Elena știe, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Supranumită în Argentina „regina romanului polițist“, Claudia Piñeiro (născută în 1960), este autoarea mai multor romane traduse în numeroase limbi, unele dintre ele ecranizate în filme de mare succes (inclusiv Elena știe, ecranizat de Netflix în 2023). La Editura Univers, în colecția Globus, i‑au fost publicate cărțile Văduvele de joi seara (traducere de către Lavinia Similaru) și Betibú (ediție retipărită cu titlul Regulile jocului, traducere de către Lavinia Similaru).

💊 CÂND VIAȚA SE REDUCE DOAR LA INTERVALUL DINTRE DOZELE DE MEDICAMENTE 💊

Elena știe. Există ceva care să poată opri o mamă? Maladia Parkinson nu constituie un obstacol pentru Elena, care a învățat să‑și calculeze timpul dintre două pastile, când corpul o ascultă și se poate deplasa. Așa că îndrăznește să ia metroul și să plece în căutarea persoanei care o poate ajuta să descopere adevărul despre moartea fiicei sale. Fiindcă Elena, indiferent de ce spun poliția, preotul sau prietenii, e convinsă că fiica ei nu s‑a sinucis.

„(...) Elena nu a înțeles niciodată de ce alege lumea sicrie din lemn atât de nobil, încât trece mult până ce crapă sub pământ. Dacă atâția cred că din pământ suntem și în pământ ne întoarcem, atunci de ce să întârziem întoarcerea. Aleg un sicriu din lemn nobil ca să-l arate la priveghi, gândește din ce alt motiv, dacă nici sicriul, nici ceea ce are înăuntru nu sunt destinate să dăinuie, ci să putrezească, să se ocupe viermii de lemn și de corpul care nu mai păstrează ceea ce a fost cine era, corpul care nu aparține nimănui, e incomplet, ca o pungă goală, ca o păstaie fără semințe.”

Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui mecanism ruginit care se pune în mișcare doar când i se administrează ulei la intervale regulate. Un corp care nu mai răspunde dorințelor și nevoilor sale, o minte captivă în limitele unui trup care se degradează în fiecare zi, o poveste care se desfășoară între două pastile, într-o lume care refuză să asculte. Elena știe, dincolo de fi un extraordinar roman, devine o experiență în sine, o experiență care îți schimbă felul în care privești viața, bătrânețea, boala și, mai ales, relațiile de familie. Deși se prezintă ca un roman polițist, povestea nu urmează convențiile clasice ale genului. Nu avem detectivi ingenioși, indicii ascunse în scrisori misterioase sau un final care aduce satisfacția rezolvării unui puzzle complicat. În schimb, avem o femeie în vârstă, Elena, care, prinsă în capcana propriului corp, se agață de o ultimă speranță: să afle adevărul despre moartea fiicei sale, Rita. Dar adevărul, la fel ca trupul Elenei, este fragil, greu de controlat și mult mai complex decât pare la prima vedere. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - dintre cele citite anul trecut. O capodoperă!

„(...) Dar Elena nu se rătăcește. Elena știe. Așteaptă. Cu capul plecat și târându-și picioarele, fără să vadă drumul și nici ce vine în față. Nu se rătăcește, chiar dacă se înșală.”

Romanul este structurat în jurul unei zile din viața Elenei, în care ea încearcă să ajungă la Isabel, o femeie care, cu douăzeci de ani în urmă, a avut o întâlnire decisivă cu Rita. Elena crede că Isabel este singura care o poate ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat cu fiica ei, al cărei trup a fost găsit spânzurat în clopotnița unei biserici. Însă, pentru Elena, simplul fapt de a parcurge orașul este o provocare monumentală. Parkinsonul i-a transformat corpul într-o închisoare, iar singurele momente în care poate funcționa sunt cele imediat următoare administrării medicamentelor. Până la următoarea doză, Elena trebuie să găsească un loc unde să se odihnească, să își dozeze cu atenție fiecare mișcare și să își calculeze fiecare pas, pentru că, în lumea celor sănătoși, nu există loc pentru cei care se mișcă prea încet. Claudia Piñeiro creează o atmosferă apăsătoare, tensionată, în care orice banalitate a cotidianului devine un obstacol uriaș pentru Elena. Străzile nu sunt făcute pentru cei care nu pot merge repede, băncile nu sunt plasate acolo unde ar avea nevoie, iar oamenii o privesc fie cu milă, fie cu iritare, fără să înțeleagă cât de dificil este pentru ea să ajungă dintr-un punct în altul. 

