Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection - General Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 464
Anul apariției: 2024
Traducere: Mihaela Stan
Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.
🌹UN ROMAN DE-O FORMIDABILĂ ȘI GREU EGALABILĂ FRUMUSEȚE🌹
Aș putea să spun că Mereu cu gândul la ea este o carte despre iubire, despre destin și despre inevitabilitatea trecutului, dar ar fi mult prea simplu. Este o lucrare mult mai complexă decât atât, o meditație asupra fragilității umane, a alegerilor, a sacrificiilor și a relațiilor care se formează atunci când două lumi diametral opuse se întâlnesc. Așa cum se întâlnesc și cele două personaje centrale, Mimo și Viola, cu vieți ce par imposibil de reconciliat, dar care, la un moment dat, se intersectează într-o poveste care lasă urme adânci în inimile celor ce o trăiesc. Recunosc, cartea lui Jean-Baptiste Andrea m-a captivat din primele sale pagini. Am fost imediat absorbit de universul său dens, pe care autorul l-a construit cu o măiestrie rar întâlnită, cu o frumusețe glorioasă. M-am simțit ca un călător care pătrunde într-o pădure misterioasă, unde fiecare pas adâncește taina și mă apropie de esența unei povești ce se dezvăluie cu fiecare rând, dar într-un mod subtil, aproape tăcut. Iar aceasta este o poveste care îți pătrunde adânc în suflet și care nu te lasă să o uiți - de altfel, nici n-ai vrea s-o uiți. Însă, recunosc, domnule Jean-Baptiste Andrea, ați făcut o colosală nedreptate cu acel sfârșit care mi-a rupt inima-n zece (încă sunt în căutarea bucăților, pentru a mi-o reîntregi).
„ – Cuvintele au un sens, Mimo. Să numești înseamnă să înțelegi. «Bate vântul» nu spune nimic. E un vânt care ucide? Un vânt care împrăștie semințe? Un vânt care îngheață plantele sau le încălzește? Și ce fel de deputată aș fi eu dacă n-ar avea sens cuvintele? Cu ce m-aș deosebi de ceilalți?”
Am apreciat cum Jean-Baptiste Andrea a reușit să contureze aceste personaje atât de diferite, dar totuși complementare, asemenea două linii paralele care, într-un anumit punct al vieții, reușesc să sfideze legile gometriei (a se citi: legile universului) și se se unesc. Mimo, cu visurile sale neîmplinite, cu rănile trecutului și cu un talent nativ pe care îl ascunde ca pe un secret bine păzit, și Viola, o tânără prinsă între convențiile unei lumi pe care nu o poate înțelege pe deplin și dorința de a găsi o libertate autentică. Iar când aceste două lumi se ciocnesc, între ele se naște o tensiune, o vibrație ce nu poate fi ignorată. Fascinația mea pentru această carte a fost alimentată nu doar de relațiile dintre personaje, dar și de atmosfera pe care autorul o creează.
„A închis ușa încetișor. Vântul s-a stârnit, luând cu el ultimii vălătuci de ceață. Dar ce vânt? Siroco? Ponant, mistral, grecale? Ori poate altul pe care nu-l cunoșteam fiindcă Viola nu pomenise de el? Când m-am reîntâlnit cu ea, am crezut că totul avea să fie simplu. Dar ce-i simplu într-o lume în care vântul are o mie de nume?”
Fiecare descriere, fie că vorbim despre peisaje sau despre locuri istorice, este asemenea unei picturi delicate, în care detaliile sunt meticulos adăugate pentru a da naștere unui tablou viu, palpabil. Am simțit că locurile descrise - Piața San Marco din Veneția, străzile înguste ale Florenței sau ruinele Romei - au devenit, pentru mine, nu doar cadre pentru acțiune, ci adevărate personaje, care respiră și vibrează alături de cei care le străbat. Ceea ce m-a impresionat mult a fost capacitatea autorului de a îmbina realitatea istorică cu profunzimea unei povești personale, intime. Nu este doar o lectură despre evenimentele care au zguduit Italia înainte și după al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu majuscule, fiindcă niciun război nu merită acest lucru), ci este și o poveste despre cum arta, iubirea și umanitatea pot supraviețui în ciuda celor mai grele încercări. Aici, în acest roman, fiecare detaliu, fiecare alegere a personajelor are o încărcătură simbolică, iar când ajungi la final, ai senzația că ai parcurs nu doar o poveste, ci o întreagă viață.
„Mi-au trebuit optzeci și doi de ani, opt decenii de rea-credință și o lungă agonie ca să recunosc ceea ce știam deja. Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”
M-am simțit ca un martor al acestei lumi, privindu-i pe Mimo și Viola cum își trăiesc destinul, învăluiți în umbre și lumini, în iluzii și adevăruri dure. Fiecare pagină era un pas mai adânc în inima unei povești care îți taie respirația. Și, pe măsură ce descoperi treptat complexitatea acestui roman, te simți tot mai legat de el, ca și cum o parte din tine ar fi fost acolo, la fiecare întâlnire, la fiecare alegere. De asemenea, faptul că Mereu cu gândul la ea a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt în 2023 este complet justificat. Este o lucrare care impresionează prin profunzimea emoțională și intelectuală, dar care nu se lasă niciodată prinsă în capcana teoriei. Este o carte despre oameni, despre iubire și suferință, despre dorința de a înțelege și de a trăi adevărat, despre conflictele interioare care iau naștere din această „neputință”. O adevărată capodoperă care, fără îndoială, va ajunge în topul celor mai bune cărți pe care le voi citi în acest an (și e abia luna martie, dar am această certitudine). Cartea lui Jean-Baptiste Andreea este un dar literar pe care orice iubitor de cărți ar trebui să și-l facă. Este o poveste care te pătrunde, care îți lasă o amprentă adâncă și care te va face să vibrezi la unison cu cuvintele sale.
„ – Mimo Vitaliani, jurați în fața lui Dumnezeu, dacă există, s-o ajutați pe Viola Orsini să zboare și să n-o lăsați niciodată să cadă?– Jur.– Și eu, Viola Orsini, jur să-l ajut pe Mimo Vitaliani să devină cel mai mare sculptor din lume, egal cu Michelangelo, al cărui nume îl poartă, și să nu-l las niciodată să cadă.”
În sfârșit, vorbim despre, zic eu, punctul forte al romanului. Relația - niciodată consumată - dintre Mimo și Viola. Povestea lor de dragoste nu este una clasică, ci mai degrabă o forță destabilizatoare, care îi împinge pe amândoi într-un teritoriu periculos, unde încrederea și vulnerabilitatea se întrepătrund în moduri neprevăzute. Mimo o ajută pe Viola să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea, dar și sacrificiul pe care aceasta îl presupune. Totodată, Viola devine pentru Mimo o sursă de inspirație, chiar dacă, la început, o vede ca pe un simbol al unei lumi inaccesibile. Cei doi se transformă unul pe altul, iar această metamorfoză este punctul culminant al poveștii lor, care, în ciuda diferențelor lor fundamentale, ajung să se completeze în moduri pe care nu le-ar fi putut anticipa.
„ – Oh, sunt prea bătrân pentru cuțite. Dacă mă refuzi, o să plec singur și trist. Și o să-ți spun că poate va veni o zi când conștiința ta o să valoreze mai mult decât ceasul pe care-l porți la mână. Și în ziua aia o să înțelegi că e singurul lucru din lume pe care tot bănetul nu-ți va permite să-l răscumperi.”
În mijlocul acestui labirint emoțional, mai există și un al treilea element care joacă un rol esențial – arta lui Mimo, în special ultima sa lucrare, Pietà Vitaliani, care devine cheia înțelegerii întregii povești. Sculptura este mult mai mult decât o simplă operă de artă; ea este o alegorie a întregii relații dintre Mimo și Viola, un simbol al iubirii lor imposibile, dar adânc umane, și al sacrificiilor pe care le fac pentru a-și înfrunta propriile temeri și vulnerabilități. Pe măsură ce Pietà prinde viață în mâinile lui Mimo, povestea lor se apropie de un punct de cotitură, iar întrebările despre ceea ce înseamnă adevărata iubire, despre limitele artei și despre prețul libertății se conturează cu o claritate tot mai mare. Recomand această carte absolut oricui, fără să stau pe gânduri măcar o secundă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu