O familie de micinoși (Mincinoșii, #0), de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Chiriță

E. Lockhart a absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. În 2013 a fost președinta juriului la secțiunea Young People's Literature pentru National Book Awards. La Editura Trei, de aceeași autoare au apărut: Lista iubiţilor mei (2016, traducere de către Teodora Constantinescu, distins, în 2006, cu ALA Best Books for Young Adults), Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks (finalist National Book Award 2008 şi nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), Mincinoșii (bestseller New York Times), Cum să fii o fată rea (scris în colaborare cu Sarah Mlynowski şi Lauren Myracle) și Impostoarea.

⌛ CÂND TRECUTUL IESE - ȘI TREBUIE SĂ IASĂ - LA IVEALĂ ⌛

Povestea unei alte veri, a unei alte generații – și secretele care o vor bântui vreme de decenii. O insulă privată bătută de vânturi, din largul coastei Massachusetts. Un ocean flămând, clocotind de secrete și tristețe. O moștenitoare temperamentală, dependentă. Un băiat irezistibil, imprevizibil. O vară plină de trădări de neiertat și de greșeli teribile. Bine ai revenit în familia Sinclair. Au fost mereu niște mincinoși.

„(...) îmbătată de licoarea fierbinte a dorinței de-a le face pe plac părinților,

disperată după iubire și prețuire,

automutilată,

văd în surorile mele niște rivale.

Sângeroasă.”

O familie de mincinoși de E. Lockhart este genul de carte care îți intră în sânge, care se simte ca un vis febril, ca un cântec de sirenă pe care îl auzi de la distanță, dar care, odată ce te prinde, nu îți mai dă drumul. Nu este doar o poveste despre minciuni și secrete – este un labirint de oglinzi sparte, un vis de vară care începe cu o adiere caldă și se sfârșește în furtună. M-am apropiat de această carte cu emoție și teamă, sincer, pentru că Mincinoșii fusese „un cutremur literar” pentru mine (la vremea aceea, ohoh - iar dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o poveste care m-a lăsat fără aer și cu ochii umezi, iar acum aveam ocazia să pășesc din nou pe insula Sinclair, de data aceasta într-un alt timp, printre alte umbre și alte destine frânte. Mă întrebam: va putea și cartea aceasta să-mi răscolească sufletul la fel? Va putea să adauge ceva nou și esențial în mitologia familiei Sinclair? Răspunsul a fost un „da” devastator, dar și un „nu” șoptit, căci această carte este mai subtilă, mai psihologică, mai îmbibată în melancolie decât în șoc. Nu are un twist care să-ți arunce inima în hău, dar are un crescendo de disperare care crește (pleonasm?) treptat, până când simți că ești captiv în poveste, respirând același aer sărat, trăind aceeași durere mocnită.

„De fapt, îmi pare mai rău pentru trădarea asta, decât pentru orice altceva.”

Caroline Sinclair – Carrie – este ghidul nostru prin acest trecut, prin această vară fierbinte a anului 1985, o vară în care durerea și dorința se amestecă într-un cocktail amar. Ea este doar o adolescentă, dar deja cară un munte de vinovăție pe umeri, o vinovăție sculptată de moartea surorii sale mai mici, Rosemary. Este ciudat cum absențele pot fi mai grele decât prezențele – cum golurile lăsate de cei pierduți pot fi mai apăsătoare decât orice povară. Rosemary este fantoma care bântuie această poveste, un spirit care nu vrea să fie uitat, care dansează la marginea vederii, un simbol al trecutului pe care familia Sinclair încearcă să-l îngroape sub un munte de aparențe perfecte. Dar moartea lui Rosemary nu este singurul lucru care o macină pe Carrie. Ea însăși este prinsă între a fi copil și a fi adult, între a dori să fie iubită și a se teme că iubirea este doar o altă minciună. Pfeff, băiatul misterios și carismatic care apare pe insulă alături de Yardley și ceilalți invitați-surpriză, este cel care îi trezește aceste dorințe interzise. El este periculos de fermecător, genul de băiat care știe exact cum să îți facă inima să bată mai tare, dar și genul care poate transforma orice vară într-o furtună. În preajma lui, Carrie este prinsă între dorință și frică, între a-și dori să fie văzută și a-și dori să rămână invizibilă.

„Fac exact ceea ce le-am cerut. Ceea ce facem întotdeauna noi, cei din familia Sinclair.

Ne prefacem. Mințim. Încercăm să ne simțim bine.”

Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale cărții este felul în care explorează tema dependenței – nu doar de substanțe, ci și de minciuni, de aparențe, de iluzia perfecțiunii. Carrie își găsește alinarea în pastile, iar în fiecare înghițitură simțim nevoia ei disperată de a amorți durerea, de a îngropa adevărul, de a deveni exact ceea ce familia Sinclair a fost întotdeauna: o cascadă de zâmbete false și secrete murdare. Ceea ce diferențiază O familie de mincinoși de Mincinoșii s nu este doar lipsa unui plot twist exploziv, ci și atmosfera ei – mai densă, mai apăsătoare. Dacă cartea anterioară a fost o furtună care a lovit pe neașteptate, cartea de față este (ca) o ceață care se insinuează încet, pătrunde prin crăpăturile sufletului și se instalează acolo, nelăsându-te să mai respiri în voie. Stilul fragmentat al lui Lockhart, frazele scurte și lirice, toate contribuie la această stare de vis febril, de poveste spusă cu jumătate de gură, de adevăruri ascunse printre rânduri. Și apoi, desigur, este mitologia familiei Sinclair. Această familie nu este doar o familie – este o dinastie, un imperiu construit pe aparențe, pe putere, pe tăcere. A fi un Sinclair înseamnă a fi frumos, a fi impenetrabil, a nu arăta niciodată slăbiciune. Dar Carrie ne arată fisurile din acest imperiu. Ne arată cât de mult costă această mască, cât de mult doare să fii parte dintr-o familie în care dragostea este condiționată, în care greșelile sunt îngropate sub covor, în care adevărul este doar un accesoriu, nu o valoare.

„Nu consider că trebuie

să te prefaci

nu te preface

nu te preface

nu te preface

Nu te preface că n-ai răni pe nimeni, niciodată.”

M-am trezit absorbit de această carte într-un mod diferit față de Mincinoșii. Nu am fost răvășit de un singur moment, de o singură revelație – în schimb, am fost tras încet într-o mlaștină de melancolie, de nostalgie, de durere mocnită. Dacă Mincinoșii a fost o explozie de suferință, O familie de mincinoși este un foc care arde lent, care mocnește mult timp după ce ai închis cartea. La final, rămâne întrebarea: a fost necesară această carte? Nu, poate că nu. Nu schimbă fundamental povestea originală, nu rescrie nimic din ceea ce știam deja. Dar adaugă profunzime, adaugă straturi noi de înțelegere, adaugă umbre și lumini pe chipurile deja familiare. Iar pentru mine, a fost suficient. Pentru mine, această călătorie în trecutul familiei Sinclair a fost ca și cum aș fi deschis o cutie veche de amintiri, plină de scrisori nescrise și visuri frânte. O poveste care poate că nu trebuia spusă, dar care, odată spusă, este imposibil de uitat. Și poate că, la fel ca orice Sinclair, și noi avem nevoie uneori să ne înecăm în povești frumoase și mincinoase, doar pentru a putea supraviețui adevărului.

Alte recenzii ale cărților scrise de E. Lockhart, apărute și pe blog:

 | Mincinoșii | Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks |