Casa păpușilor (Helen Grace, #3), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2016

Traducere: Laura Karsch

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

──୨ৎ──ERA COȘMARUL LOR CEL MAI CUMPLIT. ACUM E NOUA LOR CASĂ──୨ৎ──

Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent...

„Niciunul dintre ei nu părea dornic să pună capăt acelei întrevederi sau să admită că – după câteva minute – încă se mai țineau de mâini.”

Se spune că întunericul nu există cu adevărat, ci este doar absența luminii. Însă, după ce am citit Casa păpușilor de M.J. Arlidge, aș spune că întunericul are un puls propriu, o inimă rece care bate în umbrele poveștii și un glas care îți șoptește dincolo de pagini. A fost ca și cum m-aș fi aventurat într-o casă bântuită unde fiecare ușă deschisă dezvăluia un nou coșmar. Acesta este al treilea volum al seriei Helen Grace, și deși mă așteptam la o cursă tensionată, nu eram pregătit pentru felul în care această carte m-a acaparat. Am trăit-o cu fiecare fibră, cu fiecare inspirație tăiată de suspans, cu fiecare capitol scurt care m-a făcut să spun „doar unul în plus” până când am terminat cartea și eu nici măcar nu mi-am dat seama. M.J. Arlidge este un maestru al construcției tensiunii, iar ritmul său este ca un sprint pe o sârmă subțire întinsă deasupra unei prăpăstii. Capitolele sunt scurte, ca niște secvențe cinematografice care se derulează rapid, iar fiecare sfârșit de capitol este o bombă cu ceas care ticăie amenințător. O pagină duce la alta, apoi la alta, și înainte să îți dai seama, ești prins într-un vârtej din care nu poți ieși.

„(...) Zilele negre se apropiau de final, izbăvirea lui nu mai era departe și totul îl mâna să acționeze.

Curând, așteptarea avea să ia sfârșit. Curând, dragostea lor avea să fie reală.”

Helen Grace este o enigmă fascinantă. Am ajuns la al treilea volum și încă nu pot spune că o cunosc cu adevărat. Este ca o păpușă Matrioșka – fiecare caz rezolvat pare să dezvăluie o nouă stratificare a trecutului ei, dar niciodată miezul complet. Trauma ei este ca o umbră care se alungește pe peretele vieții sale, mereu prezentă, mereu evocată, dar niciodată pe deplin elucidată. În Casa păpușilor, Helen nu doar că trebuie să prindă un criminal, ci trebuie să navigheze printre colții politicii interne ale secției de poliție. Harwood, noul ei superior, pare să aibă o misiune clară: să o distrugă pe Helen. Conflictul dintre ele este ca un duel pe muchie de cuțit, o luptă pentru putere și supraviețuire, unde fiecare pas greșit poate însemna sfârșitul carierei lui Helen. Pe lângă această presiune constantă, Helen este prinsă și într-o căutare personală – încercarea de a-l găsi pe nepotul ei dispărut. Aceste fire narative adaugă o valență emoțională poveștii, arătându-ne într-un fel o Helen mai vulnerabilă, mai umană, mai disperată.

„(...) Pentru prima dată în scurta lui viață, înțelegea ce înseamnă să fii vânat.”

Intriga acestui volum este absolut înfiorătoare. Totul începe cu descoperirea unui cadavru îngropat pe plajă. Detaliul tulburător? Femeia fusese moartă de peste un an, dar familia ei nici nu realizase că dispăruse. Cum a fost posibil acest lucru? Răspunsul este unul care îți dă fiori pe șira spinării: cineva i-a menținut vie prezența online, postând mesaje pe rețelele sociale în locul ei. Această idee mi s-a părut de-a dreptul terifiantă. Într-o lume unde rețelele sociale sunt omniprezente, ce înseamnă cu adevărat „a fi prezent”? Și cât de ușor poate fi manipulată realitatea digitală pentru a ascunde adevărul sumbru? În paralel, Ruby Sprackling, o tânără plină de viață, se trezește captivă într-o cameră întunecată, fără nicio idee despre cum a ajuns acolo. Prăpastia dintre panica ei inițială și momentul în care începe să își cunoască răpitorul este construită cu o măiestrie psihologică care mi-a dat fiori. Criminalul din acest volum este unul care se joacă cu mintea victimei, un păpușar care își controlează prizoniera așa cum un copil ar manipula o păpușă într-o casă de jucărie. Atmosfera este glaciară, fiecare detaliu contribuind la senzația că pereții camerei în care este ținută Ruby se strâng din ce în ce mai mult.

„(...) Adunându-și toată energia, descuie ușa de la subsol și coborî în beznă.”

Pe măsură ce Helen și echipa ei avansează în investigație, tensiunea se amplifică. Arlidge știe exact cum să păstreze misterul până în ultimul moment, astfel încât fiecare pistă pare posibilă, fiecare suspect pare vinovat, fiecare indiciu adaugă mai multă greutate pe umerii cititorului. În același timp, jocul de putere din secția de poliție devine din ce în ce mai aprins, iar lupta lui Helen cu superiorii ei aproape că pare la fel de periculoasă ca și cea cu criminalul. Finalul este un rollercoaster de emoții. Dezvăluirea criminalului mi-a dat fiori, iar cursa contracronometru pentru a salva victima a fost o explozie de adrenalină. Arlidge nu doar că livrează un deznodământ șocant, dar lasă și uși întredeschise pentru viitorul lui Helen, ceea ce mă face să ard de nerăbdare să citesc următorul volum. Dacă ar fi să descriu această carte într-o singură frază, aș spune că este ca un vârtej care te trage în adâncuri și nu îți mai dă drumul. Casa păpușilor este un thriller care te prinde ca o capcană, care îți accelerează pulsul și îți bântuie gândurile mult timp după ce ai închis ultima pagină. Este dovada că M.J. Arlidge și-a perfecționat arta de a scrie thrillere polițiste – și sunt absolut dependent (la modul ăla „bun”, zic) de acest stil.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | Ghici ce-i în cutie |

Ghici ce-i în cutie (Helen Grace, #2), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi.

🎁 UN NEFAST CADOU DE CARE MAI BINE TE-AI FI LIPSIT 🎁

Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul - sau ce o aşteaptă la capătul cursei...

„– E timpul să mutăm lupta pe teritoriul inamicului.”

Când am terminat Ghici cine moare primul, primul volum din seria Helen Grace, m-am simțit ca și cum aș fi scăpat dintr-o casă a groazei, doar pentru a descoperi că mă aflu pe un alt coridor, mai lung și mai întunecat, care duce spre o ușă crăpată. Dincolo de acea ușă se afla al doilea volum al romanului, iar ce am găsit acolo m-a lăsat șocat, tulburat și complet captivat. Dacă primul volum a fost un thriller intens, atunci Ghici ce-i în cutie este un vârtej furios care nu-ți lasă timp să respiri. M.J. Arlidge m-a prins iar în plasa sa împletită din capitole scurte, acțiune plină de adrenalină și o atmosferă încețoșată care îți intră în oase. Am sacrificat ore de somn (glumesc, nu prea dorm ziua și nu prea citesc seara, târziu), am citit în pauzele de la serviciu (mai mult sau mai puțin, că oricum eram liber în perioada aia), am refuzat invitații (pe care, oricum, nu prea aveam chef să le onorez) doar pentru a mă scufunda încă un pic în această lume brutală, unde moartea nu doar că lovește, ci o face cu un sadism teatral.

„(...) Dar poate că era prea puțin și prea târziu. Poate că era sortită acum să se confrunte de una singură cu această criminală. Nu era deloc convinsă că va câștiga bătălia, însă era hotărâtă să lupte.”

Helen Grace revine, la fel de intensă, la fel de plină de cicatrici, dar cumva mai fragilă. Dacă în primul volum era ca o lamă de cuțit înfiptă în pielea propriei sale traume, acum pare un instrument care a fost folosit de prea multe ori. Ascuțită, dar obosită. Rănită, dar mai periculoasă ca niciodată. Motoarele ei interioare funcționează la turație maximă, dar se vede că într-o zi vor ceda. Este prinsă în propria sa pădure de demoni și, pe măsură ce citeam, nu puteam să nu mă întreb cât mai poate rezista. De data aceasta, criminalul pe care îl vânează este un ucigaș care pare să facă dreptate într-un mod grotesc: vizează bărbați căsătoriți care apelează la prostituate și le smulge inimile. La propriu. Nu doar că acest fapt este o alegere macabră, dar ridică și o întrebare incomodă: ucigașul este oare un justițiare sau un monstru? Sau ambele? Arlidge joacă foarte bine acest joc al nuanțelor, făcându-mă să mă întreb dacă, într-o lume murdară, cineva poate fi cu adevărat considerat „curat”.

„Era mai mult ca sigur plină de vânătăi și de zgârieturi, chiar grav rănită probabil. Se va ascunde acum de lume și o vor pierde pentru totdeauna? Sau va exploda într-o ultimă jerbă de artificii?”

Apar, de asemenea, noi dinamici care o împing pe Helen spre marginea prăpastiei. Un nou șef, Ceri Harwood, încearcă să o reducă la tăcere și să o submineze la fiecare pas, într-o luptă de putere care pare mai mult o vânătoare de vrăjitoare. Emilia Garanita, reportera pe care am urât-o din tot sufletul în primul volum, se întoarce mai agresivă ca niciodată, mirosind sângele și dărâmând orice barieră în calea sa pentru a obține exclusivități. Iar Charlie, vechea aliată a lui Helen, se zbate cu propriile probleme, ceea ce face ca relația lor să devină mai tensionată. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care Helen evoluează. Dacă în primul volum era dură ca o bucată de fier forjat, aici crăpăturile încep să devină vizibile. Trauma și pierderile au lăsat urme. Dorința ei de a face dreptate este la fel de arzătoare, dar focul o consumă din interior. Scenele în care se refugiază în BDSM, unde poate căuta o senzație de control într-un haos pe care nu-l poate opri, sunt șocante, dar esențiale pentru a înțelege cine este ea cu adevărat.

„E uimitor cât de calmi devenim atunci când știm că se apropie sfârșitul.”

Un alt aspect care m-a prins a fost modul în care romanul alternează perspectivele. Vedem bucăți din trecutul ucigașului, detalii care ne forțează să înțelegem că nimeni nu devine monstru din senin. Fiecare rană lasă o cicatrice, fiecare cicatrice poate deveni o armă. Arlidge împreună trecutul cu prezentul într-un mod care te face să nu poți pune cartea jos. Cât despre stilul de scriere, este același ca în primul volum: rapid, incisiv, aproape cinematic. Capitolele scurte sunt un truc pe cât de simplu, pe atât de letal: „Doar un capitol în plus”, mi-am spus de zeci de ori, doar ca să ajung să citesc încă altele 15. Ghici ce-i în cutie este un thriller polițist & psihologic genial, un bilet care te duce spre un abis unde binele și răul nu mai au contur clar. Helen Grace este mai umană, mai sfărâmată, dar și mai periculoasă ca niciodată. Iar finalul... finalul m-a lăsat cu un gol în stomac și cu o singură dorință: să încep imediat următorul volum. Pentru cine vrea un thriller rapid, sângeros și imposibil de lăsat din mână, cartea (seria!) de față este o alegere perfectă. Dar ai grijă: odată ce intri în lumea lui Helen Grace, nu mai e cale de întoarcere.

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog: 

| Ochi pentru ochi | Ghici cine moare primul | 

Ghici cine moare primul (Helen Grace, #1), de M.J. Arlidge - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2015

Traducere: Lucian Niculescu

M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica. De asemenea, a mai apărut și romanul de sine stătător, Ochi pentru ochi. 

𖦏UNUL TRĂIEȘTE, CELĂLALT MOARE. E SINGURA SOLUȚIE𖦏

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

„Cum își alege victimele? Și de ce? Urăște ambele persoane răpite sau doar pe una singură? Cum poate să prevadă rezultatul? Îi pasă care moare și care trăiește? De ce tocmai acestea? Ce i-au făcut? Să fie oare prima criminală în serie din istorie care triumfă prin cei care supraviețuiesc crimelor sale și nu pe seama celor uciși? E unică și fără pereche. Și va fi o adevărată senzație.”

Am intrat în lumea romanului Ghici cine moare primul de M.J. Arlidge ca într-un tunel lung și întunecat, în care fiecare pas înainte părea să mă ducă mai adânc în labirintul minților umane aflate sub presiune. A fost ca și cum aș fi deschis o cutie a Pandorei plină de dileme morale, violență crudă și un joc al morții care îți îngheață sângele în vene. Deși genul thriller îmi este familiar, rareori mi s-a întâmplat să simt un asemenea amestec de fascinație și disconfort, de curiozitate și groază în același timp. Premisa cărții este simplă și, în același timp, înfricoșător de eficientă: două persoane sunt răpite și închise împreună într-un spațiu închis, fără hrană, fără apă, fără nicio cale de scăpare. Li se oferă un telefon și un pistol cu un singur glonț. Singura cale de a ieși? Unul trebuie să îl ucidă pe celălalt. Este un scenariu care aruncă lumina asupra instinctelor noastre primare: cât de departe ai merge ca să supraviețuiești? Ce se întâmplă cu mintea umană când este împinsă în colțurile cele mai întunecate ale existenței?

„Mai multe întrebări decât răspunsuri, dar Helen avea în sfârșit senzația că se apropie de adevăr.”

M.J. Arlidge nu pierde vremea cu introduceri lungi. Ritmul este alert, brutal chiar, și te ține captiv, ca și cum ai fi și tu prins în capcana celor doi nefericiți care trebuie să aleagă între crimă și moarte. Stilul de scriere este direct, fără înflorituri inutile, ceea ce amplifică senzația de tensiune și de pericol iminent. Deși nu sunt neapărat un fan al capitolelor foarte scurte, trebuie să recunosc că această tehnică funcționează de minune aici, dând o senzație de viteză, ca și cum ai urmări un film de acțiune în care fiecare scenă este un nou pumn în stomac. Helen Grace, detectivul principal, este un personaj care mi-a stârnit un amestec de admirație și compasiune. Este dură, metodică, capabilă să facă față celor mai crunte crime fără să clipească, dar în același timp este o femeie bântuită de propriii demoni. Într-o lume a thrillerelor unde detectivii sunt fie genii deduse logic, fie bețivi cinici și destrămați, Helen Grace reușește să iasă în evidență prin complexitatea ei. Are o latură întunecată, una care se dezvăluie treptat, ca un tablou pictat cu tușe groase de mister. Nu este un personaj ușor de îndrăgit, dar nici unul pe care să îl poți ignora.

„Există o sumedenie de momente într-o viață de om când trebuie să alegi să te deschizi ori să te ascunzi adânc. În dragoste, la serviciu, în familie, cu prietenii, sunt clipe când trebuie să decizi dacă ești pregătit să-ți arăți adevărata fire.

Helen se construise cu bună știință ca o enigmă. Avea o carapace groasă pe care o prezenta lumii și care o definea – solidă, rezistentă, incapabilă de ezitări sau regrete. Ea știa prea bine cât de departe de realitate era această imagine, dar uimitor de multă lume o lua de bună.”

Cazurile pe care le investighează devin din ce în ce mai înspăimântătoare, mai ales când își dă seama că există o legătură între victime și propriul său trecut. Această revelație adaugă un strat suplimentar de intensitate, pentru că nu mai este doar o cursă contra cronometru pentru prinderea criminalului, ci și o luptă interioară a protagonistei, care trebuie să își confrunte propriii demoni pentru a rezolva cazul. Atmosfera creată de Arlidge este una sufocantă. Te simți prins în cercul vicios al acestui joc bolnav, în care moartea nu este doar o posibilitate, ci o certitudine. Locațiile sunt descrise într-un mod care îți dă fiori, iar scenele de crime sunt atât de detaliate încât aproape că le poți vedea în fața ochilor, simți mirosul de sânge și auzi șoaptele disperate ale victimelor. Cartea nu este pentru cei slabi de inimă – scenele sunt dure, violente, uneori greu de digerat. Dar, în același timp, asta face parte din farmecul ei – nu te lasă să te simți confortabil nici măcar o clipă.

„– Iar acum trebuie să alegi din nou, Helen. Ucizi sau vei fi ucisă?”

Deși mi-a plăcut mult ritmul rapid și complexitatea cazului, am simțit că unele momente au fost puțin forțate. Uneori, Helen pare prea perfectă în imperfecțiunile ei, prea pregătită să înfrunte orice, ceea ce o face uneori mai puțin credibilă. De asemenea, anumite revelații de la final nu au avut impactul pe care mi l-aș fi dorit, poate pentru că se simțea că Arlidge le construise într-un mod previzibil. Totuși, Ghici cine moare primul este un thriller care merită citit, mai ales dacă îți plac poveștile intense, macabre, care îți pun la încercare nervii, și este un început de serie de-a dreptul formidabil. Dacă ești fan al serialelor precum Criminal Minds sau The Killing, vei aprecia stilul brutal și direct al cărții. 

„Timpul se scurgea și fiecare minut era prețios.”

Nu este un roman care să îți lase loc de răgaz – te aruncă într-un vârtej de groază și tensiune și nu te mai lasă să respiri până la ultima pagină.  M.J. Arlidge reușește să creeze un roman captivant, cu un concept original și un protagonist memorabil. Deși nu este perfect - de fapt, nici nu-și propune asta -, este genul de carte pe care o devorezi, chiar dacă uneori trebuie să iei o pauză ca să îți revii după anumite scene. Și dacă asta nu e definiția unui thriller reușit, atunci nu știu ce este. Dap, voi continua cu seria asta, pentru că în sfârșit o am aproape în totalitate (fără ultimul volum tradus la noi) în bibliotecă; și o recomand absolut oricui (știu, știu, eu am ajuns mai târziu la petrecere, dat fiind faptul că deja mai toată lumea a citit măcar o carte din serie).

Alte recenzii ale cărților scrise de M.J. Arlidge, apărute și pe blog:

 | Ochi pentru ochi |

Avertisment, de Renée Knight - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Socolescu

„Dar singura ei certitudine e că are nevoie să fie singură.”

Înainte de a se dedica scrisului, Renée Knight a realizat documentare de artă și a semnat scenarii de film și televiziune pentru BBC, Channel Four și Capital Films. În 2013, a absolvit cursul Writing a Novel de la Faber Academy. De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut romanul Secretara (2020), în traducerea Oanei Dușmănescu.

❌ ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE ÎN VIAȚĂ SAU DECEDATE ESTE PUR ȘI SIMPLU ÎNTÂMPLĂTOARE ❌

Ce-ai face dacă ai descoperi că în cartea pe care o citeşti e vorba despre tine? Când găseşte o carte misterioasă pe noptieră, viaţa lui Catherine Ravenscroft se transformă într-un coşmar. Deşi pare o născocire, cartea, numită Străinul desăvârşit, recreează veridic şi în cel mai mic detaliu cumplita zi în care Catherine a devenit prizoniera unui secret teribil, un secret pe care o singură persoană îl mai cunoştea – iar acea persoană a murit. Pe măsură ce trecutul o ajunge din urmă, Catherine simte că lumea ei se prăbuşeşte. Singura cale este să-l înfrunte... chiar dacă adevărul şocant ar putea să o distrugă. Un debut remarcabil, care aminteşte prin atmosferă de Înainte să adorm şi care se bucură deja de un succes internaţional, Avertisment vorbeşte despre o femeie bântuită de secrete, despre dorinţa mistuitoare de răzbunare şi preţul dureros pe care trebuie să-l plătim dacă încercăm să ascundem adevărul.

„Privește cartea: a rămas în același loc unde a lăsat-o și e tot deschisă. Cartea în care a avut încredere (...). O chemase, o ademenise în paginile ei, tot mai departe și mai departe, până și-a dat seama că a căzut în capcană. Pe urmă, unul câte unul, cuvintele ricoșau în mintea ei și o izbeau în piept (...). Nu mai era cale de întoarcere. Fără să vrea, Catherine se descoperise pe sine ascunsă între paginile cărții.”

Am să încep această recenzie prin a spune că romanul de față nu este prima mea întâlnire cu autoarea Renée Knight - de la ea am mai citit și Secretara, care mi-a plăcut, de asemenea, la fel de mult (recenzia o găsiți AICI). Sincer să fiu, știu că am mai încercat, acum câțiva ani, să citesc acest roman, dar l-am abandonat după aproximativ douăzeci-treizeci de pagini; n-am avut mood-ul necesar și, sincer, mi se păruse greoi. Între timp, l-am înapoiat bibliotecii și nu l-am mai citit, fiindcă nici nu mi-a mai atras atenția și, de altfel, s-a și pierdut printre alte cărți apărute care-mi stârneau interesul. Dar recent, nu știu cum, mi-am reamintit de primul roman citit de la autoare deoarece l-am văzut într-o postare pe Instagram, când îl citea cineva, și mi-am spus că trebuie să citesc și cealaltă carte a autoarei. Așa am pus mâna pe Avertisment. Și, de data aceasta, de cum l-am luat din mână, cu greu m-am mai dezlipit de el: pur și simplu am citit romanul într-o singură zi (m-am apucat dimineața de el și l-am terminat seara). Iar după ce l-am terminat, n-am mai fost în stare de absolut nimic (noroc că era seară și, na, urma să dorm). Fiindcă am avut parte de o aventură pe cât de intensă, pe atât de șocantă. Și-am să vă spun și de ce!

„A fost publicată de editura Rhamnousia. Când a căutat informații despre editură, a descoperit ceva ce bănuia deja: cartea fusese publicată de autor. Nu știuse ce înseamnă Rhamnousia. Acum știa. Zeița răzbunării, adică Nemesis.”

Totul începe când Catherine, eroina acestui roman (eroina tragică a romanului) găsește, în casa ei, o carte. Cum a ajuns acolo, habar n-are. Despre ce este? Află imediat. Și, surpriză-surpriză, are impresia că, de fapt, romanul acesta este chiar despre ea însăși. Și nu este un roman oarecare, ci un roman care dezvăluie, încetul cu încetul, anumite secrete din trecutul acesteia, secrete bine ascunse pe care a reușit să le îngroape în întunericul amintirilor, cu speranța că niciodată n-au să mai iasă la iveală. Bun, ați putea spune că, mda, alt roman clișeic, în care totul se învârte în jurul unui secret și a momentului când acesta are să iasă la iveală, de altfel, veșnica polologhie banală și clișeică și deja mult prea uzată și plictisitoare. Recunosc, asta am crezut și eu, că lucrurile încep să devină cam redundante. Un fel de non nova sed nove, nu lucruri noi, ci doar într-o formă nouă. Bun. Dar ne-oprim aici cu speculatul - de fapt, Avertisment este un roman care reușește, cu o inteligență maximă, să folosească acest laitmotiv într-o direcție mult mai spectaculoasă - da, este vorba de moartea cuiva, da, este vorba de femeia care încearcă să-și ascundă secretul și, pe cât poate, să scape de această carte care nu doar că reprezintă „un martor mut” gata oricând să „strige” în gura mare ce s-a întâmplat, dar reprezintă și o amenințare cu moartea: în carte, personajul principal (cu alte cuvinte, Catherine), este ucisă. Păi, stai, asta nu-nseamnă, într-o măsură, o amenințare cu moartea? Și cine ar fi cel care a scris cartea? Cine? O mai fi fost cineva martor la ce s-a întâmplat în acea vacanță? Ei bine, răspunsurile sunt și mai interesante!

„(...) M-a provocat. E o insultă. Nu mă interesează că ea știe că sufăr. E prea târziu pentru asta. Trebuie să simtă durerea, să afle cum e. Doar atunci o să mă înțeleagă. Trebuie să sufere așa cum am suferit și eu.”

Misterul mi s-a părut pur și simplu tensionat la maximum. Chiar vorbeam cu cineva și, la fel, a perceput romanul la fel ca și mine: un fel de slow burning, un roman dens, care oferă cititorului tot ce îi trebuie pentru a trage, la sfârșitul cărții, concluzii importante. S-o urăști pe Catherine sau nu? Este justificabil ce s-a întâmplat? Cine-i vinovat? Aceste întrebări, odată cu înaintarea în lectură, își găsesc răspunsuri dintre cele mai neașteptate. Există în trecutul lui Catherine anumite întâmplări intense, dureroase, dar oare există într-adevăr circumstanțe care să justifice suferința pe care ai putea-o provoca cuiva? Există, într-adevăr, mijloace viabile de a lua viața cuiva? Și, de fapt, chiar este Catherine vinovată pentru ce s-a întâmplat? Au fost întrebări pe care mi le-am pus, constant, de-a lungul lecturării acestei cărți, iar răspunsurile, într-adevăr, mi le-am putut oferi doar atunci când am terminat cartea. Și-am terminat-o cu gândul că, da, chiar am citit un roman complet, un roman complex, un roman care m-a trecut prin zeci de stări și m-a făcut să mă simt ca într-un roller coaster al emoțiilor. Mi-a oferit personaje pe care să le îndrăgesc și pe care să le iubesc, surprinse în cadre romaniste dintre cele mai efervescente: tensiunea relațiilor, violența, depresia postnatală, pierderea cuiva drag, relația filială, monotonia, gelozia exacerbată și simțul inadecvat de proprietate, condiția scriitorului, arta, boala, sentimentul inevitabil al morții. Și tensiunea din ce în ce mai crescândă, palpabilă - toate acestea fac din romanul lui Renée Knight, Avertisment, o lectură halucinantă și tulburătoare.

„Și apoi, se dezlănțuie. Cuvintele ei mă acoperă. Parcă nu se mai poate opri. Se revarsă continuu, până când sunt acoperit cu mucozitățile ei groase, vâscoase. Sunt iarăși o insectă prinsă în capcană de scuipatul vânătorului meu, care are de gând să mă mănânce de viu. Sunt mâncat de viu.”

O intrigă construită inteligent, abil, un thriller psihologic care te prinde de la prima pagină, plin de întorsături de situație, complex; proza lui Knight este una densă, iar unii cu siguranță ar putea-o considera greoaie - v-am spus, este vorba despre un fel de slow burning, când ai impresia că lucrurile parcă merg prea greu, deci n-ar fi tocmai un thriller dintr-ăla de-l citești în câteva ore (eu l-am citit într-o zi pentru că, efectiv, aproape doar asta am făcut: am citit și-atât, fiindcă m-a prins grozav de tare), în care detaliile contează, totul se dovedește a fi, în cele din urmă, relevant. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că, nici măcar o secundă, n-am simțit că acțiunea stagnează, ci că totul, cu pași clari și conciși, se îndreaptă către dezvăluirea cea de pe urmă. Și când am aflat, de fapt, cum au stat lucrurile, am rămas profund mișcat și emoționat chiar, deși cu greu m-aș aștepta ca un thriller să-mi creeze astfel de stări. Am rămas șocat și mi-a fost greu să accept ce, de fapt, s-a întâmplat. Este clar că Knight s-a jucat puțin  (mai mult) cu mintea cititorului, iar același lucru într-o măsură l-am regăsit și-n Secretara - primul roman de la autoare pe care, anul trecut, l-am citit. 

„Un necunoscut a pus cartea pe noptieră. Cu grijă. Nu a deranjat niciun obiect de la locul lui. Pe partea ei de pat. Știuse pe ce parte a patului doarme. A aranjat totul așa încât să pară că ea însăși pusese cartea acolo. Gândurile i se îngrămădesc unele peste altele și se strivesc între ele până când devin chinuitoare și dureroase (...). Închide ochii și vede soarele alb și arzător de pe copertă. Cum naiba a ajuns cartea asta în casa ei?”

Chiar vi-l recomand cu mare drag, este o carte complexă care abordează subiecte sensibile, tratate într-o formă estetică caracterizată printr-un stil alert, tensionat, care parcă te claustrofobează în viețile personajelor (care, de altfel, sunt extrem de bine construite, complexe, alcătuite din lumini și umbre), astfel încât devii mai mult decât un simplu cititor contre-jour, devii prezent în lumea romanistă a lui Knight, iei parte la tot ce se-ntâmplă și nu judeci totul doar de pe margine. Nu. Knight te implică emoțional în această carte, și cred c-ar fi fost bine să dea, înainte, un avertisment în ceea ce privește intensitatea cu care, poate, ai să simți această carte. Este foarte posibil să nu-l găsiți la fel de intens, la fel de palpabil, dar cu siguranță are să fie o lectură care, într-o oarecare măsură, vă va șoca și n-o să vă lase reci și nepăsători. Un thriller psihologic chiar bun, o surpriză literară neașteptată (având în vedere experiența anterioară - firește, destul de scurtă și, în acest caz, deloc viabilă - pe care am avut-o cu acest roman); abia aștept să văd și filmul care, din câte știu, a apărut deja de ceva timp. Meanwhile, mă bucur că am citit cartea și, mai mult decât atât, mă bucur că de data aceasta chiar m-a prins și chiar mi-a plăcut. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și pline de spor!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Renée Knight, Avertisment, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Renée Knight, apărute și pe blog:

 | Secretara |

Ora albastră, de Paula Hawkins - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandra Fusoi

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, s-a mutat în 1989 la Londra, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. La Editura Trei au apărut Fata din tren (2016, traducere de către Ionela Chirilă), În ape adânci (2017, traducere de către Camelia Ghioc), Focul Mocnit (2021, traducere de către Bogdan Ghiurco)  și Unghiul mort (2022, traducere de către Liviu Szöke).

🎨ORA LA CARE TOATE CELE DIN URMĂ IES LA IVEALĂ ÎNTR-UN NEAȘTEPTAT TABLOU🎨

Bun-venit pe Eris: o insulă cu o singură casă, un singur locuitor, o singură cale de ieșire. Inaccesibilă de pe uscatul scoțian timp de 12 ore pe zi. Cândva, a fost căminul Vanessei: o pictoriță celebră, al cărei soț, cunoscut pentru infidelitățile lui, a dispărut cu 20 de ani în urmă. Acum este căminul lui Grace: o ființă solitară legată de maree, mulțumită în izolare. Însă când o galerie de artă din îndepărtata Londră face o descoperire șocantă, pe insulă vine un vizitator. Iar secretele de pe Eris amenință să iasă la lumină… Un roman ingenios, pe care nu-l poți lăsa din mână, dar și tulburător, Ora albastră consolidează locul Paulei Hawkins printre cei mai buni dintre cei mai nuanțați și stilați povestitori.

„(...) Nu meritați să stați în bucătăria ei, să vă plimbați pe insula ei. Nu meritați să atârnați nici măcar o singură lucrare de-a ei pe pereții voștri. Asta credeți voi despre ea? Că a... ce? Că și-a omorât bărbatul și a făcut o sculptură din el?”

Când am deschis Ora albastră de Paula Hawkins, am fost intrigat de premisă – un mister cu accente gotice, o insulă izolată, o artistă enigmatică ale cărei opere ascund ceva sinistru. Aparent, toate ingredientele pentru un thriller psihologic captivant. În schimb, am fost surprins să descopăr un roman mult mai lent, o poveste care se furişează pe lângă tine mai degrabă decât să te prindă de guler şi să te zguduie, așa cum m-aș fi așteptat (bine, nici nu aveam pe mine ceva care să aibă guler...). Hawkins alege să construiască romanul prin trei perspective diferite: prezentul lui Becker, curatorul de artă obsedat de Vanessa Chapman, trecutul lui Grace, fosta prietenă şi confidentă a artistei, și jurnalele Vanessei, care ne oferă perspectiva „gândirii” și „vieții sale”. Această structură, deşi interesantă pe hârtie, a fost unul dintre motivele pentru care cartea mi s-a părut lungită artificial. Fiecare perspectivă adaugă nuanțe poveștii, dar ritmul suferă, mai ales când secvențele din trecut se simt ca un obstacol pus în fața unei concluzii pe care o intuiești de la jumătatea cărții.

„Durerea e clară, suferința, o ceață.

Singurătatea e și ea clarificatoare, revelatoare.

Dragostea, ca și suferința, ascunde.

Creația din distrugere necesită curaj, este un act de voință, este violentă, ca o speranță.”

Personajele sunt bine conturate, dar dificil de plăcut. Becker este obsedat de opera Vanessei până la punctul în care pare să nu aibă o identitate proprie. Grace este o prezență spectrală, un amestec de admirație și resentimente, un personaj care ar fi putut fi extrem de interesant, dar care se pierde în pagini de introspecție care devin redundante. Vanessa, prin intermediul jurnalelor sale, este fascinantă în teorie, dar distanța emoțională pe care o impune narații face ca miza poveștii să se dilueze. Un alt aspect care mi-a dat senzația de stagnare este felul în care insula Eris este utilizată ca decor. Am sperat la o atmosferă gotică, la un peisaj copleşitor care să devină un personaj în sine. În schimb, insula pare redusă la câteva camere şi un peisaj care, deşi frumos descris, nu contribuie la tensiunea romanului. Nu am resimțit acel fior pe care l-am simțit citind Shirley Jackson sau Daphne du Maurier, deşi stilul lui Hawkins pare să aspire (nereușit) la acel tip de atmosferă.

„- Vezi tu, totul e pentru protecția ei. Tot ce am făcut, tot ce fac.”

Finalul vine brusc (prea brusc), aproape ca o eliberare după ritmul lent al romanului. Dezvăluirile sunt interesante, dar nu la fel de surprinzătoare pe cât par să creadă personajele. De fapt, m-am trezit gândindu-mă dacă Hawkins chiar a vrut să scrie un thriller sau mai degrabă o explorare a relațiilor complexe dintre artă, obsesie și posesivitate. Dacă cineva caută un roman rapid, plin de surprize, aș  zis ce că Ora albastră nu va fi alegerea potrivită. Dar pentru cititorii care iubesc ritmul lent, explorarea psihologică minuțioasă și personajele defecte, acest roman ar putea fi o experiență plăcută. Hawkins nu mai este autoarea care a scris Fata din tren, și poate că nici nu şi-a dorit să fie, poate că a vrut să încerce ceva nou, o nouă rețetă, s-a săturat de „mâncărurile vechi”. 

„Totul e permis în dragoste și război, iar prietenia e tot dragoste, nu? Și uneori și un fel de război.”