„Nimeni nu poate ști atâtea despre fata ei ca ea, gândește, pentru că este mamă, sau pentru că a fost mamă. Maternitatea, gândește Elena, garantează anumite atribute, o mamă își cunoaște copilul, o mamă știe, o mamă iubește. Așa se zice, așa o fi. Ea a iubit și iubește, chiar dacă nu a spus-o, chiar dacă se certau de la distanță, chiar dacă se contraziceau de parcă și-ar fi lansat lovituri de bici, și nu mângâia, nici nu săruta, o mamă iubește. Va mai fi mamă acum, când nu mai are fată?, se întreabă. Dacă moarta ar fi ea, Rita ar fi orfană. Ce nume are ea fără fata ei? Moartea Ritei poate să fi șters tot ce a fost ea?”

Titlul romanului este oarecum ironic. Pe tot parcursul cărții, Elena repetă obsesiv ce „știe” despre Rita, despre viața ei, despre cine a fost și despre cum și-a trăit existența. „Elena știe” devine un fel de mantră, un refren al certitudinii care, pe măsură ce avansăm în poveste, începe să se fisureze. Elena crede că își cunoaște fiica, că știe ce fel de persoană era și ce ar fi putut sau nu să facă. Însă, pe măsură ce detaliile vieții lor sunt dezvăluite, începe să devină clar că lucrurile sunt mult mai complicate. Că poate Rita nu era cine credea Elena că este. Că poate sacrificiile ei pentru mamă au fost prea mari, că poate ceea ce Elena percepea ca fiind iubire și devotament era, de fapt, un lanț care o sufoca. Într-o lume ideală, un părinte nu ar trebui să fie povara propriului copil. Însă viața rar se conformează idealurilor, iar Rita a devenit prizoniera unei existențe în care datoria de fiică a consumat-o până la epuizare. Pe măsură ce călătoria Elenei avansează, romanul se transformă nu doar într-o investigație a morții Ritei, ci și într-o introspecție dureroasă asupra relației dintre ele.

„(...) Dacă nu ai un chip ca să înfrunți lumea, ce ești? Ești creierul, care nu poate comanda nimănui, dar continuă să gândească? Sau ești însuși gândul, ceva care nu se poate vedea, nici atinge în afara organului zbârcit, păstrat în craniu ca un tezaur? Elena nu concepe că, fără corp, omul este suflet, fiindcă nu crede nici în suflet, nici în viața veșnică. Chiar dacă niciodată nu a îndrăznit să-i mărturisească asta cuiva.”

Finalul romanului este un pumn în stomac. Ceea ce începe ca o investigație a unei crime se transformă într-o confruntare brutală cu adevărul. Adevărul despre Rita, despre Elena, despre cine sunt ele și despre lucrurile pe care nu și le-au spus niciodată. Elena crede că știe. Dar adevărul este că nu știa nimic. Această revelație este poate mai devastatoare decât orice crimă, mai șocantă decât orice mister. Pentru că nu există o soluție clară, nu există un vinovat care să fie pedepsit, nu există un deznodământ care să ofere alinare. Există doar realitatea, dură și implacabilă, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Romanul Elena știe radiografiază o lume care marginalizează, care refuză să vadă, care se spală pe mâini de responsabilități. Romanul vorbește despre dizabilitate, despre îmbătrânire, despre sacrificiu și despre tăcerile care distrug relațiile dintre oameni. Nu este doar o carte despre Elena și Rita. Este o carte despre toți cei care se află în situația lor. Despre femeile care trebuie să aleagă între propria viață și datoria de a avea grijă de ceilalți. Despre bătrânii care sunt reduși la niște corpuri care funcționează defectuos. Despre un sistem care uită că în spatele fiecărui om aflat în dificultate se află o poveste, o luptă, o suferință. Un roman scurt, dar devastator. O poveste care nu îți dă răspunsuri, ci te obligă să-ți pui întrebări. O lecție despre umanitate, spusă printr-o voce care nu va putea fi uitată.

Alte recenzii ale cărților scrise de Claudia Piñeiro, apărute și pe blog:

 | Văduvele de joi seara |