine este bine construită, cu un ritm care menține interesul pe tot parcursul romanului. Nu este un thriller rapid, dar nici nu devine plictisitor. Suspansul crește treptat, iar fiecare nouă descoperire pe care o face Sam adaugă încă o piesă la puzzle. Mi-a plăcut felul în care Tom Pow a împletit elemente de mister și de groază psihologică cu o poveste despre trecutul unei comunități. Aici, fantomele și întâmplările supranaturale ascund dovezi despre vinovăție, frică și secrete bine păstrate.

"Then I felt the softness of a silk dress in my fingers. The smell of flowers rose from her soft hair. I felt the warmth of the sun on both of us. I heard a baby cry."

Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte este finalul. Am citit multe romane misterioase care au construit o atmosferă grozavă, doar ca să aibă un deznodământ dezamăgitor. Aici, însă, finalul a fost satisfăcător și bine gândit. Nu vreau să dau spoilere, dar pot spune că a fost un final logic, care nu m-a lăsat cu întrebări fără răspuns, dar care a păstrat totuși o anumită ambiguitate, ceea ce mi s-a părut potrivit pentru tonul cărții. All in one, a fost o lectură captivantă. Nu este o carte de acțiune rapidă, dar dacă îți plac poveștile care se desfășoară încet, creând o atmosferă apăsătoare și plină de mister, atunci sigur îți va plăcea. Are o poveste solidă, personaje bine scrise și un final pe măsură. A fost o lectură pe care am savurat-o și pe care aș recomanda-o cu încredere oricui caută un roman misterios și bine construit. Totuși, trebuie să recunosc că, cel puțin pentru nivelul meu de engleză, a fost cam dificil de dus. Mi-am propus ca în fiecare lună să citesc măcar o carte în limba engleză. În general, n-am avut probleme în a înțelege, dar aici au fost unele lucruri pe care le-am prins mai dificil. Probabil și asta a făcut ca lectura în sine să meargă ceva mai greu, îndeajuns de greu încât să mai „taie” din ritmul care, pentru cineva care vorbește mult mai fluent și mai bine engleza, ar fi mers „ca uns”. 

Pacienta tăcută, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Buzz Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2019

Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides  s-a născut în Cipru, tatăl său fiind grec-cipriot, iar mama englezoaică. A studiat literatura engleză la Universitatea Cambridge și a făcut un masterat pentru a deveni scenarist la Institutul American de Film din Los Angeles. A scris scenariul filmului The Devil You Know (2013), cu Rosamund Pike, și a fost coscenarist la The Con is On (2018), cu Uma Thurman, Tim Roth, Parker Posey și Sofia Vergara. Pacienta tăcută (2019) este primul său roman. La Editura Litera, în colecția Buzz Books, au mai apărut și romanele Furia (2024, traducere de către Dana-Ligia Ilin) și Fecioarele (2021, traducere de către Dana-Ligia Ilin).

🤐 SECRETELE CARE SE ASCUND SUB MASCA TĂCERII 🤐

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă... Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act...

„– Știu cât de trist ești. Însă vreau să te gândești că se poate să fi simțit această tristețe cu mult înainte s-o întâlnești pe Kathy. E o tristețe pe care o duci cu tine de mulți ani. Știi, Theo, unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu să le recunoaștem e faptul că n-am fost iubiți atunci când aveam cea mai mare nevoie. E un sentiment îngrozitor durerea de a nu fi iubit.”

Pacienta tăcută este genul de thriller care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat ultima pagină și pe care pur și simplu îl devorezi, îl de-vo-rezi. Deși am citit o mulțime de thrillere psihologice și credeam că puține mai reușesc să mă surprindă cu adevărat, acest roman a fost o experiență cu totul aparte. Cu atât mai mult cu cât am avut o experiență neplăcută cu Furia, o altă carte scrisă de Michaelides, eram sceptic în privința acestui roman. Dar, sincer, mă bucur enorm că i-am dat o șansă, pentru că a fost o lectură pe care nu am putut să o las din mână. Deși am ajuns cam târziu la petrecere, se pare că au mai rămas „gustări” și pentru mine. Într-adevăr, romanul ăsta chiar își merită tot hype-ul sau, în fine, și-a meritat tot hype-ul la vremea lui. Povestea are un concept extrem de intrigant: Alicia Berenson, o pictoriță renumită, este găsită lângă cadavrul soțului ei, Gabriel, împușcat de cinci ori în față. De atunci, Alicia refuză să mai vorbească. Nu scoate niciun cuvânt, iar misterul din jurul tăcerii ei este ceea ce menține tensiunea pe tot parcursul cărții. Theo Faber, un psihoterapeut fascinat de acest caz, este hotărât să o facă pe Alicia să vorbească și să descopere adevărul. Se angajează la spitalul de psihiatrie The Grove, unde Alicia este internată, și încearcă să o „repare”. Dar ce descoperă Theo este mult mai tulburător decât și-ar fi putut imagina.

„– (...) Fără un plan – ca terapeut, singurul tău scop este să fii prezent și receptiv la sentimentale tale când stai în fața ei. E tot ce trebuie să faci. Restul va veni de la sine.”

Ce m-a captivat cel mai mult la această carte a fost ritmul ei impecabil. Michaelides știe exact cum să creeze tensiune și cum să o mențină pe tot parcursul romanului. Capitolele sunt scurte, dialogurile sunt bine scrise, iar stilul narativ este extrem de accesibil, ceea ce face ca lectura să fie foarte rapidă. Îți dai seama că te apropii de final mult prea repede și nu vrei să se termine. Personajele sunt și ele foarte bine construite. Alicia este fascinantă, o enigmă completă. Este imposibil să nu vrei să afli ce se află în spatele tăcerii ei. Theo este și el un personaj complex, iar pe măsură ce înaintezi în poveste, începi să realizezi că are propriile lui probleme, propriile lui traume și obsesiile sale. În mod subtil, autorul îți oferă indicii despre Theo pe parcursul romanului, dar fără să-ți dai seama unde duce totul. Ce mi-a plăcut enorm a fost și felul în care Michaelides a integrat mitologia greacă în poveste, mai exact mitul lui Alcestis, o femeie care a ales tăcerea în fața suferinței. Acest element adaugă o componentă profundă aparte romanului și face ca povestea să nu fie doar un thriller psihologic foarte bun, ci ceva mult mai complex.

„Mi-am înregistrat cu un șoc emoțiile – ar fi trebuit să fiu extrem de ușurat că îmi spusese adevărul. AR fi trebuit să fiu recunoscător. Însă nu eram.

Eram dezamăgit.”

Acum, să vorbim despre final. Despre MARELE FINAL pe care toată lumea îl menționează la această carte! Pentru mine, un thriller reușit trebuie să aibă un twist memorabil, și aici Michaelides reușește să creeze unul dintre cele mai șocante plot twist-uri pe care le-am citit vreodată. În ultimele capitole, tot ce credeam că știu despre poveste este complet răsturnat. Am fost atât de surprins, încât am recitit ultimele pagini doar ca să mă asigur că am înțeles corect ce s-a întâmplat. Este genul de final care îți dă fiori și care îți schimbă complet perspectiva asupra întregii povești. Dacă ar fi să îi găsesc vreun minus, probabil că aș menționa că unele personaje secundare ar fi putut fi dezvoltate mai bine. De exemplu, pacienții de la The Grove și chiar unii dintre colegii lui Theo par puțin superficiali, dar în contextul romanului, nu deranjează atât de mult. Povestea este atât de captivantă încât nu am simțit nevoia unor detalii suplimentare despre aceste personaje. Pe scurt, Pacienta tăcută este un thriller psihologic impecabil. Dacă nu ai citit încă această carte, îți recomand să o faci cât mai repede. Este rapidă, intensă și te lasă cu gura căscată la final. Un must-read pentru orice fan al genului, și nu numai.

Alte recenzii ale cărților scrise de Alex Michaelides, apărute și pe blog:

 | Furia | 

Îndrăgostiți la Seoul, de Sang Young Park - Recenzie

Editura: Alice Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 264

Anul apariției: 2023

Traducere: Iolanda Prodan

Sang Young Park s-a născut în 1988 și a studiat Limba și literatura franceză la Universitatea Sungkyunkwan. A lucrat ca redactor la o revistă, copywriter și consultant timp de șapte ani, înainte să debuteze ca scriitor. Povestirea care dă titlul colecției sale devenite bestseller, Lacrimile unui artist necunoscut, sau paste Zaytun, a fost printre cele mai citite pe Words Without Borders. Locuiește la Seoul. Îndrăgostiți la Seoul este primul roman tradus la noi la Editura Alice Books, de către Iolanda Prodan. 

🌈 EFERVESCENȚA FORMELOR ÎN CARE SE MANIFESTĂ IUBIREA 🌈

Îndrăgostiți la Seoul este un roman energic, vesel și emoționant, care prezintă atât viața strălucitoare de noapte din Seoul, cât și dimineața încețoșată de după. Young este un student coreean cinic, dar iubitor de distracție, care pendulează între casă, cursuri și paturile partenerilor găsiți pe Tinder. El și Jae-hee, cea mai bună prietenă și colega lui de apartament, frecventează barurile din apropierea casei, unde își îneacă anxietățile legate de viața amoroasă, familie și bani cu pahare de soju și țigări Marlboro Red pe care le țin în congelator. Cu timpul însă, până și Jae-hee îl părăsește pe Young și se așază la casa ei, lăsându-l să-și îngrijească mama bolnavă și să-și alunge singurătatea în relații cu diferiți bărbați, printre care unul a cărui frumusețe este egalată doar de răceală și altul care s-ar putea dovedi iubirea vieții sale. Un roman ce abundă în descrieri senzoriale puternice, umor și emoție, Îndrăgostiți la Seoul este o explorare a singurătății milenialilor, precum și a bucuriilor vieții queer.

„ – E bine să ai visuri. Dar ține minte ce-ți spun: oportunitățile sunt ca trenurile. Odată ce ai pierdut un tren, a doua oară nu se mai oprește în fața ta. «Idiotul ăsta nu știe că trenurile vin și pleacă non-stop, în fiecare zi?», m-am întrebat în gând și am pus capăt primei mele experiențe de salariat.”

Când am început să citesc Îndrăgostiți la Seoul, nu mă așteptam să mă lovească atât de puternic. Am citit multe romane queer, dar puține au reușit să surprindă atât de bine, părerea mea, complexitatea vieții unui tânăr gay într-un oraș mare. Ceea ce m-a impresionat la acest roman nu a fost doar autenticitatea poveștii, ci și faptul că Sang Young Park nu încearcă să idealizeze experiența queer, dar nici nu o transformă într-un spectacol al suferinței. În schimb, o prezintă așa cum este: plină de momente de bucurie, disperare, dorință, eșecuri și triumfuri mărunte. Povestea urmărește viața lui Young, un tânăr gay coreean care își petrece tinerețea între cluburi, aplicații de dating, relații confuze și eșecuri academice. Structurată în patru părți distincte, cartea surprinde diferite etape din viața lui Young, de la prieteniile haotice din facultate până la relațiile amoroase complicate și confruntarea cu o boală cronică. Deși romanul este plin de umor, sarcasm și momente care te fac să râzi cu voce tare, în spatele acestor scene există mereu o umbră de tristețe.

„Îngrijind-o zi de zi, am slăbit și eu. Văzând-o cu vărsături și diaree o dată la zece minute, am realizat că viața nu înseamnă decât să treci dintr-un salon de spital în altul, până ajungi în ultimul, din care nu mai ieși viu.”

Prima parte a romanului îl prezintă pe Young în perioada facultății, trăind fără griji alături de cea mai bună prietenă a sa, Jae-hee. Cei doi sunt inseparabili, își petrec nopțile prin cluburi, beau peste măsură și discută despre bărbații din viața lor. Jae-hee este pentru Young ceea ce mulți gay consideră a fi un fag hag, acea prietenă femeie care îi înțelege și îi susține necondiționat. Prietenia lor este intensă, dar, la fel ca toate relațiile din viața lui Young, are un termen de valabilitate. Park surprinde perfect această durere subtilă a prieteniilor care nu se sfârșesc brusc, dar care se estompează treptat. Pe măsură ce Young avansează în viață, trece prin mai multe relații care variază de la aventuri superficiale până la conexiuni profunde, dar sortite eșecului. Cel mai devastator exemplu este relația lui cu un bărbat mai în vârstă, de 37 de ani, care refuză să-și accepte public sexualitatea. Această relație este un amestec toxic de atracție, putere și respingere, iar Young sfârșește prin a fi rănit. După această experiență, Young cade într-un ciclu de aventuri pasagere și distrugere de sine, folosind sexul și alcoolul ca metode de a umple golurile emoționale. Deși mulți cititori ar putea vedea acest comportament ca fiind iresponsabil, mie mi s-a părut autentic, gândindu-mă că, într-adevăr, poate chiar așa se-ntâmplă în viața reală...

„Parcă ne întorsesem în copilărie, când lingeam înghețata. Când scoteam limbile și le puneam pe marginea paharului, ne bușea râsul. Nu puteam face altceva decât să râdem de noi. Nu eram singurii. Râdeau și ceilalți invitați și, cu cât eram mai amețiți, cu atât viața noastră părea perfectă. Îmbrățișați, priveam Bangkokul cufundat în luminile încețoșate ale nopții și mângâiat de aerul cald, simțindu-ne ca doi copii de cinci ani, cei mai buni prieteni.”

Printre toate aceste relații eșuate, Young întâlnește pe cineva care, pentru prima dată, pare să-l accepte așa cum este. Gyu-ho este diferit de toți ceilalți bărbați pe care i-a cunoscut: blând, stabil și dispus să fie deschis despre relația lor. Timp de o perioadă, Young experimentează ceea ce înseamnă să fii într-o relație sănătoasă, unde nu trebuie să se ascundă sau să se lupte pentru atenție. Această relație este însă efemeră, iar în cele din urmă Young și Gyu-ho se despart. Deși ruptura nu este spectaculoasă sau dramatică, ea este cu atât mai devastatoare prin simplitatea ei. Young învață că, uneori, chiar și iubirea autentică nu este suficientă pentru ca doi oameni să rămână împreună. În afară de relațiile romantice, una dintre cele mai puternice teme ale romanului este relația lui Young cu mama sa, o femeie profund religioasă care nu poate accepta pe deplin sexualitatea fiului ei. Deși există momente de apropiere între ei, această relație rămâne tensionată, Young simțindu-se mereu prins între dorința de a fi iubit de mama sa și nevoia de a fi fidel propriei identități. 

„Calmul ciudat al tatei și al amantei sale nu putea fi redat prin cuvinte simple ca «disperare» și «suferință». Privindu-i, am învățat pentru prima oară ce înseamnă să ții în tine o emoție ce pare să explodeze.”

Mi s-a părut devastator momentul în care Young își dă seama că, oricât de mult ar încerca, mama sa nu va fi niciodată complet mândră de el. Aceasta este o realitate dureroasă pentru mulți oameni queer, mai ales în societăți conservatoare. Deși nu există o reconciliere spectaculoasă între ei, există o acceptare tacită, o liniște care sugerează că, deși dragostea dintre ei nu este perfectă, ea totuși există. Îndrăgostiți la Seoul nu este doar un roman bine scris despre viața unui tânăr gay coreean, ci o carte care surprinde esența unei generații – o generație care își caută locul într-o lume instabilă, care jonglează între libertate și nesiguranță, între iubire și pierdere. Sang Young Park scrie cu o sinceritate dezarmantă, reușind să creeze un protagonist imperfect, dar profund uman. Chiar a fost o lectură care m-a surprins plăcut și pe care pur și simplu am devorat-o. Dacă vă pasionează acest subiect sau vreți să descoperiți și astfel de cărți, chiar v-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că nu o să vă dezamăgească!