Băieții, de Henry de Montherlant - Recenzie

Editura: RAO

Colecția: RAO Clasic

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2013

Traducere: Vasile Savin, Daniel-Pierre Cattanéo

Născut pe 21 aprilie 1896, Henry de Montherlant a fost fiu unic. Încă de la vârsta de nouă ani, el își descoperă pasiunea pentru literatura cu romanul lui Sienkiewicz, Quo vadis? Elev la colegiul Sainte-Croix din Neuilly, prietenia lui exaltată pentru unul dintre colegi i-a atras exmatricularea. Din această pasiune de adolescent s-au născut Orașul, al cărui prinț este un copil, și Băieții. După moartea mamei sale, s-a înrolat în război și a fost grav rănit în 1918. Cariera sa literară a debutat în 1920 cu publicarea romanului Schimbul de dimineață. A avut succes, iar Grasset i-a publicat Visul în 2022. Întors în Franța, se înhamă la redactarea Celibatarilor, pentru care a primit Marele Premiul al Academiei franceze în 1934. Ales în 1960 la Academia franceză, el continuă să publice piese de teatru și romane, printre care Băieții în 1969. Bolnav, pe jumătate orb, el s-a sinucis pe 21 decembrie 1972.

🪴OAMENII CARE NE CRESC ÎN SUFLETE 🪴

Băieţii este considerată de critică ultima operă majoră scrisă de Montherlant. O carte despre o legătură pasională dintre doi băieţi în vârstă de 16 şi 14 ani dintr-o şcoală din Franţa anului 1912. Scrisă în 1969, povestea se desfăşoară în Franţa, în 1912, şi reflectă societatea acelei epoci. Alban, în vârstă de 16 ani, se mută la o şcoală nouă. Aici descoperă o cultură, oficial încurajată de profesori, prin care băieţii au legături foarte apropiate. Perechea lui Alban este Serge, în vârstă de doar 14 ani. Cei doi se simt puternic atraşi unul de altul şi se îndrăgostesc.

„Ca printr-o secretă asociere de idei, Serge zise: «Când ai să fii bătrân, poate că tu o vei duce greu, iar eu voi fi bogat. Atunci, de fiecare dată când ai să mă chemi, am să vin».”

Am citit Băieții cu un amestec de curiozitate și frustrare, oscilând între momente de interes autentic și pasaje care mi s-au părut excesiv de teatrale, lente sau pur și simplu lipsite de impact emoțional real. E genul de carte care pare să promită mai mult decât oferă și care, deși scrisă impecabil, nu reușește să creeze o conexiune puternică cu cititorul, sau cel puțin nu cu mine. Nu pot contesta că Montherlant scrie bine. Stilul său este precis, elegant și controlat, dar uneori prea rigid, prea obsedat de formă, ca și cum estetica propozițiilor ar conta mai mult decât viața personajelor. Pe alocuri, romanul devine aproape un exercițiu de stil, o demonstrație de „virtuozitate literară” care nu reușește să ascundă un ritm greoi. De multe ori, mi-am dorit ca povestea să avanseze mai rapid, ca personajele să trăiască mai mult și să autorul filozofeze mai puțin. Nu că reflecțiile lor ar fi neinteresante, dar uneori se simt mai mult ca discursuri declamate decât ca gânduri ale unor adolescenți (posibil) reali.

„Dragă Serge, nu mai pot continua, aș spune ceea ce nu trebuie spus. Și există multe. Te rog și te implor să fii foarte atent cu tine și să nu te lași influențat, în școala unde te vei duce, de cei mai îndoielnici. Pentru ultima oară îți cer ceea ce ți-am cerut întotdeauna – știi asta – din tot sufletul: să reziști mai bine și să devii ceea ce ar trebui să fii, chiar de ți se va spune că ai devenit mai bun din ziua când te-am părăsit.”

