Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 174
Anul apariției: 2024
Traducere: Ana-Veronica Mircea
Ágota Kristóf s-a născut la Csikvánd, în Ungaria, în 1935. La douăzeci și unu de ani a emigrat, împreună cu soțul și fiica ei de patru luni, în Elveția, lăsând în urmă umbra sovietică ce amenința Ungaria. A lucrat într-o fabrică, unde a învățat limba țării adoptive. Primul roman, Marele caiet (1986), a câștigat Grand Prix Littéraire Européen al asociației scriitorilor francofoni și a fost tradus în patruzeci de limbi. A mai scris piese de teatru și povestiri, dar și romanele Dovada (1988) și A treia minciună (1991; Prix du Livre Inter, 1992), care completează Trilogia gemenilor. Ágota Kristóf a murit în 2011.
༄ FRUMUSEȚEA, PUTEREA COPLEȘITOARE A LITERATURII ༄
Povestea unei mari iubiri imposibile, microromanul Ieri își extrage forța din stilul laconic, imaginarul oniric și reflecțiile sumbre ale lui Sandor Lester, un emigrant care lucrează într‑o fabrică, visează să devină scriitor și o așteaptă pe femeia ideală; povestirile din volumul Nu contează (2005) sunt impregnate de o atmosferă stranie și tulburătoare, care e probabil cea mai tainică parte a operei Ágotei Kristóf.
„(...) Mâine, ieri, ce înseamnă cuvintele astea? Există doar prezentul. O dată ninge. Altă dată plouă. Apoi e soare, e vântul. Toate astea sunt acum. Nu au fost, nu vor fi. Sunt. Întotdeauna. Toate în același timp. Pentru că lucrurile trăiesc în mine, nu în timp. Iar în mine totul e prezent.”
Volumul de față, Ieri. Nu contează, este precum o bucată de sticlă spartă răspândită pe podea: te atrage cu luciul ei rece, dar, dacă le atingi prea mult, riști să te tai și să sângerezi. Cartea este scrisă cu o precizie clinică, cu fraze scurte, ascuțite ca o lamă de cuțit, care reușesc să provoace mai multă durere decât o mie de pagini de lamentații. Nu e loc pentru sentimentalism, dar nici nu e nevoie. Ágota Kristóf scrie ca un chirurg al sufletului: taie adânc, înlătură tot ce e de prisos și lasă rana expusă, fără a o pansa ulterior. Am citit Nu contează ca pe un set de răni mici, fiecare lăsând o cicatrice diferită. Fiecare povestire e o lovitură rapidă, un croșeu scurt care te lasă amețit. În doar câteva propoziții, Kristóf reușește să creeze o lume completă, o viață redusă la esența ei cea mai crudă. Nu există introduceri ample, nu există descrieri inutile – doar un pumnal care țâșnește din pagină și te străpunge exact acolo unde doare cel mai tare. Tema centrală a acestor povestiri este pierderea: pierderea unui loc, a unei identități, a unei iubiri, a unei speranțe. Există personaje care trăiesc într-o lume în care orice speranță e sortită eșecului, în care orice zâmbet e urmat de o palmă peste față. Kristóf reușește să arate grotescul realității cu un umor negru care te lovește exact când te aștepți mai puțin.
„– Însă eu, spune pasărea rănită, cunosc câmpii mirifice. Dacă ai putea ajunge acolo, ți-ai ignora inima. Nu există flori, ierburile flutură ca niște steaguri, acele câmpii fericite n-au margini. Nu trebuie decât să spui: mi-ar plăcea tare mult să mă odihnesc, pământ al păcii.”
O povestire care mi-a rămas adânc întipărită în minte este Securea, unde o femeie își omoară soțul și pretinde că acesta a căzut accidental peste topor. E un soi de macabru comic, o versiune literară a cinismului rece din filmul Chicago – He Had It Coming. Ceea ce înseamnă că, în universul lui Kristóf, chiar și moartea poate fi tratată cu un soi de indiferență tăioasă, cu o absurdă lipsă de valența tragică obișnuită. Într-o altă povestire, Scriitorul, e surprinsă viața unui om care crede că literatura îl va salva. Este povestea fiecărui cititor care și-a pus vreodată speranțe în cuvinte, doar ca să descopere că realitatea nu se schimbă indiferent cât de bine ai scrie despre ea. Nu contează, expresia care dă și titlul, devine astfel un manifest. Nimic nu contează cu adevărat în această lume, iar asta e exact ce face ca aceste povestiri să fie atât de puternice. Să se simtă atât de acut, atât de profund în inima cititorului. Or, bineînțeles, sunt lucruri care contează, dar multe dintre ele ajung să pălească în fața altor lucruri care, ei bine, tind să conteze mai mult.
„Nostalgia, admirația fără margini trezită de străzile pe care le îndrăgea, un imens sentiment de vinovăție, o iubire ajunsă pe culmea pasiunii. O iubire încăpățânată, realistă, lipită de solul acelui oraș, o iubire senzuală, fizică, aproape obscenă, se revărsa în valuri în sală.”
Dacă Nu contează este precum mozaic al absurdității (și, ca orice mozaic, vrei să-l admiri), Ieri este un tunel fără ieșire. E povestea lui Sandor Lester, un om care trăiește captiv între amintiri și visuri despre un viitor care nu vine niciodată. Sandor crede în ideea că, la un moment dat, o femeie numită Line va veni și împreună vor putea începe o viață nouă. Dar totul e doar o iluzie, o promisiune care nu se va împlini niciodată. Kristóf scrie povestea lui Sandor ca pe un basm stricat, un basm în care prințul greșește mereu drumul spre castel și ajunge într-un mormânt deschis. Sandor nu e un erou tragic, e doar un om care nu poate fugi de trecutul său. A fugit dintr-o țară comunistă, dar nu a scăpat niciodată de propria poveste. A avut o mamă care era batjocorită de toată lumea, un tată care îl ignora, o copilărie care nu i-a oferit nimic în afara dorinței de a fugi. Kristóf scrie despre această fugă cu o cruzime sfâșietoare. Sandor crede că, dacă Line va veni, totul se va schimba. Dar noi, cititorii, știm că nu e așa. Știm că, chiar dacă Line ar veni, nimic nu s-ar schimba. Pământul de sub picioarele lui Sandor e nisip mișcător – orice speranță e absorbită imediat în golul existenței lui.
„(...) Singurul lucru care te poate speria, singurul lucru care te poate răni, e viața, și o cunoști deja.”
Când am terminat cartea, am simțit un gol ciudat, ca și cum un vis pe care nici nu știam că îl am s-a evaporat în fața mea. Kristóf nu îi dă lui Sandor nici măcar luxul unui deznodământ dramatic. Totul e doar o resemnare rece, un ecou al visului care nu a fost niciodată real. Ágota Kristóf nu scrie pentru a consola. Nu scrie pentru a oferi speranță. Scrie pentru a ne forța să ne uităm în ochii realității, fără filtru, fără minciuni. Nu contează este o serie de „șocuri electrice literare”, să le zic așa, pentru că fiecare povestire te zguduie cu forța unei revelații cinice. Ieri este „sentința definitivă”, o condamnare la o viață care se destramă sub greutatea propriilor iluzii. Sunt cărți care nu te lasă să pleci nevătămat din lectura lor. Ágota Kristóf scrie astfel de cărți. Iar Ieri. Nu contează chiar este una dintre ele. De când am citit-o, am recomandat-o absolut oricui. Pentru că este o lectură memorabilă, chiar dacă de dimensiuni reduse. Încă o dovadă că, într-adevăr, esențele tari se țin în sticluțe mici! Lecturi faine să aveți!
Alte recenzii ale cărților scrise de Ágota Kristóf, apărute și pe blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu