Dormitorul părinților, de Brigitte Giraud - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Globus

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2024

Traducere: Ana-Veronica Mircea

Brigitte Giraud s‑a născut în Algeria în 1960, iar acum locuiește la Lyon, în Franța. A lucrat ca jurnalistă și librăreasă. A publicat proză scurtă și romane și a obținut numeroase premii prestigioase, printre care două premii Goncourt, în 2007 pentru nuvela L’amour est très surestimé, iar în 2022 pentru romanul autobiografic Viața la viteză maximă (apărut și la noi în anul 2023, în traducerea Mihaelei Stoian).

❤️‍🩹 FORMELE DIN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE ALE ABSENȚEI ❤️‍🩹

Dormitorul părinților este o zonă tenebroasă, plină de mistere și, deși nu este interzis, copiii nu au niciodată curaj să intre acolo. Pe bună dreptate, poate, pentru că atunci când, în final, pășește dincolo de pragul tulburător, protagonistul va descoperi (sau va crea) o dramă care va spulbera firavele sale speranțe de viitor. Un portret intim al unei familii fără șanse, al unor vieți dureros de singuratice în ciuda traiului în comun.

„(...) Caut cuvinte care exprimă distanța tot mai mare dintre gândul meu și carnea mea, mă poticnesc de aceleași întrebări și sfârșesc vorbindu-mi mie însumi, uitând de Mario, de singurătate și de închisoare, ignorând întreaga lume din jur, cerul întunecat.”

Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui copil care lipsește urechea de peretele subțire al dormitorului părinților. Acel spațiu interzis, încărcat de o intimitate care nu îi aparține, dar care îi definește întreaga existență. Dormitorul părinților nu este doar o cameră în care copiii nu intră, ci o frontieră între ceea ce li se arată și ceea ce rămâne ascuns. Un teren minat pe care protagonistul calcă fără să știe, crezând că va găsi răspunsuri, dar descoperind, în schimb, fisurile unei familii care se îneacă lent, fără să țipe, fără să încerce să se salveze. Brigitte Giraud scrie despre absența prezenței, despre cum oamenii pot împărți același aer, dar nu și aceeași viață. Tatăl există, dar nu trăiește cu adevărat alături de ei. Mama e acolo, dar absența iubirii o face să pară la fel de distantă ca și cum ar fi plecat departe. Toți împart aceeași casă, dar nu împărtășesc nimic altceva. Acesta este poate cel mai mare adevăr pe care cartea îl subliniază: absența unui om nu înseamnă neapărat dispariția fizică, ci poate lua forma unui gol care crește în fiecare zi, devorând orice urmă de căldură.

„Dormitorul părinților mei o să fie încuiat. Ca și cum acea cameră a nenorocirii n-ar fi existat niciodată. O să mă apropii și o să ascult la ușă, având grijă să nu mă vadă ea. O să-mi țin răsuflarea, neizbutind să-mi dau seama dacă la urechi îmi ajunge un foșnet de hârtie mototolită sau chemarea fantomei pe care am venit s-o aud în casa aia.”

Naratorul, un băiat prins între trecut și prezent, între ceea ce simte și ceea ce nu poate exprima, privește lumea dintr-o poziție ingrată: aceea a copilului care încearcă să înțeleagă fără să aibă toate piesele puzzle-ului. Totul se învârte în jurul acestui dormitor, un sanctuar plin de secrete, unde părinții își ascund nefericirile și își reprimă durerile. Pentru el, încăperea devine un simbol al lucrurilor care nu se spun, al sentimentelor care se pierd în tăcere, al iubirilor care mor fără să fi avut vreodată șansa de a trăi pe deplin. Cartea se construiește ca un leagăn între trecut și prezent, între copilărie și maturitate, între ceea ce a fost și ceea ce rămâne. Brigitte Giraud scrie într-un stil poetic, dar fără exces de sentimentalism, păstrând un echilibru fragil între frumusețea limbajului și brutalitatea emoțiilor. Cuvintele ei sunt reverberații ale unor sentimente nespuse, ale unor tăceri care devin mai zgomotoase decât orice strigăt.

„(...) Camera aia se afunda întotdeauna în semiîntuneric și îi simțeai mirosul de mucegai imediat ce deschideai ușa. Era singurul loc din casă care, fără a fi interzis, ascundea misterul teritoriilor sub pază. Un loc al tăcerii și al reculegerii, un fel de sanctuar. În acel spațiu, nimic nu amintea de tumultul vieții cotidiene.”

M-a impresionat felul în care autoarea reușește să creeze o atmosferă atât de intensă cu fraze aparent simple. Fiecare detaliu, fie că este vorba despre o privire aruncată pe furiș, despre un gest reținut sau despre o ușă întredeschisă, are greutatea unui destin întreg. Este imposibil să nu te simți prins în acest univers, să nu simți apăsarea tăcerilor dintre personaje, să nu fii absorbit de neliniștea care crește pe măsură ce paginile se succed. Dormitorul părinților devine astfel un simbol al tuturor lucrurilor pe care copiii nu ar trebui să le vadă, nu ar trebui să le cunoască, dar pe care, într-un fel sau altul, ajung să le înțeleagă mult prea devreme. În cele din urmă, Dormitorul părinților este un roman despre naufragiul unei familii, despre o corabie care se scufundă lent, fără să își alerteze pasagerii. Este despre cum absența iubirii poate fi mai grea decât absența unei persoane și despre cum uneori, chiar și atunci când creștem, rămânem pentru totdeauna captivi în acea cameră, căutând răspunsuri printre umbre.