Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 296

Anul apariției: 2023

Traducere: Oana Sălișteanu

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat filozofia politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri, Guardavamo gli altri ballare il tango (2017), și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40 de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist la Premiul Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în 22 de țări.

🌊 CUM AI PUTEA SCĂPA DE VALURILE NEAȘTEPTATE ALE VIEȚII? 🌊

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală  disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

„Are de-a face cu inima, cu câtă inimă pui și câtă o arunci cât colo, cu sângele pompat, cu arterele, cu venele, cu bătăile inimii, cu fluxul sangvin, cu mișcarea sufletului, cu tensiunea și țâșnetul de voință. Iar eu nu sunt pasionată de inimi, să le desenez, să le reprezint cu degetele, să le colorez conturul, să le văd la papetărie în februarie, să le găsesc imprimate pe țesături și papuci, pentru că eu la inimile trandafirii sau roșii recurg doar atunci când trebuie să mă prefac.”

Giulia Caminito chiar încearcă. Serios. Își propune să creeze un roman dens, întunecat, în care mizeria socială și disperarea personală se împletesc cu furia oarbă a unei protagoniste inadaptate. Avem o familie disfuncțională trasată în tușe groase, o protagonistă ostilă și dificilă, teme sociale actuale (sărăcia, inegalitatea, ierarhizarea socială, prăpastia dintre „bogați și săraci” vizibilă în detalii aparent banale, cum ar fi minicarurile adolescenților privilegiați). Totul este învăluit într-o proză dramatică, de un lirism apăsător, plin de imagini și metafore repetitive, uneori obositoare. Problema e că autoarea, probabil, încearcă prea mult. Stilul devine greoi, manierist, construit cu atâta insistență încât pare artificial. În prima parte a romanului, această scriitură exagerată face lectura anevoioasă și cam pretențioasă. Deși Caminito reușește să contureze un peisaj social veridic, povestea pare uneori sufocată de propria solemnitate.

„Eu aș vrea să spun că de fapt cu toții mințim în legătură cu familia noastră, ea e cuibul celor mai îndrăznețe minciuni ale noastre, unde ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile, ne facem provizii de locuri comune și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor; dar nu asta îi zic, îl privesc și îi răspund: Mai spune-mi o poveste.”

Gaia, protagonista, este dificil de îndrăgit, dar asta nu e neapărat un defect – personajele nu trebuie să fie simpatice ca să fie bine construite. Totuși, problema e că Gaia nu evoluează cu adevărat. Este mereu într-o stare de furie latentă, reacționează agresiv, fără nuanțe, fără să învețe nimic din eșecurile ei. Nu lucrează niciodată, dar se plânge constant de sărăcie și de lipsa oportunităților. Adolescența și tinerețea ei sunt dominate de relații toxice, de prietenii care o trădează (sau pe care le trădează ea), de o continuă senzație că e în afara lumii, dar fără să încerce măcar să găsească un loc al ei. Când ajunge la facultate și vede că nu este acceptată la doctorat, indignarea ei pare aproape amuzantă – nu are pasiune pentru studiu, nu arată vreun interes autentic pentru ceea ce citește, dar totuși se așteaptă să primească totul.

„Sorb o gură de apă din lac și îmi vine să râd: e dulce, parcă e zahăr, apa asta, băltoaca asta are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, apa lacului e mereu dulce, urlu eu din toți bojocii.

Și încă o dată: apa lacului e mereu dulce.

Urlu eu din toți bojocii.”

Familia Gaiei este unul dintre aspectele mai bine reușite ale romanului. Antonia, mama ei, este un personaj puternic, dur, aproape brutal, o femeie care își împinge copiii spre succes prin forță, nu prin afecțiune. Este, poate, cea mai veridică figură a cărții, un personaj memorabil, chiar dacă uneori caricatural. Tatăl, în schimb, este doar o umbră, un simbol al poverii pe care Gaia o poartă, dar nu un personaj real. Fratele mai mare dispare din poveste într-un mod frustrant, după ce este alungat pentru participarea la protestele de la G8 – un detaliu care pare introdus doar ca să bifeze tema activismului politic, fără să fie explorat în profunzime. Ceea ce „m-a deranjat” cel mai mult este faptul că romanul promite inițial o analiză a sărăciei, dar ajunge să fie mai degrabă o dramă adolescentină. Gaia nu este o victimă a sistemului, ci o tânără care se autoizolează, care nu încearcă să schimbe nimic la propria situație și care își justifică toate eșecurile prin circumstanțele exterioare. Mă așteptam la o poveste despre supraviețuire, despre ambiție, despre luptă, dar am primit o lamentare nesfârșită.

„Rezumatul vieții mele nu se întinde pe mai mult de o pagină (....), se așteaptă de la mine experiență, pe care cu greu poate cineva să mi-o ofere, sunt un fel de cremă de vanilie, sunt o înghețată topită.”

Finalul este, totuși, bine construit. Este dur, parcă exact-așa-cum-trebuia și reușește să închidă cercul narativ într-un mod care-ți lasă un gust amar. Aici Caminito excelează, în această concluzie lipsită de iluzii, care demontează mitul meritocrației și arată cât de greu este să scapi cu adevărat de condiția în care te-ai născut. Mi-a plăcut și stilul, într-o anumită măsură. Chiar dacă uneori e prea încărcat, Caminito are o voce distinctă și știe să creeze imagini puternice. Atmosfera este bine construită, iar unele scene reușesc să transmită o tensiune autentică. Din păcate, efectul general e sufocat de exagerările stilistice și de o protagonistă care devine tot mai greu de urmărit pe măsură ce avansează povestea. În sfârșit, Apa lacului nu e niciodată dulce chiar a avut un potențial real și solid, și momente bune pe alocuri, dar pe ansamblu m-a lăsat rece. Nu m-am putut atașa de Gaia și nu am reușit să văd în ea altceva decât o furie lipsită de direcție. Mi-ar fi plăcut ca romanul să exploreze mai bine sărăcia, să fie mai ancorat în realitate și mai puțin preocupat de estetica disperării. I-am dat 3 stele – nu pentru că ar fi un roman mediocru, ci pentru că a avut toate ingredientele să fie unul foarte bun, dar nu a reușit să le îmbine într-un mod satisfăcător.