luni, 31 martie 2025

Hacienda. Unde se termină noaptea, de Isabel Cañas - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Trend Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2023
Traducere: Bogdan Voiculescu

Isabel Cañas este o scriitoare mexicano-americană de ficţiune speculativă. După ce a locuit, printre alte ţări, în Mexic, Scoţia, Egipt şi Turcia, ea s-a stabilit (deocamdată) în New York. Are un doctorat în Limbi şi Civilizaţii ale Orientului Apropiat şi scrie ficţiune inspirată din cercetările sale şi din istoria familiei sale. Hacienda. Unde se termină noaptea, este primul roman apărut la Editura Univers, în colecția Trend Fiction, traducere de către Bogdan Voiculescu.

⋆♱✮♱⋆ O CASĂ IZOLATĂ. O BÂNTUIRE SINISTRĂ. O FEMEIE PRINSĂ ÎN CAPCANĂ ⋆♱✮♱⋆

Romanul gotic mexican se combină cu atmosfera din Rebecca de Daphne du Maurier în acest roman de debut de suspans paranormal, în care acţiunea se petrece după Războiul Mexican de Independenţă, despre o casă izolată, o bântuire sinistră şi o femeie prinsă în capcană... În timpul răsturnării guvernului mexican, tatăl lui Beatriz a fost executat, iar casa lor distrusă. Când frumosul Don Rodolfo Solórzano o cere în căsătorie, Beatriz nu ia în seamă zvonurile despre moartea subită a primei lui soţii, preferând să aleagă siguranţa pe care moşia lui de la ţară i-o va oferi. E hotărâtă să aibă din nou o casă a ei, indiferent de ce o va costa. Dar Hacienda San Isidro nu este sanctuarul pe care şi-l închipuia ea. Când Rodolfo se întoarce la lucru în capitală, somnul lui Beatriz e invadat de viziuni şi voci. Ochi invizibili îi urmăresc fiecare pas. Sora lui Rodolfo, Juana, nu dă importanţă temerilor lui Beatriz – dar de ce refuză să intre în casă noaptea? De ce arde bucătăreasa tâmâie de jur împrejurul bucătăriei şi însemnează uşile cu simboluri stranii? Ce s-a întâmplat de fapt cu prima Doña Solórzano? Beatriz ştie cu certitudine doar două lucruri. Ceva nu e în regulă cu hacienda. Şi nimeni de acolo nu o poate salva. Căutând cu disperare un ajutor, se agaţă de tânărul preot, Padre Andrés, ca de un aliat. Nefiind un preot obişnuit, Andrés va trebui să se bazeze pe talentele lui de vrăjitor ca să se lupte cu malefica entitate care bântuie hacienda şi să o apere pe femeia faţă de care simte o atracţie puternică, interzisă. Dar s-ar putea ca nici măcar el să nu poată înfrânge forţele întunericului. Departe de a fi un refugiu, San Isidro poate fi pierzania lui Beatriz.
„Cineva murise în casa asta.
Îmi trebuia ajutor.
Și nimeni de la hacienda San Isidro nu avea să mi-l acorde.”
Hacienda. Unde se termină noaptea este genul de roman care îți intră pe sub piele ca un frig subtil, fără să-l simți de la început, dar care te lasă tremurând când îți dai seama cât de adânc s-a infiltrat. E un gotic modern, un horror istoric, dar și o poveste de dragoste interzisă, totul desfășurat pe fundalul tulbure al Mexicului postbelic, unde umbrele trecutului nu se lasă alungate cu una, cu două. M-am apropiat de acest roman cu o curiozitate aproape academică, să-i zic așa – speram la o ficțiune istorică cu influențe gotice, dar ce am primit a fost o experiență senzorială, o poveste care m-a prins și nu mi-a mai dat drumul. Beatriz, protagonista noastră, este o femeie a cărei lume s-a prăbușit odată cu execuția tatălui ei în timpul Războiului de Independență din Mexic. Fără bani, fără statut, ea vede în căsătoria cu Rodolfo Solórzano nu doar o salvare, ci un nou început. Dar casa în care ajunge – Hacienda San Isidro – nu este, nici pe departe, acel cămin cald și protector pe care îl visa. E un loc plin de tăceri apăsătoare, de priviri aruncate pieziș și, mai ales, de secrete murdare. Aici începe adevărata poveste. Casa însăși devine un personaj, un monstru cu rădăcini adânc îngropate în pământul său blestemat. Îmi plac poveștile cu case bântuite, dar Isabel Cañas face mai mult decât să împrumute tiparele genului gotic: își ia inspirația din istoria colonială a Mexicului și transformă hacienda într-un simbol al traumei colective, al violenței ascunse sub spoiala aristocratică. Beatriz simte răul care pândește în întuneric, care o urmărește pe coridoare și îi șoptește amenințări în miez de noapte. Și, cum era de așteptat, nimeni nu o crede.
„Aveam să mor în casa asta. Această convingere mi-a copleșit trupul, rece și profetică precum șoaptele unui sfânt.
San Isidro era mormântul meu.
Dar nu în noaptea asta.”
Intră în scenă Andrés, un preot cu puteri pe care Biserica nu le-ar aproba niciodată. În carte, avem și perspectivaa sa narativă. Preotul Andrés este singurul care nu o tratează pe Beatriz ca pe o femeie isterică, singurul care nu încearcă să-i nege realitatea. Și mai mult decât atât, e singurul capabil să înțeleagă și să lupte cu forțele întunecate ce stăpânesc hacienda. Relația dintre cei doi este construită cu subtilitate și tensiune, o combinație de încredere, dorință reprimată și un respect profund. Într-un alt roman, probabil că această relație ar fi fost o poveste de dragoste clasică, dar Cañas alege un drum mai întunecat, mai periculos. Andrés nu este doar un preot, ci și un om sfâșiat între două lumi – cea a credinței și cea a magiei pe care nu o poate nega. Unul dintre cele mai puternice aspecte ale romanului este felul în care Isabel Cañas creează atmosfera. Nu e doar horror de suprafață, cu fantome care ies din pereți și uși care se închid singure. E un horror psihologic, un sentiment constant că ceva nu e în regulă, că pereții ascund mai multe decât își poate imagina cineva. Astfel, hacienda devine, de fapt, un „macroorganism” viu, o entitate care se hrănește din frica și din suferința, din teroarea celor care locuiesc în ea. Dincolo de toate, eu nu aș spune că această carte este despre o casă bântuită neapărat. Este și o meditație asupra puterii, asupra modului în care istoria nu dispare niciodată, ci rămâne impregnată în locuri și în oameni. Moștenirea colonială a Mexicului nu e doar un fundal pentru poveste, ci o parte fundamentală a sa. Hacienda San Isidro este un simbol al opresiunii, al violenței ascunse sub fațada aristocrației, iar Beatriz este prinsă între aceste straturi de istorie și horror personal.
„(...) Și casa se răzbunase.”
Dacă ar fi să găsesc un minus, aș spune că unele părți ale poveștii sunt previzibile – nu e greu să ghicești cine e cu adevărat periculos și cine va fi salvatorul. Dar chiar și așa, romanul nu pierde din intensitate, pentru că nu trăiește doar din surprize, ci din puterea emoțională a personajelor și a relațiilor dintre ele. Finalul m-a lăsat într-o stare de neliniște, ceea ce, cred eu, este exact ce trebuie să facă o poveste gotică bună. Nu e genul de încheiere care să îți ofere toate răspunsurile, ci mai degrabă una care îți lasă mintea bântuită mult timp după ce ai închis cartea. E un final care te face să îți pui întrebări despre ce ai citit, despre ce ai simțit și, mai ales, despre ce rămâne nespus. În sfârșit, Hacienda. Unde se termină noaptea este un roman puternic, cu o atmosferă intensă și o poveste care îmbină perfect horror-ul gotic cu realitățile istorice. Isabel Cañas reușește să creeze o lume care pare atât de reală încât aproape că o poți mirosi și simți pe pielea ta. Eu nu prea am mai citit romane gotice, de fapt chiar cred că am mai citit unul singur, Femeia în negru (de Susan Hill; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Dada, n-am citit nici Rebecca, dar o voi face. Însă chiar mi-a plăcut această experiență, așadar cred că voi avea mai des în vedere astfel de cărți. Dacă îți plac poveștile care-ți dau fiori, dar care în același timp spun ceva și mai profund de atât, cu siguranță romanul lui Isabel Cañas îți va fi pe plac!

vineri, 28 martie 2025

Elena știe, de Claudia Piñeiro - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 168
Anul apariției: 2024
Traducere: Lavinia Similaru

Supranumită în Argentina „regina romanului polițist“, Claudia Piñeiro (născută în 1960), este autoarea mai multor romane traduse în numeroase limbi, unele dintre ele ecranizate în filme de mare succes (inclusiv Elena știe, ecranizat de Netflix în 2023). La Editura Univers, în colecția Globus, i‑au fost publicate cărțile Văduvele de joi seara (traducere de către Lavinia Similaru) și Betibú (ediție retipărită cu titlul Regulile jocului, traducere de către Lavinia Similaru).

💊 CÂND VIAȚA SE REDUCE DOAR LA INTERVALUL DINTRE DOZELE DE MEDICAMENTE 💊

Elena știe. Există ceva care să poată opri o mamă? Maladia Parkinson nu constituie un obstacol pentru Elena, care a învățat să‑și calculeze timpul dintre două pastile, când corpul o ascultă și se poate deplasa. Așa că îndrăznește să ia metroul și să plece în căutarea persoanei care o poate ajuta să descopere adevărul despre moartea fiicei sale. Fiindcă Elena, indiferent de ce spun poliția, preotul sau prietenii, e convinsă că fiica ei nu s‑a sinucis.
„(...) Elena nu a înțeles niciodată de ce alege lumea sicrie din lemn atât de nobil, încât trece mult până ce crapă sub pământ. Dacă atâția cred că din pământ suntem și în pământ ne întoarcem, atunci de ce să întârziem întoarcerea. Aleg un sicriu din lemn nobil ca să-l arate la priveghi, gândește din ce alt motiv, dacă nici sicriul, nici ceea ce are înăuntru nu sunt destinate să dăinuie, ci să putrezească, să se ocupe viermii de lemn și de corpul care nu mai păstrează ceea ce a fost cine era, corpul care nu aparține nimănui, e incomplet, ca o pungă goală, ca o păstaie fără semințe.”
Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui mecanism ruginit care se pune în mișcare doar când i se administrează ulei la intervale regulate. Un corp care nu mai răspunde dorințelor și nevoilor sale, o minte captivă în limitele unui trup care se degradează în fiecare zi, o poveste care se desfășoară între două pastile, într-o lume care refuză să asculte. Elena știe, dincolo de fi un extraordinar roman, devine o experiență în sine, o experiență care îți schimbă felul în care privești viața, bătrânețea, boala și, mai ales, relațiile de familie. Deși se prezintă ca un roman polițist, povestea nu urmează convențiile clasice ale genului. Nu avem detectivi ingenioși, indicii ascunse în scrisori misterioase sau un final care aduce satisfacția rezolvării unui puzzle complicat. În schimb, avem o femeie în vârstă, Elena, care, prinsă în capcana propriului corp, se agață de o ultimă speranță: să afle adevărul despre moartea fiicei sale, Rita. Dar adevărul, la fel ca trupul Elenei, este fragil, greu de controlat și mult mai complex decât pare la prima vedere. Pentru mine, această carte a fost una dintre cele mai bune - dacă nu chiar cea mai bună - dintre cele citite anul trecut. O capodoperă!
„(...) Dar Elena nu se rătăcește. Elena știe. Așteaptă. Cu capul plecat și târându-și picioarele, fără să vadă drumul și nici ce vine în față. Nu se rătăcește, chiar dacă se înșală.”
Romanul este structurat în jurul unei zile din viața Elenei, în care ea încearcă să ajungă la Isabel, o femeie care, cu douăzeci de ani în urmă, a avut o întâlnire decisivă cu Rita. Elena crede că Isabel este singura care o poate ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat cu fiica ei, al cărei trup a fost găsit spânzurat în clopotnița unei biserici. Însă, pentru Elena, simplul fapt de a parcurge orașul este o provocare monumentală. Parkinsonul i-a transformat corpul într-o închisoare, iar singurele momente în care poate funcționa sunt cele imediat următoare administrării medicamentelor. Până la următoarea doză, Elena trebuie să găsească un loc unde să se odihnească, să își dozeze cu atenție fiecare mișcare și să își calculeze fiecare pas, pentru că, în lumea celor sănătoși, nu există loc pentru cei care se mișcă prea încet. Claudia Piñeiro creează o atmosferă apăsătoare, tensionată, în care orice banalitate a cotidianului devine un obstacol uriaș pentru Elena. Străzile nu sunt făcute pentru cei care nu pot merge repede, băncile nu sunt plasate acolo unde ar avea nevoie, iar oamenii o privesc fie cu milă, fie cu iritare, fără să înțeleagă cât de dificil este pentru ea să ajungă dintr-un punct în altul. 
„Nimeni nu poate ști atâtea despre fata ei ca ea, gândește, pentru că este mamă, sau pentru că a fost mamă. Maternitatea, gândește Elena, garantează anumite atribute, o mamă își cunoaște copilul, o mamă știe, o mamă iubește. Așa se zice, așa o fi. Ea a iubit și iubește, chiar dacă nu a spus-o, chiar dacă se certau de la distanță, chiar dacă se contraziceau de parcă și-ar fi lansat lovituri de bici, și nu mângâia, nici nu săruta, o mamă iubește. Va mai fi mamă acum, când nu mai are fată?, se întreabă. Dacă moarta ar fi ea, Rita ar fi orfană. Ce nume are ea fără fata ei? Moartea Ritei poate să fi șters tot ce a fost ea?”
Titlul romanului este oarecum ironic. Pe tot parcursul cărții, Elena repetă obsesiv ce „știe” despre Rita, despre viața ei, despre cine a fost și despre cum și-a trăit existența. „Elena știe” devine un fel de mantră, un refren al certitudinii care, pe măsură ce avansăm în poveste, începe să se fisureze. Elena crede că își cunoaște fiica, că știe ce fel de persoană era și ce ar fi putut sau nu să facă. Însă, pe măsură ce detaliile vieții lor sunt dezvăluite, începe să devină clar că lucrurile sunt mult mai complicate. Că poate Rita nu era cine credea Elena că este. Că poate sacrificiile ei pentru mamă au fost prea mari, că poate ceea ce Elena percepea ca fiind iubire și devotament era, de fapt, un lanț care o sufoca. Într-o lume ideală, un părinte nu ar trebui să fie povara propriului copil. Însă viața rar se conformează idealurilor, iar Rita a devenit prizoniera unei existențe în care datoria de fiică a consumat-o până la epuizare. Pe măsură ce călătoria Elenei avansează, romanul se transformă nu doar într-o investigație a morții Ritei, ci și într-o introspecție dureroasă asupra relației dintre ele.
„(...) Dacă nu ai un chip ca să înfrunți lumea, ce ești? Ești creierul, care nu poate comanda nimănui, dar continuă să gândească? Sau ești însuși gândul, ceva care nu se poate vedea, nici atinge în afara organului zbârcit, păstrat în craniu ca un tezaur? Elena nu concepe că, fără corp, omul este suflet, fiindcă nu crede nici în suflet, nici în viața veșnică. Chiar dacă niciodată nu a îndrăznit să-i mărturisească asta cuiva.”
Finalul romanului este un pumn în stomac. Ceea ce începe ca o investigație a unei crime se transformă într-o confruntare brutală cu adevărul. Adevărul despre Rita, despre Elena, despre cine sunt ele și despre lucrurile pe care nu și le-au spus niciodată. Elena crede că știe. Dar adevărul este că nu știa nimic. Această revelație este poate mai devastatoare decât orice crimă, mai șocantă decât orice mister. Pentru că nu există o soluție clară, nu există un vinovat care să fie pedepsit, nu există un deznodământ care să ofere alinare. Există doar realitatea, dură și implacabilă, care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea. Romanul Elena știe radiografiază o lume care marginalizează, care refuză să vadă, care se spală pe mâini de responsabilități. Romanul vorbește despre dizabilitate, despre îmbătrânire, despre sacrificiu și despre tăcerile care distrug relațiile dintre oameni. Nu este doar o carte despre Elena și Rita. Este o carte despre toți cei care se află în situația lor. Despre femeile care trebuie să aleagă între propria viață și datoria de a avea grijă de ceilalți. Despre bătrânii care sunt reduși la niște corpuri care funcționează defectuos. Despre un sistem care uită că în spatele fiecărui om aflat în dificultate se află o poveste, o luptă, o suferință. Un roman scurt, dar devastator. O poveste care nu îți dă răspunsuri, ci te obligă să-ți pui întrebări. O lecție despre umanitate, spusă printr-o voce care nu va putea fi uitată.

Alte recenzii ale cărților scrise de Claudia Piñeiro, apărute și pe blog:

Dormitorul părinților, de Brigitte Giraud - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2024
Traducere: Ana-Veronica Mircea

Brigitte Giraud s‑a născut în Algeria în 1960, iar acum locuiește la Lyon, în Franța. A lucrat ca jurnalistă și librăreasă. A publicat proză scurtă și romane și a obținut numeroase premii prestigioase, printre care două premii Goncourt, în 2007 pentru nuvela L’amour est très surestimé, iar în 2022 pentru romanul autobiografic Viața la viteză maximă (apărut și la noi în anul 2023, în traducerea Mihaelei Stoian).

❤️‍🩹 FORMELE DIN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE ALE ABSENȚEI ❤️‍🩹

Dormitorul părinților este o zonă tenebroasă, plină de mistere și, deși nu este interzis, copiii nu au niciodată curaj să intre acolo. Pe bună dreptate, poate, pentru că atunci când, în final, pășește dincolo de pragul tulburător, protagonistul va descoperi (sau va crea) o dramă care va spulbera firavele sale speranțe de viitor. Un portret intim al unei familii fără șanse, al unor vieți dureros de singuratice în ciuda traiului în comun.
„(...) Caut cuvinte care exprimă distanța tot mai mare dintre gândul meu și carnea mea, mă poticnesc de aceleași întrebări și sfârșesc vorbindu-mi mie însumi, uitând de Mario, de singurătate și de închisoare, ignorând întreaga lume din jur, cerul întunecat.”
Dacă ar fi să descriu această carte într-o imagine, ar fi aceea a unui copil care lipsește urechea de peretele subțire al dormitorului părinților. Acel spațiu interzis, încărcat de o intimitate care nu îi aparține, dar care îi definește întreaga existență. Dormitorul părinților nu este doar o cameră în care copiii nu intră, ci o frontieră între ceea ce li se arată și ceea ce rămâne ascuns. Un teren minat pe care protagonistul calcă fără să știe, crezând că va găsi răspunsuri, dar descoperind, în schimb, fisurile unei familii care se îneacă lent, fără să țipe, fără să încerce să se salveze. Brigitte Giraud scrie despre absența prezenței, despre cum oamenii pot împărți același aer, dar nu și aceeași viață. Tatăl există, dar nu trăiește cu adevărat alături de ei. Mama e acolo, dar absența iubirii o face să pară la fel de distantă ca și cum ar fi plecat departe. Toți împart aceeași casă, dar nu împărtășesc nimic altceva. Acesta este poate cel mai mare adevăr pe care cartea îl subliniază: absența unui om nu înseamnă neapărat dispariția fizică, ci poate lua forma unui gol care crește în fiecare zi, devorând orice urmă de căldură.
„Dormitorul părinților mei o să fie încuiat. Ca și cum acea cameră a nenorocirii n-ar fi existat niciodată. O să mă apropii și o să ascult la ușă, având grijă să nu mă vadă ea. O să-mi țin răsuflarea, neizbutind să-mi dau seama dacă la urechi îmi ajunge un foșnet de hârtie mototolită sau chemarea fantomei pe care am venit s-o aud în casa aia.”
Naratorul, un băiat prins între trecut și prezent, între ceea ce simte și ceea ce nu poate exprima, privește lumea dintr-o poziție ingrată: aceea a copilului care încearcă să înțeleagă fără să aibă toate piesele puzzle-ului. Totul se învârte în jurul acestui dormitor, un sanctuar plin de secrete, unde părinții își ascund nefericirile și își reprimă durerile. Pentru el, încăperea devine un simbol al lucrurilor care nu se spun, al sentimentelor care se pierd în tăcere, al iubirilor care mor fără să fi avut vreodată șansa de a trăi pe deplin. Cartea se construiește ca un leagăn între trecut și prezent, între copilărie și maturitate, între ceea ce a fost și ceea ce rămâne. Brigitte Giraud scrie într-un stil poetic, dar fără exces de sentimentalism, păstrând un echilibru fragil între frumusețea limbajului și brutalitatea emoțiilor. Cuvintele ei sunt reverberații ale unor sentimente nespuse, ale unor tăceri care devin mai zgomotoase decât orice strigăt.
„(...) Camera aia se afunda întotdeauna în semiîntuneric și îi simțeai mirosul de mucegai imediat ce deschideai ușa. Era singurul loc din casă care, fără a fi interzis, ascundea misterul teritoriilor sub pază. Un loc al tăcerii și al reculegerii, un fel de sanctuar. În acel spațiu, nimic nu amintea de tumultul vieții cotidiene.”
M-a impresionat felul în care autoarea reușește să creeze o atmosferă atât de intensă cu fraze aparent simple. Fiecare detaliu, fie că este vorba despre o privire aruncată pe furiș, despre un gest reținut sau despre o ușă întredeschisă, are greutatea unui destin întreg. Este imposibil să nu te simți prins în acest univers, să nu simți apăsarea tăcerilor dintre personaje, să nu fii absorbit de neliniștea care crește pe măsură ce paginile se succed. Dormitorul părinților devine astfel un simbol al tuturor lucrurilor pe care copiii nu ar trebui să le vadă, nu ar trebui să le cunoască, dar pe care, într-un fel sau altul, ajung să le înțeleagă mult prea devreme. În cele din urmă, Dormitorul părinților este un roman despre naufragiul unei familii, despre o corabie care se scufundă lent, fără să își alerteze pasagerii. Este despre cum absența iubirii poate fi mai grea decât absența unei persoane și despre cum uneori, chiar și atunci când creștem, rămânem pentru totdeauna captivi în acea cameră, căutând răspunsuri printre umbre.

