Fată, de Camille Laurens - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2022

Traducere: Sînziana Manta

Camille Laurens (născută în 1957) a obținut premiul Femina 2000 pentru romanul Dans ces bras‑là. Mai multe dintre cărțile ei au fost premiate și traduse și în Statele Unite ale Americii (Tissé par mille, Romance nerveuse, La petite danseuse de quatorze ans). În 2020, Fille (Fată, apărută și la Editura Univers, colecția Globus, în traducerea Sînzianei Manta) a fost numită Cea mai bună carte a anului în revista Lire, cu peste 120.000 de exemplare vândute în Franța și drepturile de traducere cedate în 11 țări.

˚⊱🪷⊰˚O CARTE EMOȚIONANTĂ ȘI, PRIN URMARE, ESENȚIALĂ˚⊱🪷⊰˚ 

Într‑un roman de o forță excepțională, Camille Laurens urmărește destinul unei femei născute în 1959 care înțelege foarte devreme că, în societatea acelei vremi, fetele sunt inferioare băieților. Odată cu nașterea fiicei ei, naratoarea are parte de o nouă constatare: maternitatea poate trezi temeri noi și, totodată, preconcepții nebănuite legate de statutul de „fată“.

„(...) Așa că, personal, are reticențe în a-ți propune epidurale, care, de altfel, le dezamăgește pe multe dintre femeile care nasc: chiar vrei să lipsești de la cea mai frumoasă zi din viața ta? În general, femeile au regrete după aceea: la urma urmei, nu li se vor mai oferi prea multe ocazii în viață ca să dea dovadă de puțin curaj, nu-i așa?”

Romanul Fată de Camille Laurens este genul de carte care se citește cu maxilarul încleștat. Nu pentru că ar avea un stil dificil, ci pentru că, pagină după pagină, simți cum ceva în tine se strânge, un nod în gât, un gol în stomac, o furie care crește și se revarsă, fără să ai unde să o direcționezi. Este o carte care te face să te simți inconfortabil, dar nu pentru că ai vrea să scapi de ea, ci pentru că nu ai știut până acum cât de adânc sunt îngropate anumite lucruri în lumea în care trăim. Povestea începe cu nașterea lui Laurence Barraqué, un moment care ar trebui să fie celebrat, dar care, în schimb, este umbrit de o dezamăgire. „O fată, e bună și ea...” – aceste cuvinte sunt ca un diagnostic rostit de tatăl ei, un verdict care o va urmări toată viața. Laurence nu este ceea ce și-ar fi dorit tatăl său, iar acest sentiment se infiltrează în existența ei ca o apă care macină în tăcere pereții unei case. Crește simțind că este un fel de eroare, că locul ei în lume este unul provizoriu, tolerat, dar niciodată cu adevărat acceptat.

„(...) Pierderea de șansă, aici și acum, este să fii cineva care nu alege, care este manipulat, jucăria unei minciuni, obiectul unei mașinații, miza unui acord tacit, o persoană a cărei soartă, viață, nefericire și bucurie se decid lângă ea, în afara ei, în pofida ei, de către părinți, profesori și bărbați. Pierderea de șansă, vezi tu, e să fii fată.”

De-a lungul copilăriei, începe să înțeleagă regulile nescrise ale feminității: fetele trebuie să fie ascultătoare, drăguțe, să nu vorbească tare, să nu pună întrebări incomode. „Isterică”, „fă-te plăcută”, „nu te victimiza” – toate aceste etichete care vin ca niște avertismente, niște bariere invizibile care delimitează exact cât de departe poate merge o fată înainte ca societatea să o tragă înapoi. Încă de mică, Laurence simte că există un fel de perete de sticlă între ea și lume – o barieră pe care băieții nu par să o vadă, dar pe care fetele o învață rapid să recunoască. Adolescența este și mai dură. Corpul ei devine un teren minat, un subiect de discuție, de judecată, de control. Învață că există un preț de plătit pentru orice libertate pe care ar îndrăzni să și-o ia. Că un „nu” spus într-un moment greșit poate avea consecințe pe care nici nu și le imagina. Că există mereu un ochi care o judecă, o voce care îi spune să fie altfel – mai puțin, mai tăcută, mai „potrivită”.

„– Ați remarcat că nu se spune niciodată «un fetițoi»? Asta se întâmplă din cauză că niciun băiat, sau aproape niciunul, nu visează să fie fată, pe când invers... Un băiețoi este o fată care nu are libertatea de-a fi un băiat. Să nu fie libere, de asta suferă fetele. Nu simțiți la fel?”

Camille Laurens nu se ferește de subiectele incomode. Scenele de umilință, de abuz, de tăcere impusă sunt descrise fără menajamente. Dar stilul ei nu este agresiv, nu încearcă să forțeze empatia cititorului prin imagini șocante – în schimb, folosește un limbaj simplu, direct, aproape tăios. Frazele ei sunt scurte, precise, ca niște lovituri de cuțit care lasă răni mici, dar adânci. Primele pagini au ceva din tonul lui Camus, acel tip de scriitură care pare rece la suprafață, dar care ascunde în spate o forță emoțională copleșitoare. Ajunsă la vârsta adultă, Laurence își dă seama că, indiferent cât de mult a încercat să scape de așteptările celorlalți, ele continuă să o urmărească. Iubirea, maternitatea, cariera – toate sunt încărcate de presiuni și de renunțări impuse. Când devine mamă la rândul ei, ceva în ea se schimbă. Alice, fiica sa, devine o fereastră spre o posibilă schimbare. Însă cartea nu ne oferă un final optimist, nu lasă loc pentru iluzii – lumea nu se schimbă peste noapte, iar fiecare victorie a femeilor este câștigată cu un preț.

„– Diferența, mamă, dintre bărbați și femei e că bărbaților le este frică pentru onoarea lor, iar femeilor pentru viața lor. Ridicolul nu ucide, violența, da.”

Citind romanul Fată, ai sentimentul că ai fost martorul unei vieți întregi, dar și al unei realități care depășește povestea individuală a lui Laurence. Romanul nu vorbește doar despre experiența unei femei, ci despre o întreagă istorie a ceea ce înseamnă să crești știind că locul tău a fost deja stabilit înainte să poți spune ceva. Este o carte care nu poate fi ignorată, pentru că odată ce ai citit-o, lumea nu mai pare la fel. De asemenea, trebuie să menționez că am fost pur și simplu vrăjit de stilul de scriere al autoarei – mi s-a părut pur și simplu un stil impecabil, de o frumusețe aproape ieșită din comun. Comparații splendide, „cu rost”, care transmit și care te mișcă. O anumită cadență a ritmului, care pare să te îmbrățișeze și care pare să te mângâie. Citeam și mă gândeam că așa aș vrea să fie toate cărțile cu care voi mai avea de-a face – să-mi demonstreze, încă o dată, cât de puternică și de curajoasă și de frumoasă și de cu rost poate fi literatura. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și o recomand, fără să stau pe gânduri, absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Camille Laurens, apărute și pe blog: 

| Femeia inventată |