Baba Iaga a făcut un ou, de Dubravka Ugrešić - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2024

Traducere: Octavia Nedelcu

Dubravka Ugrešić (1949-2023) s-a născut în Kutina, Iugoslavia. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Zagreb, având dublă specializare, în limba rusă şi în literatură comparată. Vreme de douăzeci de ani a lucrat la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul aceleiaşi universităţi, urmându-şi, de asemenea, cariera de scriitoare. Literatura rusă de avangardă i-a stârnit interesul şi, în cadrul unui program editorial internaţional, a redescoperit scriitori ruşi uitaţi, a publicat un volum de eseuri despre proza contemporană rusă şi diverse traduceri. De-a lungul anilor ’80, a publicat povestiri şi romane foarte apreciate de critica literară, printre care Străbătând fluxul conştiinţei (1988), distins cu prestigiosul premiu NIN. Din cauza poziţiei sale critice faţă de excesele naţionalismului din fosta Iugoslavie, în 1991 a devenit victima unei violente campanii de presă, fiind numită „trădătoare”, „inamic public” şi chiar „vrăjitoare”. Hărţuirile îndelungate şi ostracizarea din viaţa publică au determinat-o, în cele din urmă, să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să lucreze la publicaţii europene şi să publice romane şi volume de eseuri, printre cele mai cunoscute numărându-se Cultura minciunilor (1995), Muzeul capitulării necondiţionate (1997), Cititul interzis (2001), Ministerul durerii (2004), şi a fost distinsă cu importante premii literare europene. Cărţile ei au fost traduse în toată lumea, în peste douăzeci de limbi.

🦢POVEȘTILE CARE RISCĂ SĂ FIE UITATE, ÎNSĂ MERITĂ SĂ FIE ASCULTATE🦢

Potrivit unui mit slav, Baba Iaga este o vrăjitoare care trăieşte într-o casă construită pe picioare de găină şi răpeşte copii mici. În Baba Iaga a făcut un ou, faimoasa scriitoare Dubravka Ugrešić transformă legenda într-o poveste modernă despre feminitate, îmbătrânire, identitate şi dragoste. Cu un spirit tăios şi o inteligenţă ascuţită ca bisturiul, Ugrešić împleteşte poveştile a patru femei care trăiesc în Europa de Est: o scriitoare care îi îndeplineşte mamei ei ultima dorinţă şi călătoreşte în oraşul natal al acesteia din Bulgaria, o femeie foarte în vârstă care se trezeşte în fiecare dimineaţă sperând ca acea zi să fie ultima pentru ea, o blondă cu sâni imenşi, funcţionară la un spital, care a renunţat la iubire, şi o văduvă în serie, înzestrată cu un talent secret pentru scris. Prin intermediul temerilor şi dorinţelor femeilor, al zbaterii lor de a nu se pierde în anonimat, Dubravka Ugrešić ne oferă o superbă reimaginare în cheie postmodernă a unui mit străvechi, plină de umanitate şi de bucuria de a povesti.

„Toate culturile primitive știau cum să se poarte cu bătrânii. Regulile erau simple: când bătrânii nu mai puteau munci, îi lăsau să moară sau îi ajutau să plece în lumea de dincolo (...). Îi abandonează în aziluri ale morții, în cămine de bătrâni, iar celor care au relații, le prelungesc șederea în secțiile de gerontologie din spitale, în speranța că bătrânii vor da colțul înainte să se observe că șederea lor era de prisos.”

Când am terminat de citit Baba Iaga a făcut un ou, chiar am simțit nevoia să iau o pauză de-la-viață și să caut mai multe cărți care abordează, de fapt, tema folclorului (și diferite interpretări). Cartea aceasta a fost un hibrid reușit, o combinaţie de povestire intimă, satiră socială și studiu folcloric, totul împachetat într-o metaforă despre corpul feminin și efemeritatea sa. Între paginile ei, Baba Iaga nu este doar vrăjitoarea atotputernică a basmelor slave, ci un simbol polivalent al femeii îmbătrânite, respinse și reduse la o existenţă marginală. Romanul este structurat în trei părţi, fiecare funcţionând ca punte diferită către aceeași lume. Prima parte are tonul unei confesiuni, cu o naratoare care își contemplează propria relaţie cu mama sa aflată în declin cognitiv, explorând totodată anxietăţile legate de îmbătrânire și moarte. Există o tristeţe densă, care plutește deasupra fiecărei propoziţii ca un nor încărcat. Se simte, de asemenea, o vinovăţie mocnită, un disconfort în faţa ireversibilităţii timpului. În această secţiune, Ugrešić scrie cu o sinceritate tăioasă despre fragilitatea corpului uman și despre cum femeile în vârstă ajung deseori să devină „invizibile” în societate, poate chiar pentru cei dragi...

„(...) Vedea ca printr-o lupă cum pe buza de sus a fetei tremura o fărâmă de gălbenuș. Din ochii ei a alunecat o lacrimă, care s-a oprit pe fărâmă. Mevlo a rupt o bucățică de pâine, a adunat fărâmă de gălbenuș odată cu lacrima și a băgat-o în gură... Fata l-a privit cu ochii larg deschiși...”

A doua parte schimbă brusc tonul. Aici, Ugrešić ne introduce într-o lume bizară, un sanatoriu pentru femei în vârstă, un fel de spa-fantezie transformat într-un spaţiu al grotescului și al ironiei. Femeile de aici sunt simultan adorabile și absurde, prinse între dorinţa de a rămâne tinere și acceptarea inevitabilului. Există o stranietate specifică acestui segment, o pendulare între realism magic și farsă socială. În acest peisaj bizar, autoarea reinterpretează figura Babei Iaga nu ca pe o entitate malefică, ci ca pe o femeie care și-a pierdut locul în lume și care acum supravieţuiește cum poate, navigând printr-o realitate ce a ajuns să nu-i mai aparțină, dar căreia vrea să aparțină. A treia parte este cea mai neașteptată dintre toate. Ugrešić abandonează complet forma romanului și optează pentru un eseu academic asupra mitologiei Babei Iaga, semnat de unul dintre personajele din roman. De obicei, analiza literară vine după ce cartea s-a încheiat, în recenzii, în lucrări de cercetare, în gândurile cititorului. Aici, însă, analiza face parte din roman, ceea ce creează un efect de oglindă, o disecţie a propriei ficţiuni care ne obligă să reevaluăm tot ce am citit până acum.

„(...) Iar acum totul se îngusta și se micșora. Inima se îngusta. Arterele se îngustau. Pașii se micșorau. Vocabularul se îngusta. Viața se îngusta. Își rostea stereotipurile cu emfază. Presupun că stereotipurile îi dădeau sentimentul că totul e în ordine, că lumea este la locul ei, că ținea lucrurile sub control, că are putere de decizie. Le mânuia ca pe-o ștampilă invizibilă pe care o punea peste tot, lăsându-și amprenta. Creierul încă o slujea, la fel și picioarele, mergea singură, e drept, cu ajutorul cadrului, dar mergea, era o ființă omenească care încă mai știa că fasolea e cea mai bună în salată și că bătrânețea este cea mai mare pacoste.”

Îmbătrânirea și feminitatea sunt teme centrale, dar Ugrešić nu le abordează cu sentimentalism, ci cu un amestec de sarcasm, luciditate și sensibilitate ascuţită. Baba Iaga nu este doar un personaj de basm, ci o figură colectivă a femeii vârstnice, percepută de societate fie ca o relicvă a trecutului, fie ca o ameninţare. De-a lungul romanului, autoarea expune contradicţiile patriarhatului: femeile sunt valorizate pentru frumuseţea lor în tinereţe, dar pe măsură ce îmbătrânesc, devin caricaturi, subiecte de milă sau ridiculizare. Dubravka Ugrešić scrie cu o ironie mușcătoare, iar romanul nu se teme să fie experimental. Deși uneori ritmul poate părea fragmentat, intenţia este clară: să forţeze cititorul să privească dincolo de poveste, să se confrunte cu propriile prejudecăţi despre feminitate, vârstă și rolul femeii în societate. Baba Iaga a făcut un ou nu este un roman comod, neapărat, unul care-te-relaxează, dar este unul necesar, o oglindă tulburătoare a modului în care cultura populară a transformat miturile în arme împotriva celor care nu se conformează așteptărilor sociale.

„De când ne naștem, ni se pune în mână o hârtiuță invizibilă, iar noi ne împrăștiem pe drumul vieții noastre ca niște cercetași. Fiecare cu coordonatele sale invizibile în mână. Și poate că participarea la această cursă agitată e motivul monstruoasei noastre necunoașteri a vieților celorlalți, a vieților oamenilor apropiați.”

Citind această carte, am simţit că pășesc pe o potecă nesigură, printr-o pădure întunecată unde fiecare copac ascundea o poveste uitată. Baba Iaga (Baba Cloanța!) nu este neapărat o vrăjitoare, ci devine mai mult o întrebare, figura ei ridică este una plurivalentă – despre ce înseamnă să fii femeie, despre ce se pierde odată cu vârsta, despre ce povești au fost spuse și rescrise pentru a modela lumea în care trăim. Și, mai ales, despre ce povești trebuie să începem să spunem altfel. Mi-a plăcut enorm de mult această carte, a fost o surpriză total neașteptată. Partea de final, cea care ne vorbește despre mitul Baba Iaga, se prea poate să-mi fi plăcut cel mai mult, pentru că a adus în lumină o groază de lucruri pe care habar nu le aveam și pe care, de fapt, habar n-aveam că le voi aprecia atât de mult. Mi-am dat seama că-mi place folclorul și aș vrea să citesc și alte cărți care abordează efervescența acestui domeniu. De fapt, chiar am găsit câteva pe care le-am și pus pe lista (nesfârșită) de viitoare lecturi. Așadar, dacă vă pică această carte în mâini, nu ezitați să-i dați o șansă. Chiar o să merite! Să aveți lecturi cât mai frumoase!