Fată, de Camille Laurens - Recenzie

Editura: Univers
Colecția: Globus
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2022
Traducere: Sînziana Manta

Camille Laurens (născută în 1957) a obținut premiul Femina 2000 pentru romanul Dans ces bras‑là. Mai multe dintre cărțile ei au fost premiate și traduse și în Statele Unite ale Americii (Tissé par mille, Romance nerveuse, La petite danseuse de quatorze ans). În 2020, Fille (Fată, apărută și la Editura Univers, colecția Globus, în traducerea Sînzianei Manta) a fost numită Cea mai bună carte a anului în revista Lire, cu peste 120.000 de exemplare vândute în Franța și drepturile de traducere cedate în 11 țări.

˚⊱🪷⊰˚O CARTE EMOȚIONANTĂ ȘI, PRIN URMARE, ESENȚIALĂ˚⊱🪷⊰˚ 

Într‑un roman de o forță excepțională, Camille Laurens urmărește destinul unei femei născute în 1959 care înțelege foarte devreme că, în societatea acelei vremi, fetele sunt inferioare băieților. Odată cu nașterea fiicei ei, naratoarea are parte de o nouă constatare: maternitatea poate trezi temeri noi și, totodată, preconcepții nebănuite legate de statutul de „fată“.
„(...) Așa că, personal, are reticențe în a-ți propune epidurale, care, de altfel, le dezamăgește pe multe dintre femeile care nasc: chiar vrei să lipsești de la cea mai frumoasă zi din viața ta? În general, femeile au regrete după aceea: la urma urmei, nu li se vor mai oferi prea multe ocazii în viață ca să dea dovadă de puțin curaj, nu-i așa?”
Romanul Fată de Camille Laurens este genul de carte care se citește cu maxilarul încleștat. Nu pentru că ar avea un stil dificil, ci pentru că, pagină după pagină, simți cum ceva în tine se strânge, un nod în gât, un gol în stomac, o furie care crește și se revarsă, fără să ai unde să o direcționezi. Este o carte care te face să te simți inconfortabil, dar nu pentru că ai vrea să scapi de ea, ci pentru că nu ai știut până acum cât de adânc sunt îngropate anumite lucruri în lumea în care trăim. Povestea începe cu nașterea lui Laurence Barraqué, un moment care ar trebui să fie celebrat, dar care, în schimb, este umbrit de o dezamăgire. „O fată, e bună și ea...” – aceste cuvinte sunt ca un diagnostic rostit de tatăl ei, un verdict care o va urmări toată viața. Laurence nu este ceea ce și-ar fi dorit tatăl său, iar acest sentiment se infiltrează în existența ei ca o apă care macină în tăcere pereții unei case. Crește simțind că este un fel de eroare, că locul ei în lume este unul provizoriu, tolerat, dar niciodată cu adevărat acceptat.
„(...) Pierderea de șansă, aici și acum, este să fii cineva care nu alege, care este manipulat, jucăria unei minciuni, obiectul unei mașinații, miza unui acord tacit, o persoană a cărei soartă, viață, nefericire și bucurie se decid lângă ea, în afara ei, în pofida ei, de către părinți, profesori și bărbați. Pierderea de șansă, vezi tu, e să fii fată.”
De-a lungul copilăriei, începe să înțeleagă regulile nescrise ale feminității: fetele trebuie să fie ascultătoare, drăguțe, să nu vorbească tare, să nu pună întrebări incomode. „Isterică”, „fă-te plăcută”, „nu te victimiza” – toate aceste etichete care vin ca niște avertismente, niște bariere invizibile care delimitează exact cât de departe poate merge o fată înainte ca societatea să o tragă înapoi. Încă de mică, Laurence simte că există un fel de perete de sticlă între ea și lume – o barieră pe care băieții nu par să o vadă, dar pe care fetele o învață rapid să recunoască. Adolescența este și mai dură. Corpul ei devine un teren minat, un subiect de discuție, de judecată, de control. Învață că există un preț de plătit pentru orice libertate pe care ar îndrăzni să și-o ia. Că un „nu” spus într-un moment greșit poate avea consecințe pe care nici nu și le imagina. Că există mereu un ochi care o judecă, o voce care îi spune să fie altfel – mai puțin, mai tăcută, mai „potrivită”.
– Ați remarcat că nu se spune niciodată «un fetițoi»? Asta se întâmplă din cauză că niciun băiat, sau aproape niciunul, nu visează să fie fată, pe când invers... Un băiețoi este o fată care nu are libertatea de-a fi un băiat. Să nu fie libere, de asta suferă fetele. Nu simțiți la fel?”
Camille Laurens nu se ferește de subiectele incomode. Scenele de umilință, de abuz, de tăcere impusă sunt descrise fără menajamente. Dar stilul ei nu este agresiv, nu încearcă să forțeze empatia cititorului prin imagini șocante – în schimb, folosește un limbaj simplu, direct, aproape tăios. Frazele ei sunt scurte, precise, ca niște lovituri de cuțit care lasă răni mici, dar adânci. Primele pagini au ceva din tonul lui Camus, acel tip de scriitură care pare rece la suprafață, dar care ascunde în spate o forță emoțională copleșitoare. Ajunsă la vârsta adultă, Laurence își dă seama că, indiferent cât de mult a încercat să scape de așteptările celorlalți, ele continuă să o urmărească. Iubirea, maternitatea, cariera – toate sunt încărcate de presiuni și de renunțări impuse. Când devine mamă la rândul ei, ceva în ea se schimbă. Alice, fiica sa, devine o fereastră spre o posibilă schimbare. Însă cartea nu ne oferă un final optimist, nu lasă loc pentru iluzii – lumea nu se schimbă peste noapte, iar fiecare victorie a femeilor este câștigată cu un preț.
– Diferența, mamă, dintre bărbați și femei e că bărbaților le este frică pentru onoarea lor, iar femeilor pentru viața lor. Ridicolul nu ucide, violența, da.”
Citind romanul Fată, ai sentimentul că ai fost martorul unei vieți întregi, dar și al unei realități care depășește povestea individuală a lui Laurence. Romanul nu vorbește doar despre experiența unei femei, ci despre o întreagă istorie a ceea ce înseamnă să crești știind că locul tău a fost deja stabilit înainte să poți spune ceva. Este o carte care nu poate fi ignorată, pentru că odată ce ai citit-o, lumea nu mai pare la fel. De asemenea, trebuie să menționez că am fost pur și simplu vrăjit de stilul de scriere al autoarei – mi s-a părut pur și simplu un stil impecabil, de o frumusețe aproape ieșită din comun. Comparații splendide, „cu rost”, care transmit și care te mișcă. O anumită cadență a ritmului, care pare să te îmbrățișeze și care pare să te mângâie. Citeam și mă gândeam că așa aș vrea să fie toate cărțile cu care voi mai avea de-a face – să-mi demonstreze, încă o dată, cât de puternică și de curajoasă și de frumoasă și de cu rost poate fi literatura. Da, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această carte și o recomand, fără să stau pe gânduri, absolut oricui!

Alte recenzii ale cărților scrise de Camille Laurens, apărute și pe blog: 

joi, 27 martie 2025

Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: EGO. Proză
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2022

Mihai Radu (născut în 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este jurnalist la Recorder, unde realizează emisiunea „Ce ne enervează“, şi la săptămânalul Caţavencii. După volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (2013) şi Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalţi şi‑un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018), Contaminare (2019) şi Respiră! (2024). Romanul Repetiţie pentru o lume mai bună (ediţia I, 2022), nominalizat la Premiile revistei Observator cultural, ediţia 2023, a fost dramatizat de Mihai Radu şi Ionuţ Sociu şi pus în scenă de Radu Afrim.

