Adolf H. Două vieți, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 460

Anul apariției: 2023

Traducere: Doru Mareș

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu piesa de teatru Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Mici crime conjugale, Libertinul etc. În anul 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și volumul Viața mea cu Mozart (2005). Romanele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestsellere din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soare întunecat, iar în 2024, Lumina fericirii. În 2023 publică Provocarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Țara Sfântă, și Rivala, un roman dedicat Mariei Callas. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

⚖️ CE AR FI FOST DACĂ ⚖️

Într-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt și-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ și construiește două biografii paralele: una fidelă realității, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniștit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt își exprimă aici anxietatea, îndoielile, uneori chinul și oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viața figurii celei mai sumbre din istoria recentă și până la terminarea romanului. O carte extrem de incitantă, scrisă la înaltă tensiune, considerată cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.

„Pentru întâia oară, descoperea privilegiul periculos care-i marca viața: artistul știe să obțină miere din orice, inclusiv din durere. Recuperator universal, poate rămâne un om cumsecade sau poate deveni un monstru care suferă și-i face și pe alții să sufere pentru maxima bucurie a artei sale. Oare pe ce cale o va apuca?”

Există cărți care te prind de mână, te trag în labirinturi de gânduri și, odată ajuns la capăt, te lasă schimbat. Adolf H. Două vieți este exact un astfel de roman. Un roman precum un joc de oglinzi în care, cu fiecare pagină, vezi nu doar un Adolf Hitler posibil, ci și umbrele ascunse ale umanității. Am apreciat complexitatea acestui experiment literar, în care realitatea se bifurcă la o singură decizie: admiterea sau respingerea tânărului Adolf la Academia de Arte din Viena. Din această simplă alegere, istoria se rescrie, iar destinul lumii se desface ca o pânză de păianjen pe două fire paralele. Schmitt jonglează cu aceste două vieți ca un sculptor care modelează aceeași bucată de lut în două forme diferite: Hitler, omul real, cel pe care istoria l-a înregistrat ca dictator, și Adolf H., tânărul artist care, primit la academia de artă, descoperă o lume diferită, plină de nuanțe, iubire și vulnerabilitate. Contrastul dintre aceste două destine este aproape hipnotic. Pe de o parte, Hitler cel dominat de frustrări, de eșecuri, de furia clocotitoare care crește în el ca un vulcan gata să erupă. Pe de altă parte, Adolf H., un om care, deși trece prin momente de incertitudine, cunoaște frumusețea prieteniei, a artei, a iubirii.

„Lui Hitler îi plăcea războiul fiindcă îi revelase propriul sine. De când se întorsese din premise era fericit căci, de acum, avea o credință. Da. În prima noapte, în tranșee, avusese o revelație. Una adevărată. Prima din scurta sa biografie. Descoperise că războiul este însăși esența existenței.”

Am apreciat profunzimea cu care Schmitt a explorat psihologia ambelor personaje. Hitler este zugrăvit nu doar ca un monstru, ci ca un om care a hrănit încet, dar sigur, partea sa întunecată. Această abordare m-a pus pe gânduri: dacă Hitler n-ar fi fost un dictator, dacă nu ar fi fost un simbol al urii, ce ar fi fost? Omul pe care faptele și alegerile l-au demonizat a fost, la început, doar un copil. Cât din răutatea sa a fost înnăscută și cât din aceasta fost modelată de circumstanțe? Pe de altă parte, Adolf H. este exact ceea ce ar fi putut fi Hitler fără frustrarea și complexele care i-au alimentat ura. Stilul lui Schmitt este o combinație de precizie istorică și sensibilitate literară. Scenele alternează între cele două realități cu o naturalețe impresionantă, făcând cititorul să oscileze într-un joc de lumini și umbre. Momentele de introspecție sunt puternice, iar dialogurile, fie că sunt purtate de Hitler cu el însuși, fie de Adolf H. cu profesorii săi, sunt puncte cheie care definesc evoluția personajelor. Un aspect care mi-a plăcut enorm este faptul că romanul nu oferă răspunsuri categorice. Nu există un singur factor care să-l fi transformat pe Hitler în ceea ce a devenit, ci o rețea complicată de alegeri, influențe și conjuncturi. Ce determină un om să aleagă ura în locul iubirii? Puterea în locul creației? Ce face ca un om să devină un simbol al distrugerii și nu al frumuseții? Schmitt nu oferă răspunsuri neapărat clare, dar ridică întrebări inevitabile, iar această subtilitate face ca lectura să fie cu adevărat memorabilă.

„– Ce este omul? a continuat tatăl. Un om este alcătuit din alegeri și din circumstanțe. Nimeni nu are vreo putere asupra circumstanțelor, dar fiecare dintre noi are puterea de a alege.”

Un alt detaliu care mi s-a părut ingenios este includerea unor personaje istorice reale, precum Freud, care devine un punct de referință pentru explorarea psihologică a lui Adolf H. Schmitt reușește să creeze un tablou credibil, bine documentat, care adaugă un strat suplimentar de realism și autenticitate romanului. Finalul este, fără îndoială, unul dintre cele mai puternice aspecte ale cărții. Nu doar că trage o concluzie asupra vieților paralele ale celor doi Adolf, dar lasă cititorul cu un sentiment de neliniște. Istoria nu este predestinare, ci suma alegerilor făcute de indivizi. Am apreciat enorm acest roman, nu doar pentru construcția sa narativă, ci pentru reflecția profundă pe care o impune asupra naturii umane. Este o carte care nu poate fi citită fără a pune sub semnul întrebării propriile convingeri despre destin, liber arbitru și umanitate.

„Literatura nu este un scop în sine.

O carte trebuie să provoace discuții, altfel este inutilă.”

Adolf H. Două vieți nu este neapărat un roman istoric sau de ficțiune alternativă, ci un exercițiu de gândire critică, un labirint al posibilităților în care fiecare detaliu contează. Începusem să citesc cu ideea că voi descoperi un simplu experiment literar, dar am ajuns să mă întreb nu doar ce ar fi fost dacă Hitler ar fi devenit artist, ci ce ar fi fost dacă fiecare dintre noi ar fi făcut o alegere diferită într-un moment important din viețile noastre. În cele din urmă, într-un fel Eric-Emmanuel Schmitt a pus o oglindă în fața umanității cu această carte. Ne place sau nu ceea ce vedem, însă nu putem ignora imaginea reflectată în ea (sau, poate, nu ar trebui să-i ignorăm adevărul). În partea de final, Eric-Emmanuel Schmitt a ținut și „un jurnal” în care și-a notat modul în care a scris această carte, evoluția, ce anume îl consuma, de ce... Pentru el, a scrie această carte chiar a fost o adevărată provocare, atât fizică, cât și psihică. După părerea mea, chiar i-a reușit. Mi s-a părut un roman foarte bun, pe care îl recomand cu mare încredere. Recunosc, la început mi s-a părut că merge mai greu, nu reușea să mă prindă, însă când a făcut-o, n-am mai putut să-l las din mână!

Alte recenzii ale cărților scrise de Eric-Emmanuel Schmitt, apărute și pe blog: 

| Elixirul dragostei | Jurnalul unei iubiri pierdute | Otrava iubirii | Milarepa  | Concert în memoria unui înger | Cei doi domni din Bruxelles | Pe când eram o operă de artă | Oscar și Tanti Roz |