Eurotrash, de Christian Kracht - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Mariana Bărbulescu

Christian Kracht s-a născut la Saanen, Elveția, pe 29 decembrie 1966. După terminarea studiilor (Sarah Lawrence College, New York), a studiat cinematografia în SUA, a lucrat ca jurnalist și apoi a călătorit în Asia, Africa și Pacificul de Sud. Este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă germană. Romanele sale, Faserland, 1979, Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten, Imperium și Morții au fost traduse în 30 de limbi. A primit Wilhelm Raabe-Literaturpreis în 2012 și Hermann-Hesse-Literaturpreis 2016 pentru romanul Morții. Eurotrash (2021) este ultimul roman din lista celor șaisprezece cărți publicate. El a fost adaptat pentru scenă în stagiunea 2023–2024 și s-a numărat printre finaliste la Deutscher Buchpreis și Schweizer Buchpreis.

🪶 UMOR (NEGRU!), SATIRĂ (SOCIALĂ & POLITICĂ?), ABSURDITATE (I NEED MORE!) 🪶

Protagonistul romanului Eurotrash merge de urgență la Zürich chemat de mama bolnavă, tocmai externată din clinica de psihiatrie. Luptând cu trecutul întunecat, căci bunicul său fusese membru de partid în anii 1930 și locotenent SS, încercând să protejeze echilibrul precar al legăturii emoționale cu mama alcoolică și senilă, pleacă împreună cu ea, fără prea mare tragere de inimă, într-o excursie prin Elveția. Călătorind cu un taxi, cei doi încearcă să scape de averea pe care familia o acumulase investind în acțiuni la o firmă elvețiană de armament dând bani trecătorilor. Într-un periplu halucinant printre demonii amintirilor, între o tentativă de jaf și teama de supradoza de fenobarbital, perechea mamă–fiu urmărește firul poveștii până la final. Eurotrash este o comedie amară, o carte tulburătoare, dar și o poveste a culturii contemporane urmărită cu ochi neîncrezători.

„(...) Fiindcă tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin.”

Când am început să citesc Eurotrash am simțit că mă îmbarc într-o călătorie ciudată, asemenea unei plimbări cu o barcă fragilă pe un râu al memoriei, unde realitatea și ficțiunea se împletesc într-o țesătură greu de separat. Am apreciat mult acest roman pentru că este mai mult decât o simplă poveste – este o disecție a trecutului, o analiză a traumei și o satiră acidă a privilegiului și a ipocriziei sociale. Kracht reușește să creeze o atmosferă suprarealistă, presărată cu umor negru și momente de pură introspecție, transformând o simplă călătorie cu mama sa într-un road trip existențial prin însăși fibra identității europene. În centrul romanului se află naratorul – un alter ego fictiv al lui Kracht însuși – și mama sa octogenară, o prezență excentrică, alcoolică și aproape oraculară, care își petrece zilele între instituții psihiatrice și vile luxoase din Zürich. Cei doi pornesc într-o călătorie prin Elveția, pe urmele unei istorii de familie încărcate de secrete și traume, în care nazismul, bogăția moștenită și abuzurile sunt țesute într-un covor grotesc al decadenței europene.

„Poate că azi chiar voi vorbi cu ea, poate că azi nu va trebui să mă las mânat mereu de trecut, poate că azi chiar voi reuși să-i accept starea, nu doar să mă prefac, și să nu dispar apoi în nesfârșitul labirint al amintirii, ci să fiu receptiv față de clipa aceea, față de nebunia ei, în fața căreia să mă pot deschide așa, pur și simplu. Ce anume voia?”

Mama naratorului este un personaj memorabil, aproape mitologic: posedă o garderobă de blănuri în trei locații diferite, își petrece zilele bând vodcă și vin alb ieftin și are o stomă – un detaliu anatomic care devine simbolic pentru o întreagă Europă în descompunere. Ea este simultan o victimă și o complice a istoriei, o femeie care a moștenit nu doar averea familiei, ci și cicatricile lăsate de trecut. Deși romanul este în mod clar o continuare a lui Faserland, se poate citi independent. Aici, Kracht nu mai este tânărul cinic care călătorea prin Germania încercând să înțeleagă o societate alienată, ci un bărbat matur care își privește propria familie printr-un filtru de sarcasm, furie și, poate, o urmă de compasiune. Dacă Faserland din câte am citit era despre alienarea individului într-o lume superficială, Eurotrash este despre imposibilitatea de a scăpa de umbrele trecutului. Una dintre cele mai surprinzătoare calități ale romanului este umorul său. În ciuda temelor grele – nazism, moștenire familială, abuz, elitism –, romanul de față este adesea hilar. Kracht are un talent incredibil pentru a transforma scene de o tristețe copleșitoare în momente de comedie absurdă. Ce altceva decât un umor negru delicios ar putea descrie o scenă în care naratorul și mama sa se trezesc prizonieri într-o telecabină, în timp ce își contemplă existența decadentă?

„(...) Și eu mă întrebasem uneori dacă nu cumva toată familia mea, și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință a apartenenței la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai mult decât propria origine proletară.”

Critica socială este, de asemenea, prezentă peste tot. Kracht creionează o imagine nemiloasă a Elveției ca refugiu al celor bogați, unde averile sunt păstrate în siguranță, indiferent de sursa lor. Într-o scenă emblematică, personajele ajung într-o comunitate nazistă vegetariană, o satiră a tendinței de a ascunde trecutul fascist sub un strat subțire de respectabilitate și stil de viață eco-friendly. La fel de acide sunt observațiile despre luxul exagerat, de la Van Dyck-urile care decorează vilele opulente până la obsesiile ridicole pentru branduri ca Hermès și Bulgari. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului este modul în care joacă cu realitatea și ficțiunea. Cititorul este constant pus în fața întrebării: cât din ceea ce citim este adevărat? Cât din trecutul lui Kracht este real și cât este o construcție literară? Într-un moment postmodern savuros, naratorul este confundat cu scriitorul Daniel Kehlmann, un meta-gag care adaugă un strat suplimentar de ambiguitate identitară. Aici se simte influența lui Jorge Luis Borges, la al cărui mormânt ajunge naratorul – un gest care pare să semnaleze că Kracht își revendică locul într-o literatură a jocului identitar și a realităților multiple. Eurotrash este un roman al confruntării – o încercare de a privi în ochi ceea ce, timp de decenii, a fost ascuns „sub covor”. Iar sfârșitul, să fiu sincer, mi s-a părut de o absurditate atât de tristă încât, n-am să mint, am lăcrimat.