𖦹 ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI DE ZI 

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.
„(...) Viața înghițise îngerașul și-l și căcase de câteva mii de ori de-atunci. Supraviețuise în pozele alea, ca un animal împăiat și, poate, în partea de creier neatinsă de AVC a maică-sii.”
Repetiție pentru o lume mai bună a fost o lectură care m-a prins în mrejele ei încă de la primele pagini, dar nu într-un mod liniștitor sau reconfortant, ci mai degrabă printr-o combinație de neliniște și fascinație. Povestea urmărește viața lui Paul, un bărbat aflat într-un punct de cotitură al existenței sale, prins între trecut și un viitor care pare să nu mai ofere nicio promisiune. Cartea mi-a stârnit o mulțime de emoții contradictorii. Pe de o parte, am fost atras de felul în care Mihai Radu reușește să redea cu multă naturalețe fragmente din viața unui om aparent banal, dar care, prin detalii subtile, devine un personaj complex, plin de frământări interioare. Pe de altă parte, am resimțit o anumită distanță față de el, ca și cum ironia subtilă și autoironia prezentă în narațiune m-ar fi împiedicat să mă atașez cu adevărat de protagonist.
„Ochii slăbesc, îmi spuneam, se sting în ei înșiși, carnea devine insensibilă, se transformă într-un material ca o cârpă oarecare, părul dispare, dinții mor, articulațiile înțepenesc, iar oasele se fragilizează. Fiecare e împins tot mai departe în el însuși, rătăcește spre liniștea unui punct ideal și indiferent. Corpurile nu se mai văd unele pe altele, deși stau față în față, iar irisurile s-au uscat. Îl atingi pe celălalt și ce dacă-l atingi? El însuși, de dincolo, nu poate să ajungă la propria piele, la propriul corp în care tu bați cu degetele ca într-un zid: lumea devine un parc în care oameni orbi plimbă câini orbi. Ceață neagră între corpuri și atât.”
Paul își trăiește existența într-un haos controlat, între divorț, relația complicată cu fiica sa, un tată bolnav de demență pe care trebuie să-l ia acasă dintr-un azil care urmează să fie închis și un trecut care ascunde un secret greu de dus. Încercările lui de a face față acestor provocări sunt deseori împinse înspre absurd, nu pentru că situațiile în sine ar fi incredibile, ci pentru că ele sunt redate cu o doză de umor sec și dezinvolt, făcând ca dramele să capete un aer de tragicomedie. Titlul romanului m-a intrigat inițial. „Repetiție pentru o lume mai bună” te face să crezi că urmează să citești o poveste despre evoluție, despre cineva care învață din greșeli și se pregătește pentru o viață mai bună, mai împlinită. Însă, pe măsură ce înaintam în lectură, mi-am dat seama că lucrurile stau exact pe dos. Mai degrabă, Paul pare să fie prins într-o repetiție continuă a acelorași greșeli, a acelorași momente de nehotărâre și apatie, în care orice încercare de schimbare se lovește de zidul propriilor sale limite și al realității crude. Titlul devine astfel un fel de ironie, pentru că lumea mai bună nu pare să vină niciodată, iar tot ce rămâne este repetiția unei existențe marcate de ezitări și eșecuri.
„Uneori simțeam răzbunarea vie a acestei boli necruțătoare și îmi imaginam cum noaptea lucrează să-l șteargă pe tata și din mințile noastre.”
Mi-au plăcut în mod special dialogurile – scurte, precise, pline de subînțelesuri. Paul și celelalte personaje comunică într-un fel ce pare casual, dar în spatele cuvintelor se ascund emoții și conflicte profunde. Relația lui cu tatăl său bolnav este redată într-un mod dureros de sincer, fără sentimentalisme inutile. Totul este spus exact așa cum se simte: greu, obositor, frustrant. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost stilul de scriere al lui Mihai Radu. Există pasaje care m-au surprins prin forța lor expresivă, comparații și imagini care îți rămân în minte mult timp după ce ai închis cartea. Autorul are un mod aparte de a descrie realitatea, folosind o combinație de umor și melancolie care face ca lectura să fie captivantă chiar și atunci când povestea în sine nu oferă un fir narativ spectaculos.
„(...) credința asta în liberul-arbitru este ea însăși o traumă care ar merita niște terapie?”
Unul dintre lucrurile care m-au pus pe gânduri a fost felul în care romanul tratează tema alienării. Paul este un personaj care pare să fie străin de propria sa viață. Deși participă activ la evenimente, pare mai degrabă un observator pasiv al propriilor decizii. E ironic, distant, dar în același timp conștient de neputința sa. Acest fel de a privi lumea m-a făcut să mă gândesc la cât de des oamenii ajung să trăiască astfel – nu neapărat prin alegeri conștiente, ci pentru că realitatea îi împinge într-o rutină din care pare imposibil să scape. Spre finalul cărții, am avut senzația că Paul nu mai luptă pentru nimic. În loc să-și construiască o viață mai bună, pare să accepte că totul este sortit să rămână la fel. Nu e un deznodământ tragic în sensul clasic, dar este unul care te lasă cu un gust amar. Mi-am dat seama cât de des literatura romantizează suferința și neputința, transformându-le în ceva poetic sau profund. Aici, însă, durerea nu este sublimă, nu este eroică – este doar parte din viață, așa cum este pentru mulți oameni.
„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile lumii se schimbă. Nu mai crezi în frică și gata, e ca o magie.”
Repetiție pentru o lume mai bune este o carte care nu te lasă indiferent. Nu este genul de roman care neapărat caută să-ți livreze un mesaj clar sau un final satisfăcător. Mai degrabă, este o oglindă a unei realități care poate părea inconfortabil de familiară. Deși uneori am simțit că mă ține la distanță, am apreciat onestitatea cu care este scrisă. Mihai Radu nu încearcă să îndulcească adevărul, nu încearcă să ofere soluții sau să creeze eroi. În schimb, prezintă o bucățică din viață așa cum este ea – imperfectă, complicată, plină de încercări și, uneori, fără un sens clar. În final, chiar aș zice că a fost o surpriză literară foarte plăcută. Mi-a dat mult de gândit și, chiar dacă nu am rezonat întotdeauna cu protagonistul, am apreciat felul în care romanul explorează complexitatea vieții de adult și a relațiilor umane. De fapt, a fost o carte care chiar mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun întrebări – și, de cele mai multe ori, cam așa măsor eu valoarea unei cărți. Iar, din acest punct de vedere, cartea lui Mihai Radu chiar a fost și este una foarte, foarte valoroasă!

Medalionul domniței, de K.J. Mecklenfeld - Recenzie

Colecția: Autori români
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 192
Anul apariției: 2024

K.J. Mecklenfeld (Cristina Mecklenfeld-Corduneanu) s-a născut, a copilărit și a studiat în Iași. Deși i-au plăcut dintotdeauna cărțile și poveștile, a urmat o facultate tehnică din cadrul Universității „Gh. Asachi“ din orașul natal, visul de a deveni scriitoare fiindu-i împlinit câteva decenii mai târziu, în anul 2013, când a debutat în literatură cu primul volum din seria Aventurile lui Hendrik de Mol. Reeditat în 2015 cu titlul Hendrik de Mol și Planeta de Aur, acestui prim volum i-a urmat curând cel de-al doilea, Hendrik de Mol și Planeta de Jad, apoi traducerea din limba neerlandeză a unei foarte populare cărți pentru copii, și multe povestiri scurte în antologii, dintre care Îmblânzitorul de zmei, premiată la concursul național de creație literară „Ion Creangă“. În 2020 a publicat Cartea miracolelor, cea mai populară carte a ei pentru copii de până acum. Locuiește de douăzeci de ani în Olanda împreună cu soțul ei și câinele lor ciobănesc olandez pe nume Totoro și scrie în continuare cărți de aventuri pentru copii cu vârste între 9 și 99 de ani.

🍰BRÂNZOAICE CALDE CU AROMĂ DE MISTER, MĂICUȚE & CONSPIRAȚII BIZARE, POLIȚISTUL POET. O REȚETĂ DE-A DREPTUL FASCINANTĂ🍰

Crime la mănăstirea Văratec, un detectiv în suman și un polițst poet, brânzoaice calde cu aromă de vanilie, măicuțe conspiratoare, o domniță trecută și un medalion misterios. Un cozy mystery din Codrii de Argint pentru amatorii genului. Când o măicuță aproape își dă ultima răsuflare în brațele lui, iar vechiul său prieten, anticarul Franz Katz, pare să fie dispărut, arheologul Toma Coriandru decide să dea o mână de ajutor poliției locale în rezolvarea cazului. Toma descoperă treptat că e foarte posibil ca amândouă evenimentele să fie legate de o bijuterie misterioasă și neprețuită din perioada fanariotă. Dar al cui era medalionul și unde se află acum? Și, mai important, de ce ar comite cineva fapte necugetate ca să pună mâna pe el? Confruntat cu un om de afaceri lipsit de scrupule, ajutat de o măicuță cu ochii ca mierea, hrănit cu brânzoaice de maica Glafira și mai mult încurcat de către un polițist-poet, va reuși Coriandru să afle ce se ascunde în spatele enigmelor de la mănăstirea Văratec?
„Camera încuiată a Ruxandrei stârnise multe discuții în mănăstire. Maicile încercaseră în fel și chip să descopere ce ascundea Ruxandra, chiar organizaseră și un concurs pentru prima dintre ele care va dezlega misterul. Premiul era un telefon nou-nouț pus la bătaie de către maica Aristostelia, care îl primise cadou și nu avea de gând să-l folosească, fiind prea în vârstă. Totul, bineînțeles, fără știrea stareței, care ar fi fost grozav de supărată să vadă cum maicile se ocupă cu dezlegat mistere în loc să-și vadă de ascultări.”
Am citit Medalionul domniței de K.J. Mecklenfeld cu un entuziasm pe care nu l-am mai avut de ceva timp pentru un roman polițist. Mi-a plăcut încă de la început atmosfera familiară, dată de faptul că acțiunea se petrece în România, în apropierea Mănăstirii Văratec, loc ce oferă un contrast foarte interesant între liniștea monahală și misterul întunecat ce se desfășoară între zidurile sale. Romanul respectă toate elementele unui cozy mystery, dar în același timp, surprinde prin complexitatea rezolvării cazului și prin modul inteligent în care sunt presărate indiciile.
„Pe undeva în procesul de decizie se strecuraseră și ochii aurii și zâmbetul frumos al Ruxandrei, dar asta ținea doar pentru el.”
Totul începe cu Toma Coriandru, protagonistul, care ajunge la casa moștenită de la bunicul său, situată lângă Mănăstirea Văratec. Drumul său e brusc întrerupt de o măicuță aflată într-o stare ciudată, care i se prăbușește în brațe și moare în scurt timp. De aici, lucrurile escaladează rapid: o crimă într-o mănăstire, un jaf misterios, un moș solitar găsit mort, un medalion ascuns și chiar teorii despre extratereștri! Deși la început părea un caz relativ simplu, pe măsură ce ancheta avansează, puzzle-ul devine tot mai complicat. Nu există detalii aruncate la întâmplare – fiecare informație aparent insignifiantă capătă sens mai târziu, iar indiciile sunt integrate într-un mod care îți oferă posibilitatea de a juca rolul detectivului. Mi-a plăcut enorm acest aspect! Spre deosebire de alte romane polițiste în care detectivul pare să rezolve misterul dintr-o dată, fără ca cititorul să poată face presupuneri logice, aici ești invitat să descifrezi enigma pas cu pas.
– (...) Cine a mai auzit de-o crimă, două crime mai exact, la o mănăstire de maici? Nici măcar fonduri de mașină nu mi-au dat pentru postul ăsta, de-aia umblă săracul cu scuterul. Dar mai bine așa decât pe jos, nu? Deci, Coriandrule, ce zici? Ne dai o mână de ajutor la cazul ăsta... ăăă... delicat? adăugă uitându-se galeș la el.”
Toma Coriandru este un protagonist simpatic, un amestec între detectiv amator și om normal prins într-o situație complicată. Mi-a plăcut cum este construit, fiind inteligent și curios, dar fără să pară un geniu ieșit din comun. Îl ajută agentul Eminovici, un polițist excentric care e convins că este urmașul lui Mihai Eminescu – o adăugire comică și originală la poveste. Detaliul cu mașina de scris restaurată și tabloul poetului deasupra biroului m-au făcut să zâmbesc de mai multe ori. Pe lângă aceștia, personajele secundare sunt foarte bine conturate. Ruxandra, de exemplu, mi s-a părut un personaj puternic și plin de viață, iar măicuțele din mănăstire nu sunt doar simple figuri de fundal, ci au propriile povești și secrete. Maica stareță, Maica Glafira și celelalte surori adaugă un strat de autenticitate romanului, contribuind la atmosfera de mister. Ah, și nu pot să uit brânzoaicele calde cu vanilie, care parcă au transformat cartea într-o experiență multisenzorială – îmi venea să simt mirosul paginilor!
– Sunt sigur că de data asta o să mă dea la Gazeta Poliției. Urmărire ca-n filme, ucigașul arestat și adus în fața justiției...”
Autoarea scrie cursiv și captivant, iar romanul are un echilibru foarte bun între descrieri, dialoguri și acțiune. Nu există pasaje care să pară de umplutură, iar suspansul este bine menținut pe tot parcursul cărții. Deși este un cozy mystery, nu cade în capcana de a fi previzibil. Am fost surprins de cât de bine sunt integrate toate piesele puzzle-ului în final – fiecare detaliu are o justificare, iar nimic nu rămâne nelămurit. Un alt aspect care mi-a plăcut a fost faptul că romanul păstrează un limbaj autentic, fără să pară forțat. Se simte că autoarea a pus suflet în această poveste, nu doar pentru a construi misterul, ci și pentru a reda atmosfera locului. De multe ori, în traducerile din engleză se pierd nuanțele culturale și expresiile care fac un text să sune natural. Aici, dimpotrivă, limba română este folosită cu grijă și îmbogățește experiența de lectură.
– Aici am avut prima bănuială, spuse el arătând spre fotografia maicii Locusta.”
Dacă ar fi să găsesc un mic minus, poate că aș fi vrut ca unele personaje secundare să aibă un rol mai consistent pe parcursul poveștii. De exemplu, unele măicuțe sunt foarte intrigante la început, dar pe măsură ce ancheta avansează, nu mai au un impact la fel de mare asupra desfășurării acțiunii. Însă acesta este un detaliu minor și nu afectează cu adevărat plăcerea lecturii. În final, Medalionul domniței a fost o lectură extrem de plăcută, foarte rapidă, potrivită atât pentru fanii genului cozy mystery, cât și pentru cei care vor un roman de mister bine scris, fără elemente de thriller întunecat. Este genul de carte care te face să vrei să te așezi confortabil, cu o ceașcă de ceai și ceva dulce alături, și să te lași prins în atmosferă. Dacă autoarea plănuiește să continue cu o serie, eu sigur o voi citi!

Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito - Recenzie

Colecția: Raftul Denisei
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 296
Anul apariției: 2023
Traducere: Oana Sălișteanu

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat filozofia politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri, Guardavamo gli altri ballare il tango (2017), și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40 de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist la Premiul Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în 22 de țări.

🌊 CUM AI PUTEA SCĂPA DE VALURILE NEAȘTEPTATE ALE VIEȚII? 🌊

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală  disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.
„Are de-a face cu inima, cu câtă inimă pui și câtă o arunci cât colo, cu sângele pompat, cu arterele, cu venele, cu bătăile inimii, cu fluxul sangvin, cu mișcarea sufletului, cu tensiunea și țâșnetul de voință. Iar eu nu sunt pasionată de inimi, să le desenez, să le reprezint cu degetele, să le colorez conturul, să le văd la papetărie în februarie, să le găsesc imprimate pe țesături și papuci, pentru că eu la inimile trandafirii sau roșii recurg doar atunci când trebuie să mă prefac.”
Giulia Caminito chiar încearcă. Serios. Își propune să creeze un roman dens, întunecat, în care mizeria socială și disperarea personală se împletesc cu furia oarbă a unei protagoniste inadaptate. Avem o familie disfuncțională trasată în tușe groase, o protagonistă ostilă și dificilă, teme sociale actuale (sărăcia, inegalitatea, ierarhizarea socială, prăpastia dintre „bogați și săraci” vizibilă în detalii aparent banale, cum ar fi minicarurile adolescenților privilegiați). Totul este învăluit într-o proză dramatică, de un lirism apăsător, plin de imagini și metafore repetitive, uneori obositoare. Problema e că autoarea, probabil, încearcă prea mult. Stilul devine greoi, manierist, construit cu atâta insistență încât pare artificial. În prima parte a romanului, această scriitură exagerată face lectura anevoioasă și cam pretențioasă. Deși Caminito reușește să contureze un peisaj social veridic, povestea pare uneori sufocată de propria solemnitate.
„Eu aș vrea să spun că de fapt cu toții mințim în legătură cu familia noastră, ea e cuibul celor mai îndrăznețe minciuni ale noastre, unde ne ascundem identitățile, ne inventăm povești, ne protejăm nedreptățile, ne facem provizii de locuri comune și ne baricadăm în spatele urletelor, zbieretelor, misterelor; dar nu asta îi zic, îl privesc și îi răspund: Mai spune-mi o poveste.”
Gaia, protagonista, este dificil de îndrăgit, dar asta nu e neapărat un defect – personajele nu trebuie să fie simpatice ca să fie bine construite. Totuși, problema e că Gaia nu evoluează cu adevărat. Este mereu într-o stare de furie latentă, reacționează agresiv, fără nuanțe, fără să învețe nimic din eșecurile ei. Nu lucrează niciodată, dar se plânge constant de sărăcie și de lipsa oportunităților. Adolescența și tinerețea ei sunt dominate de relații toxice, de prietenii care o trădează (sau pe care le trădează ea), de o continuă senzație că e în afara lumii, dar fără să încerce măcar să găsească un loc al ei. Când ajunge la facultate și vede că nu este acceptată la doctorat, indignarea ei pare aproape amuzantă – nu are pasiune pentru studiu, nu arată vreun interes autentic pentru ceea ce citește, dar totuși se așteaptă să primească totul.
„Sorb o gură de apă din lac și îmi vine să râd: e dulce, parcă e zahăr, apa asta, băltoaca asta are gustul cireșelor, al dulceții de clementine, al bezelelor pufoase, apa lacului e mereu dulce, urlu eu din toți bojocii.
Și încă o dată: apa lacului e mereu dulce.
Urlu eu din toți bojocii.”
Familia Gaiei este unul dintre aspectele mai bine reușite ale romanului. Antonia, mama ei, este un personaj puternic, dur, aproape brutal, o femeie care își împinge copiii spre succes prin forță, nu prin afecțiune. Este, poate, cea mai veridică figură a cărții, un personaj memorabil, chiar dacă uneori caricatural. Tatăl, în schimb, este doar o umbră, un simbol al poverii pe care Gaia o poartă, dar nu un personaj real. Fratele mai mare dispare din poveste într-un mod frustrant, după ce este alungat pentru participarea la protestele de la G8 – un detaliu care pare introdus doar ca să bifeze tema activismului politic, fără să fie explorat în profunzime. Ceea ce „m-a deranjat” cel mai mult este faptul că romanul promite inițial o analiză a sărăciei, dar ajunge să fie mai degrabă o dramă adolescentină. Gaia nu este o victimă a sistemului, ci o tânără care se autoizolează, care nu încearcă să schimbe nimic la propria situație și care își justifică toate eșecurile prin circumstanțele exterioare. Mă așteptam la o poveste despre supraviețuire, despre ambiție, despre luptă, dar am primit o lamentare nesfârșită.
„Rezumatul vieții mele nu se întinde pe mai mult de o pagină (....), se așteaptă de la mine experiență, pe care cu greu poate cineva să mi-o ofere, sunt un fel de cremă de vanilie, sunt o înghețată topită.”
Finalul este, totuși, bine construit. Este dur, parcă exact-așa-cum-trebuia și reușește să închidă cercul narativ într-un mod care-ți lasă un gust amar. Aici Caminito excelează, în această concluzie lipsită de iluzii, care demontează mitul meritocrației și arată cât de greu este să scapi cu adevărat de condiția în care te-ai născut. Mi-a plăcut și stilul, într-o anumită măsură. Chiar dacă uneori e prea încărcat, Caminito are o voce distinctă și știe să creeze imagini puternice. Atmosfera este bine construită, iar unele scene reușesc să transmită o tensiune autentică. Din păcate, efectul general e sufocat de exagerările stilistice și de o protagonistă care devine tot mai greu de urmărit pe măsură ce avansează povestea. În sfârșit, Apa lacului nu e niciodată dulce chiar a avut un potențial real și solid, și momente bune pe alocuri, dar pe ansamblu m-a lăsat rece. Nu m-am putut atașa de Gaia și nu am reușit să văd în ea altceva decât o furie lipsită de direcție. Mi-ar fi plăcut ca romanul să exploreze mai bine sărăcia, să fie mai ancorat în realitate și mai puțin preocupat de estetica disperării. I-am dat 3 stele – nu pentru că ar fi un roman mediocru, ci pentru că a avut toate ingredientele să fie unul foarte bun, dar nu a reușit să le îmbine într-un mod satisfăcător.

Vegetariana, de Han Kang - Recenzie

Editura: Art
Colecția: musai
Rating: ⭐️⭐️
Număr de pagini: 248
Anul apariției: 2024
Traducere: Iolanda Prodan

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa şi a câştigat numeroase premii de-a lungul timpului – Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae – înainte de a fi încununată cu Man Booker International Prize. În 2024 câștigă Premiul Nobel pentru „proza poetică intensă ce aduce în prim-plan traumele istorice și expune fragilitatea vieții umane“. Mai multe despre ea puteți găsi pe www.writerhankang.com.

🥦APRECIATĂ DE CRITICI, MAI PUȚIN POATE DE CITITORUL DE RÂND🥦

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase. Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.
„(...) Trăsăturile feței, corpul și felul ei de a fi discret și amabil – toate acestea se regăseau în imaginea ideală a femeii pe care o căutase dintotdeauna. Și totuși simțea că ceva îi lipsea acestei femei. Se hotărâse să se însoare cu ea, deși nu-și dădea seama ce-i lipsea lui In-hye. Abia la o reuniune de familie, când o cunoscuse pe Yeong-hye, conștientizase ce.”
Vegetariana este o carte care m-a pus pe gânduri, dar nu neapărat într-un mod plăcut. Aveam așteptări mari de la acest roman, mai ales că Han Kang este o autoare premiată, dar în loc să găsesc o poveste bine închegată și profundă, am avut parte de o lectură care mi s-a părut, în multe momente, confuză, fragmentată și greu de urmărit. Totuși, este genul de carte care nu poate fi ignorată și care reușește, prin atmosfera sa stranie, să te țină captiv, chiar dacă uneori cu un sentiment de disconfort. De la autoare am mai citit și Cartea albă, care chiar mi-a plăcut, dar cartea de față.... Nu știu ce să spun. Pentru a-mi face o părere finală, pentru a trage o concluzie, pentru un verdict (Dana-Budeanu-core), va trebui să citesc și Disecție (pe care o am, dar trebuie să-mi fac curaj pentru a mă apuca de ea). Romanul spune povestea lui Yeong-hye, o femeie aparent obișnuită, care, după ce are un vis ciudat, decide să renunțe complet la carne. Ceea ce pare la început o simplă alegere alimentară se transformă într-o decizie radicală, care îi afectează relațiile cu toți cei din jur. Familia ei reacționează cu șoc și ostilitate, iar treptat Yeong-hye începe să se izoleze și să se scufunde într-o stare psihică tot mai fragilă. Ceea ce m-a surprins cel mai mult este felul în care povestea nu este spusă din perspectiva lui Yeong-hye, ci prin ochii a trei persoane apropiate: soțul ei, cumnatul și sora ei. Acest lucru ar fi putut oferi o profunzime mai mare poveștii, dar, în realitate, a făcut ca personajul principal să rămână o enigmă, o prezență pasivă asupra căreia ceilalți proiectează propriile dorințe, frustrări și frici. 
„(...) I-a desfăcut picioarele; coapsele ei s-au depărtat cu ușurință, ceea ce însemna că era trează. Când a pătruns-o, din vagin a început să-i curgă o sevă de culoare verde, proaspătă ca seva ce țâșnește din frunzele strivite. Se simțea sufocat de mirosul dulce-amar de iarbă ce începea puțin câte puțin să se acrească (...). De sub pântece până la coapsei, pielea îi era lubrifiată de un lichid vegetal negru-albăstrui, o sevă proaspăt eruptă din el sau poate din ea.”
Deși ideea de a explora transformarea unei femei din perspective exterioare este interesantă, în practică am simțit că niciunul dintre naratori nu mi-a oferit capacitatea de a o înțelege în întregime pe Yeong-hye. Soțul ei, care povestește prima parte, este complet lipsit de empatie și se arată mai degrabă deranjat de faptul că decizia ei de a deveni vegetariană îi complică viața. Cumnatul, naratorul celei de-a doua părți, este obsedat de ea într-un mod de-a dreptul deranjant, iar comportamentul lui devine progresiv tot mai bizar. Singura care arată o oarecare grijă pentru Yeong-hye este sora ei, dar și această relație este una marcată de vinovăție și neputință. Un alt aspect care mi-a lăsat un gust amar este felul în care romanul abordează tema tulburărilor de alimentație și a sănătății mintale. Pe măsură ce povestea avansează, devine clar că Yeong-hye nu doar renunță la carne, ci refuză mâncarea în general, într-un mod care o duce spre autodistrugere. În loc să exploreze acest aspect cu sensibilitate și realism, Han Kang pare să transforme suferința personajului principal într-un simbol artistic, ceea ce mi s-a părut problematic. Mi s-a părut că romanul romantizează într-un fel periculos această autodistrugere, iar finalul, deși puternic vizual, mi-a lăsat impresia că autoarea a vrut mai degrabă să creeze o imagine de impact decât să transmită un mesaj clar.
„Iat-o pe Yeong-hye: dreaptă și țeapănă ca o nălucă, transformată într-o masă indefinită de întuneric și apă.”
Ca stil de scriere, trebuie să recunosc că Han Kang are o manieră captivantă de a construi frazele. Limbajul este simplu, dar pătrunzător, iar unele descrieri sunt extrem de vizuale, aproape cinematografice. Există scene memorabile, care mi-au rămas în minte nu pentru că ar fi fost plăcute, ci pentru că au avut un impact puternic, aproape visceral. Totuși, ritmul cărții este inconsistent. Prima parte este destul de rapidă și intrigantă, a doua parte devine ciudată și neliniștitoare, iar ultima parte încetinește mult și se transformă într-un studiu asupra bolii și degradării mentale. Schimbarea aceasta de ton și tempo mi-a făcut lectura mai dificilă, pentru că de fiecare dată când simțeam că încep să mă obișnuiesc cu stilul, cartea lua o altă direcție. Dacă ar fi să acord o notă acestei cărți, probabil aș merge pe doar 2 din 5 steluțe.
– Idioților... cu trupul tău poți să faci ce vrei tu. Corpul tău e singurul lucru cu care poți face ce-ți trece prin cap... dar și așa, tot nu-ți iese așa cum vrei.”
Nu pentru că este o carte nereușită neapărat, ci pentru că nu a fost ceea ce mă așteptam și pentru că a lăsat multe aspecte importante insuficient dezvoltate. Înțeleg de ce este apreciată – are o tematică puternică, un stil de scriere de impact și un subiect provocator –, dar, personal, nu am reușit să mă conectez emoțional cu ea. Aș recomanda-o? Depinde de ce cauți într-o carte. Dacă îți plac romanele simbolice, cu un aer abstract și un mesaj care trebuie descifrat printre rânduri, atunci Vegetariana ar putea fi pe placul tău. Dacă, în schimb, preferi povești mai directe, cu personaje de care să te atașezi și un mesaj clar, atunci s-ar putea să ți se pară plictisitoare și să fie o lectură destul de dificil de parcurs. În orice caz, este o carte care provoacă reacții puternice, fie ele pozitive sau negative, și cred că merită citită măcar pentru a înțelege de ce a stârnit atât de multe discuții.

Scabbit Isle, de Tom Pow - Recenzie

EdituraRandom House Children’s Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2003

Tom Pow is a Scottish poet, travel writer and teacher. He was born in Edinburgh in 1950. Several of his collections have won awards and three of his poetry collections have been short-listed for Scottish Book of the Year. Most recently, Dear Alice – Narratives of Madness (Salt Publishing) won the poetry category in the Scottish Mortgage Investment Trust’s Scottish Book Awards in 2009. He has also written young adult novels, picture books, radio plays and a travel book about Peru. In the Becoming, Selected and New Poems was published by Polygon in June 2009. He has held various writing posts, including that of Scottish/Canadian Writing Fellow, based at the University of Alberta in Edmonton, and Virtual Writer in Residence (Scotland’s first) for the Scottish Library Association’s Scottish Writers Project. He was the first ever Writer in Residence at the Edinburgh International Book Festival from 2001 to 2003. From 2000 to 2009, he worked for the University of Glasgow in Dumfries, latterly as Senior Lecturer in Creative Writing and Storytelling. He is currently Honorary Senior Research Fellow at Glasgow University Dumfries and a part-time lecturer on Lancaster University’s distance learning Masters in Creative Writing.

🤍ྀི HOW FAR WOULD YOU GO TO SAVE ANOTHER'S SOUL? 🤍ྀི

The first time Sam sees the mysterious figure of Janet she vanishes into the deserted fields beyond the town where nothing has ever been built. Sam learns that centuries before this was the place to which plague victims were banished - Scabbit Isle - a place of terror. With the help of Mr Carruthers, the old curator of the local museum, Sam gradually uncovers the horror of Janet's story - consigned to Scabbit Isle by her cruel father and abandoned by her weak lover, Janet suffers without hope. She will continue to do so, if she can't find someone who, for love, will risk all to enter the plague colony to release her. Janet seems to be beckoning Sam to help her and a tragedy within Sam's own family brings Sam even closer to Janet's fate. Janet is the same age that Sam's twin sister Alice would have been had she not been killed in an accident. It is a loss from which Sam's father, in particular, has never recovered. Can Sam summon up the courage to face the terrors of Scabbit Isle and, like Orpheus, venture into the underworld to bring Janet peace.
"«You want to find about the days of Scabbit Isle...» I nodded, aware of the size of his brown eyes which seemed to float behind his spectacles. «Come on then, laddie, you and me, we'll go on a journey»."
Scabbit Isle este una dintre acele cărți care te prind încă de la primele pagini și te fac să vrei să afli mai mult cu fiecare capitol. Nu auzisem prea multe despre acest roman înainte să-l citesc, dar titlul și premisa mi-au stârnit curiozitatea. Nu regret deloc că am ales să-i dau o șansă, pentru că m-a surprins în mod plăcut, atât prin poveste, cât și prin atmosfera sa misterioasă. Romanul urmărește povestea lui Sam, un băiat care călătorește cu părinții săi pe o insulă izolată din Scoția, Scabbit Isle. Insula are o istorie întunecată și o atmosferă apăsătoare, iar localnicii par să ascundă un secret teribil. De la început, simți că ceva nu este în regulă, că există un adevăr ascuns care așteaptă să fie descoperit. Pe măsură ce Sam explorează insula și interacționează cu oamenii de acolo, tensiunea crește treptat. Unul dintre cele mai mari atuuri ale cărții este atmosfera sa. Tom Pow reușește să creeze un loc care pare în același timp real și supranatural. Peisajele descrise sunt reci, întunecate, iar vântul care bate pe insulă parcă îți intră și ție în oase. Pe măsură ce citeam, am simțit de multe ori un fior, ca și cum m-aș fi aflat chiar acolo, pe Scabbit Isle. Insula pare bântuită nu doar de trecutul ei, ci și de un sentiment general de tristețe și neliniște aparent inexplicabile.
"When his heart has eased its thumping and his breathing feels easy, when he thinks the town's creatures have settled back into their bits of straw, their mudd crannies, the boy moves along, past the darkened windows of the street. At each alley he crosses, he expects a hand to come out of the darkness and pull him into it."
Personajele sunt bine construite și credibile. Sam este un protagonist interesant, un băiat care nu se lasă intimidat de misterul din jurul său și care vrea să afle adevărul, chiar dacă acest lucru îl pune în pericol. Părinții lui sunt personaje mai puțin dezvoltate, dar acest lucru nu deranjează, pentru că accentul cade mai mult pe Sam și pe interacțiunile sale cu locuitorii insulei. Localnicii sunt, de asemenea, bine conturați – unii par prietenoși la început, dar cu timpul îți dai seama că ascund lucruri, ceea ce îi face cu atât mai interesanți. Povestea în sine este bine construită, cu un ritm care menține interesul pe tot parcursul romanului. Nu este un thriller rapid, dar nici nu devine plictisitor. Suspansul crește treptat, iar fiecare nouă descoperire pe care o face Sam adaugă încă o piesă la puzzle. Mi-a plăcut felul în care Tom Pow a împletit elemente de mister și de groază psihologică cu o poveste despre trecutul unei comunități. Aici, fantomele și întâmplările supranaturale ascund dovezi despre vinovăție, frică și secrete bine păstrate.
"Then I felt the softness of a silk dress in my fingers. The smell of flowers rose from her soft hair. I felt the warmth of the sun on both of us. I heard a baby cry."
Un alt lucru pe care l-am apreciat la această carte este finalul. Am citit multe romane misterioase care au construit o atmosferă grozavă, doar ca să aibă un deznodământ dezamăgitor. Aici, însă, finalul a fost satisfăcător și bine gândit. Nu vreau să dau spoilere, dar pot spune că a fost un final logic, care nu m-a lăsat cu întrebări fără răspuns, dar care a păstrat totuși o anumită ambiguitate, ceea ce mi s-a părut potrivit pentru tonul cărții. All in one, a fost o lectură captivantă. Nu este o carte de acțiune rapidă, dar dacă îți plac poveștile care se desfășoară încet, creând o atmosferă apăsătoare și plină de mister, atunci sigur îți va plăcea. Are o poveste solidă, personaje bine scrise și un final pe măsură. A fost o lectură pe care am savurat-o și pe care aș recomanda-o cu încredere oricui caută un roman misterios și bine construit. Totuși, trebuie să recunosc că, cel puțin pentru nivelul meu de engleză, a fost cam dificil de dus. Mi-am propus ca în fiecare lună să citesc măcar o carte în limba engleză. În general, n-am avut probleme în a înțelege, dar aici au fost unele lucruri pe care le-am prins mai dificil. Probabil și asta a făcut ca lectura în sine să meargă ceva mai greu, îndeajuns de greu încât să mai „taie” din ritmul care, pentru cineva care vorbește mult mai fluent și mai bine engleza, ar fi mers „ca uns”. 

Pacienta tăcută, de Alex Michaelides - Recenzie

Editura: Litera
Colecția: Buzz Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2019
Traducere: Dana-Ligia Ilin

Alex Michaelides  s-a născut în Cipru, tatăl său fiind grec-cipriot, iar mama englezoaică. A studiat literatura engleză la Universitatea Cambridge și a făcut un masterat pentru a deveni scenarist la Institutul American de Film din Los Angeles. A scris scenariul filmului The Devil You Know (2013), cu Rosamund Pike, și a fost coscenarist la The Con is On (2018), cu Uma Thurman, Tim Roth, Parker Posey și Sofia Vergara. Pacienta tăcută (2019) este primul său roman. La Editura Litera, în colecția Buzz Books, au mai apărut și romanele Furia (2024, traducere de către Dana-Ligia Ilin) și Fecioarele (2021, traducere de către Dana-Ligia Ilin).

🤐 SECRETELE CARE SE ASCUND SUB MASCA TĂCERII 🤐

Viața Aliciei Berenson este aparent perfectă. Pictoriță renumită căsătorită cu un fotograf de modă, ea trăiește într-o casă superbă, cu vedere spre parc, într-una dintre zonele cele mai dorite din Londra. Într-o seară, soțul ei Gabriel se întoarce acasă târziu de la o ședință foto, iar Alicia îl împușcă de cinci ori în față și apoi rămâne tăcută mai mulți ani. Refuzul Aliciei de a vorbi sau de a da orice fel de explicații transformă o tragedie domestică în ceva mult mai teribil, un mister care captează imaginația publică și o face pe Alicia celebră. Prețul tablourilor sale crește astronomic, iar ea, pacienta tăcută, este ascunsă de tabloide și de lumina reflectoarelor la The Grove, un spital psihiatric de maximă securitate din nordul Londrei. Theo Faber este un psihoterapeut care a așteptat multă vreme oportunitatea de a lucra cu Alicia. Hotărârea lui de a o face să vorbească și să dezvăluie misterul motivului pentru care și-a împușcat soțul îl poartă pe un drum plin de primejdii – o căutare a adevărului care amenință să-l distrugă... Pacienta tăcută este un thriller psihologic șocant despre un act de violență extrem al unei femei împotriva soţului ei – și despre un terapeut obsedat de descoperirea motivului din spatele acestui act...
„– Știu cât de trist ești. Însă vreau să te gândești că se poate să fi simțit această tristețe cu mult înainte s-o întâlnești pe Kathy. E o tristețe pe care o duci cu tine de mulți ani. Știi, Theo, unul dintre lucrurile pe care e cel mai greu să le recunoaștem e faptul că n-am fost iubiți atunci când aveam cea mai mare nevoie. E un sentiment îngrozitor durerea de a nu fi iubit.”
Pacienta tăcută este genul de thriller care îți rămâne în minte mult timp după ce ai terminat ultima pagină și pe care pur și simplu îl devorezi, îl de-vo-rezi. Deși am citit o mulțime de thrillere psihologice și credeam că puține mai reușesc să mă surprindă cu adevărat, acest roman a fost o experiență cu totul aparte. Cu atât mai mult cu cât am avut o experiență neplăcută cu Furia, o altă carte scrisă de Michaelides, eram sceptic în privința acestui roman. Dar, sincer, mă bucur enorm că i-am dat o șansă, pentru că a fost o lectură pe care nu am putut să o las din mână. Deși am ajuns cam târziu la petrecere, se pare că au mai rămas „gustări” și pentru mine. Într-adevăr, romanul ăsta chiar își merită tot hype-ul sau, în fine, și-a meritat tot hype-ul la vremea lui. Povestea are un concept extrem de intrigant: Alicia Berenson, o pictoriță renumită, este găsită lângă cadavrul soțului ei, Gabriel, împușcat de cinci ori în față. De atunci, Alicia refuză să mai vorbească. Nu scoate niciun cuvânt, iar misterul din jurul tăcerii ei este ceea ce menține tensiunea pe tot parcursul cărții. Theo Faber, un psihoterapeut fascinat de acest caz, este hotărât să o facă pe Alicia să vorbească și să descopere adevărul. Se angajează la spitalul de psihiatrie The Grove, unde Alicia este internată, și încearcă să o „repare”. Dar ce descoperă Theo este mult mai tulburător decât și-ar fi putut imagina.
„– (...) Fără un plan – ca terapeut, singurul tău scop este să fii prezent și receptiv la sentimentale tale când stai în fața ei. E tot ce trebuie să faci. Restul va veni de la sine.”
Ce m-a captivat cel mai mult la această carte a fost ritmul ei impecabil. Michaelides știe exact cum să creeze tensiune și cum să o mențină pe tot parcursul romanului. Capitolele sunt scurte, dialogurile sunt bine scrise, iar stilul narativ este extrem de accesibil, ceea ce face ca lectura să fie foarte rapidă. Îți dai seama că te apropii de final mult prea repede și nu vrei să se termine. Personajele sunt și ele foarte bine construite. Alicia este fascinantă, o enigmă completă. Este imposibil să nu vrei să afli ce se află în spatele tăcerii ei. Theo este și el un personaj complex, iar pe măsură ce înaintezi în poveste, începi să realizezi că are propriile lui probleme, propriile lui traume și obsesiile sale. În mod subtil, autorul îți oferă indicii despre Theo pe parcursul romanului, dar fără să-ți dai seama unde duce totul. Ce mi-a plăcut enorm a fost și felul în care Michaelides a integrat mitologia greacă în poveste, mai exact mitul lui Alcestis, o femeie care a ales tăcerea în fața suferinței. Acest element adaugă o componentă profundă aparte romanului și face ca povestea să nu fie doar un thriller psihologic foarte bun, ci ceva mult mai complex.
„Mi-am înregistrat cu un șoc emoțiile – ar fi trebuit să fiu extrem de ușurat că îmi spusese adevărul. AR fi trebuit să fiu recunoscător. Însă nu eram.
Eram dezamăgit.”
Acum, să vorbim despre final. Despre MARELE FINAL pe care toată lumea îl menționează la această carte! Pentru mine, un thriller reușit trebuie să aibă un twist memorabil, și aici Michaelides reușește să creeze unul dintre cele mai șocante plot twist-uri pe care le-am citit vreodată. În ultimele capitole, tot ce credeam că știu despre poveste este complet răsturnat. Am fost atât de surprins, încât am recitit ultimele pagini doar ca să mă asigur că am înțeles corect ce s-a întâmplat. Este genul de final care îți dă fiori și care îți schimbă complet perspectiva asupra întregii povești. Dacă ar fi să îi găsesc vreun minus, probabil că aș menționa că unele personaje secundare ar fi putut fi dezvoltate mai bine. De exemplu, pacienții de la The Grove și chiar unii dintre colegii lui Theo par puțin superficiali, dar în contextul romanului, nu deranjează atât de mult. Povestea este atât de captivantă încât nu am simțit nevoia unor detalii suplimentare despre aceste personaje. Pe scurt, Pacienta tăcută este un thriller psihologic impecabil. Dacă nu ai citit încă această carte, îți recomand să o faci cât mai repede. Este rapidă, intensă și te lasă cu gura căscată la final. Un must-read pentru orice fan al genului, și nu numai.

Alte recenzii ale cărților scrise de Alex Michaelides, apărute și pe blog:
 | Furia

Îndrăgostiți la Seoul, de Sang Young Park - Recenzie

Editura: Alice Books
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 264
Anul apariției: 2023
Traducere: Iolanda Prodan

Sang Young Park s-a născut în 1988 și a studiat Limba și literatura franceză la Universitatea Sungkyunkwan. A lucrat ca redactor la o revistă, copywriter și consultant timp de șapte ani, înainte să debuteze ca scriitor. Povestirea care dă titlul colecției sale devenite bestseller, Lacrimile unui artist necunoscut, sau paste Zaytun, a fost printre cele mai citite pe Words Without Borders. Locuiește la Seoul. Îndrăgostiți la Seoul este primul roman tradus la noi la Editura Alice Books, de către Iolanda Prodan. 

🌈 EFERVESCENȚA FORMELOR ÎN CARE SE MANIFESTĂ IUBIREA 🌈

Îndrăgostiți la Seoul este un roman energic, vesel și emoționant, care prezintă atât viața strălucitoare de noapte din Seoul, cât și dimineața încețoșată de după. Young este un student coreean cinic, dar iubitor de distracție, care pendulează între casă, cursuri și paturile partenerilor găsiți pe Tinder. El și Jae-hee, cea mai bună prietenă și colega lui de apartament, frecventează barurile din apropierea casei, unde își îneacă anxietățile legate de viața amoroasă, familie și bani cu pahare de soju și țigări Marlboro Red pe care le țin în congelator. Cu timpul însă, până și Jae-hee îl părăsește pe Young și se așază la casa ei, lăsându-l să-și îngrijească mama bolnavă și să-și alunge singurătatea în relații cu diferiți bărbați, printre care unul a cărui frumusețe este egalată doar de răceală și altul care s-ar putea dovedi iubirea vieții sale. Un roman ce abundă în descrieri senzoriale puternice, umor și emoție, Îndrăgostiți la Seoul este o explorare a singurătății milenialilor, precum și a bucuriilor vieții queer.
„ – E bine să ai visuri. Dar ține minte ce-ți spun: oportunitățile sunt ca trenurile. Odată ce ai pierdut un tren, a doua oară nu se mai oprește în fața ta. «Idiotul ăsta nu știe că trenurile vin și pleacă non-stop, în fiecare zi?», m-am întrebat în gând și am pus capăt primei mele experiențe de salariat.”
Când am început să citesc Îndrăgostiți la Seoul, nu mă așteptam să mă lovească atât de puternic. Am citit multe romane queer, dar puține au reușit să surprindă atât de bine, părerea mea, complexitatea vieții unui tânăr gay într-un oraș mare. Ceea ce m-a impresionat la acest roman nu a fost doar autenticitatea poveștii, ci și faptul că Sang Young Park nu încearcă să idealizeze experiența queer, dar nici nu o transformă într-un spectacol al suferinței. În schimb, o prezintă așa cum este: plină de momente de bucurie, disperare, dorință, eșecuri și triumfuri mărunte. Povestea urmărește viața lui Young, un tânăr gay coreean care își petrece tinerețea între cluburi, aplicații de dating, relații confuze și eșecuri academice. Structurată în patru părți distincte, cartea surprinde diferite etape din viața lui Young, de la prieteniile haotice din facultate până la relațiile amoroase complicate și confruntarea cu o boală cronică. Deși romanul este plin de umor, sarcasm și momente care te fac să râzi cu voce tare, în spatele acestor scene există mereu o umbră de tristețe.
„Îngrijind-o zi de zi, am slăbit și eu. Văzând-o cu vărsături și diaree o dată la zece minute, am realizat că viața nu înseamnă decât să treci dintr-un salon de spital în altul, până ajungi în ultimul, din care nu mai ieși viu.”
Prima parte a romanului îl prezintă pe Young în perioada facultății, trăind fără griji alături de cea mai bună prietenă a sa, Jae-hee. Cei doi sunt inseparabili, își petrec nopțile prin cluburi, beau peste măsură și discută despre bărbații din viața lor. Jae-hee este pentru Young ceea ce mulți gay consideră a fi un fag hag, acea prietenă femeie care îi înțelege și îi susține necondiționat. Prietenia lor este intensă, dar, la fel ca toate relațiile din viața lui Young, are un termen de valabilitate. Park surprinde perfect această durere subtilă a prieteniilor care nu se sfârșesc brusc, dar care se estompează treptat. Pe măsură ce Young avansează în viață, trece prin mai multe relații care variază de la aventuri superficiale până la conexiuni profunde, dar sortite eșecului. Cel mai devastator exemplu este relația lui cu un bărbat mai în vârstă, de 37 de ani, care refuză să-și accepte public sexualitatea. Această relație este un amestec toxic de atracție, putere și respingere, iar Young sfârșește prin a fi rănit. După această experiență, Young cade într-un ciclu de aventuri pasagere și distrugere de sine, folosind sexul și alcoolul ca metode de a umple golurile emoționale. Deși mulți cititori ar putea vedea acest comportament ca fiind iresponsabil, mie mi s-a părut autentic, gândindu-mă că, într-adevăr, poate chiar așa se-ntâmplă în viața reală...
„Parcă ne întorsesem în copilărie, când lingeam înghețata. Când scoteam limbile și le puneam pe marginea paharului, ne bușea râsul. Nu puteam face altceva decât să râdem de noi. Nu eram singurii. Râdeau și ceilalți invitați și, cu cât eram mai amețiți, cu atât viața noastră părea perfectă. Îmbrățișați, priveam Bangkokul cufundat în luminile încețoșate ale nopții și mângâiat de aerul cald, simțindu-ne ca doi copii de cinci ani, cei mai buni prieteni.”
Printre toate aceste relații eșuate, Young întâlnește pe cineva care, pentru prima dată, pare să-l accepte așa cum este. Gyu-ho este diferit de toți ceilalți bărbați pe care i-a cunoscut: blând, stabil și dispus să fie deschis despre relația lor. Timp de o perioadă, Young experimentează ceea ce înseamnă să fii într-o relație sănătoasă, unde nu trebuie să se ascundă sau să se lupte pentru atenție. Această relație este însă efemeră, iar în cele din urmă Young și Gyu-ho se despart. Deși ruptura nu este spectaculoasă sau dramatică, ea este cu atât mai devastatoare prin simplitatea ei. Young învață că, uneori, chiar și iubirea autentică nu este suficientă pentru ca doi oameni să rămână împreună. În afară de relațiile romantice, una dintre cele mai puternice teme ale romanului este relația lui Young cu mama sa, o femeie profund religioasă care nu poate accepta pe deplin sexualitatea fiului ei. Deși există momente de apropiere între ei, această relație rămâne tensionată, Young simțindu-se mereu prins între dorința de a fi iubit de mama sa și nevoia de a fi fidel propriei identități. 
„Calmul ciudat al tatei și al amantei sale nu putea fi redat prin cuvinte simple ca «disperare» și «suferință». Privindu-i, am învățat pentru prima oară ce înseamnă să ții în tine o emoție ce pare să explodeze.”
Mi s-a părut devastator momentul în care Young își dă seama că, oricât de mult ar încerca, mama sa nu va fi niciodată complet mândră de el. Aceasta este o realitate dureroasă pentru mulți oameni queer, mai ales în societăți conservatoare. Deși nu există o reconciliere spectaculoasă între ei, există o acceptare tacită, o liniște care sugerează că, deși dragostea dintre ei nu este perfectă, ea totuși există. Îndrăgostiți la Seoul nu este doar un roman bine scris despre viața unui tânăr gay coreean, ci o carte care surprinde esența unei generații – o generație care își caută locul într-o lume instabilă, care jonglează între libertate și nesiguranță, între iubire și pierdere. Sang Young Park scrie cu o sinceritate dezarmantă, reușind să creeze un protagonist imperfect, dar profund uman. Chiar a fost o lectură care m-a surprins plăcut și pe care pur și simplu am devorat-o. Dacă vă pasionează acest subiect sau vreți să descoperiți și astfel de cărți, chiar v-o recomand cu mare încredere, sunt sigur că nu o să vă dezamăgească!