Personajele sunt, fără îndoială, bine conturate, dar nu toate sunt convingătoare. Alban de Bricole este, în multe privințe, un protagonist interesant, dar uneori pare prea conștient de sine, prea calculat și lipsit de acea naturalețe care ar fi putut face relația lui cu Serge mai autentică. Serge, pe de altă parte, este mai greu de definit; e un personaj care pare a fi mai degrabă un simbol al inocenței periclitate decât o ființă umană complexă. Relația lor, care ar fi trebuit să fie miezul emoțional al romanului, mi s-a părut mai degrabă rece, aproape teoretică, ca un experiment social într-o lume artificială. Ceilalți protagoniști ai dramei adaugă un strat de complexitate, dar nu într-un mod care să facă romanul mai captivant. Conflictul dintre părintele de la Halle și părintele de Pradts este, cu siguranță, unul dintre cele mai reușite elemente ale cărții, dar uneori se pierde într-o serie de monologuri religioase sau cinice care, deși interesante, frânează ritmul narațiunii.

„Prin minte, ca un cărăbuș ce se zbate, îi tot trecea o frază pe care o auzise spunându-i-se monseniorului L..., episcop de...: «Cel mai mare serviciu pe care noi îl putem aduce dogmelor este acela de a vorbi cât mai puțin posibil despre ele».”

Romanul abordează teme dificile: ipocrizia religioasă, sistemul educațional rigid, relațiile de putere într-un mediu închis, explorarea dorinței și a identității sexuale într-un context represiv. Dar problema este că Montherlant pare mai preocupat să analizeze aceste teme ca un moralist decât să le transpună într-o poveste vie, care să emoționeze. Uneori, am simțit că romanul este o piesă de teatru camuflată, cu personaje care recită replicile mai degrabă decât să trăiască în mod real conflictele lor. Pe lângă asta, rămâne mereu acea ambiguitate deliberată în privința intențiilor autorului. Uneori, Montherlant pare să critice lumea ipocrită în care se desfășoară povestea, alteori pare să o romantizeze. Această lipsă de claritate poate fi un atu literar, că te face să-ți pui întrebări, să reflectezi. Pe mine, însă, m-a cam enervat, pentru că deja eram obosit de ritmul lent și greoi al poveștii, ceea ce ne duce la... Un alt motiv pentru care cartea mi s-a părut problematică: ritmul. Scenele importante sunt deseori amânate sau diluate în pagini de reflecții, iar momentele care ar trebui să aibă un impact dramatic sunt adesea urmate de pasaje lungi și digresive care anulează tensiunea. Romanul se mișcă într-un ritm sacadat: uneori accelerează brusc, alteori stagnează în detalii inutile.

„– Bun, zise în cele din urmă superiorul, ridicându-se, cred că cineva poate fi un suflet mare în afara creștinismului, însă tot ce se va pierde pentru creștinism va fi pierdut și pentru sufletele mari. Aceasta este, mai mult decât restul, ceea ce dă dimensiunea.”

De asemenea, finalul nu mi-a oferit acea satisfacție pe care o caut într-o carte cu o construcție lentă. Chiar dacă scandalul și consecințele lui sunt bine prezentate, nu am simțit că am ajuns la un punct culminant real, ci mai degrabă la o concluzie previzibilă, care nu reușește să lase amprenta aia pe care, în general, ne-o dorim de la o lectură bună. Băieții este o carte cu o execuție impecabilă din punct de vedere stilistic, dar care mi s-a părut prea rece, prea lentă și prea preocupată de propriile idei filozofice pentru a reuși să creeze un impact emoțional real. Nu pot spune că a fost o lectură neplăcută, dar nici nu a fost una care să mă marcheze profund. Este genul de roman care pare destinat mai degrabă să fie analizat într-un seminar academic decât să fie citit (cu plăcere). Pentru unii, acesta poate fi un atu; pentru mine, a fost mai degrabă o dezamăgire, pentru că și avusesem ceva așteptări de la el. În schimb, mă bucur că am reușit să ajung, în sfârșit, și la această carte (îmi promisesem să fac asta de ceva ani). Vă doresc să aveți lecturi cât mai faine și pe placul vostru!