Romanul de față este un roman care cere răbdare și o anumită dispoziție. Pentru mine, a fost o lectură care a oscilat între interes și dezinteres maxim spre plictiseală, dar pentru altcineva, ar putea fi exact genul de carte care să-l prindă în mrejele sale misterioase. Pentru că le are, chiar le are, dar dacă ești obișnuit cu acest gen, implicit ai și așteptări - eu, unul, am prins „ideea” cam undeva după jumătatea cărții, așadar nu m-a surprins prea mult finalul. În general, îmi plac thrillerele acelea ale căror final pur și simplu dă cu tine de pereți. Evident, n-a fost cazul. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Paula Hawkins, Ora albastră, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Paula Hawkins, apărute și pe blog:

 | Focul mocnit | În ape adânci | Fata din tren |

Eurotrash, de Christian Kracht - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Mariana Bărbulescu

Christian Kracht s-a născut la Saanen, Elveția, pe 29 decembrie 1966. După terminarea studiilor (Sarah Lawrence College, New York), a studiat cinematografia în SUA, a lucrat ca jurnalist și apoi a călătorit în Asia, Africa și Pacificul de Sud. Este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă germană. Romanele sale, Faserland, 1979, Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten, Imperium și Morții au fost traduse în 30 de limbi. A primit Wilhelm Raabe-Literaturpreis în 2012 și Hermann-Hesse-Literaturpreis 2016 pentru romanul Morții. Eurotrash (2021) este ultimul roman din lista celor șaisprezece cărți publicate. El a fost adaptat pentru scenă în stagiunea 2023–2024 și s-a numărat printre finaliste la Deutscher Buchpreis și Schweizer Buchpreis.

🪶 UMOR (NEGRU!), SATIRĂ (SOCIALĂ & POLITICĂ?), ABSURDITATE (I NEED MORE!) 🪶

Protagonistul romanului Eurotrash merge de urgență la Zürich chemat de mama bolnavă, tocmai externată din clinica de psihiatrie. Luptând cu trecutul întunecat, căci bunicul său fusese membru de partid în anii 1930 și locotenent SS, încercând să protejeze echilibrul precar al legăturii emoționale cu mama alcoolică și senilă, pleacă împreună cu ea, fără prea mare tragere de inimă, într-o excursie prin Elveția. Călătorind cu un taxi, cei doi încearcă să scape de averea pe care familia o acumulase investind în acțiuni la o firmă elvețiană de armament dând bani trecătorilor. Într-un periplu halucinant printre demonii amintirilor, între o tentativă de jaf și teama de supradoza de fenobarbital, perechea mamă–fiu urmărește firul poveștii până la final. Eurotrash este o comedie amară, o carte tulburătoare, dar și o poveste a culturii contemporane urmărită cu ochi neîncrezători.

„(...) Fiindcă tot ce nu urcă în conștiință revine ca destin.”

Când am început să citesc Eurotrash am simțit că mă îmbarc într-o călătorie ciudată, asemenea unei plimbări cu o barcă fragilă pe un râu al memoriei, unde realitatea și ficțiunea se împletesc într-o țesătură greu de separat. Am apreciat mult acest roman pentru că este mai mult decât o simplă poveste – este o disecție a trecutului, o analiză a traumei și o satiră acidă a privilegiului și a ipocriziei sociale. Kracht reușește să creeze o atmosferă suprarealistă, presărată cu umor negru și momente de pură introspecție, transformând o simplă călătorie cu mama sa într-un road trip existențial prin însăși fibra identității europene. În centrul romanului se află naratorul – un alter ego fictiv al lui Kracht însuși – și mama sa octogenară, o prezență excentrică, alcoolică și aproape oraculară, care își petrece zilele între instituții psihiatrice și vile luxoase din Zürich. Cei doi pornesc într-o călătorie prin Elveția, pe urmele unei istorii de familie încărcate de secrete și traume, în care nazismul, bogăția moștenită și abuzurile sunt țesute într-un covor grotesc al decadenței europene.

„Poate că azi chiar voi vorbi cu ea, poate că azi nu va trebui să mă las mânat mereu de trecut, poate că azi chiar voi reuși să-i accept starea, nu doar să mă prefac, și să nu dispar apoi în nesfârșitul labirint al amintirii, ci să fiu receptiv față de clipa aceea, față de nebunia ei, în fața căreia să mă pot deschide așa, pur și simplu. Ce anume voia?”

Mama naratorului este un personaj memorabil, aproape mitologic: posedă o garderobă de blănuri în trei locații diferite, își petrece zilele bând vodcă și vin alb ieftin și are o stomă – un detaliu anatomic care devine simbolic pentru o întreagă Europă în descompunere. Ea este simultan o victimă și o complice a istoriei, o femeie care a moștenit nu doar averea familiei, ci și cicatricile lăsate de trecut. Deși romanul este în mod clar o continuare a lui Faserland, se poate citi independent. Aici, Kracht nu mai este tânărul cinic care călătorea prin Germania încercând să înțeleagă o societate alienată, ci un bărbat matur care își privește propria familie printr-un filtru de sarcasm, furie și, poate, o urmă de compasiune. Dacă Faserland din câte am citit era despre alienarea individului într-o lume superficială, Eurotrash este despre imposibilitatea de a scăpa de umbrele trecutului. Una dintre cele mai surprinzătoare calități ale romanului este umorul său. În ciuda temelor grele – nazism, moștenire familială, abuz, elitism –, romanul de față este adesea hilar. Kracht are un talent incredibil pentru a transforma scene de o tristețe copleșitoare în momente de comedie absurdă. Ce altceva decât un umor negru delicios ar putea descrie o scenă în care naratorul și mama sa se trezesc prizonieri într-o telecabină, în timp ce își contemplă existența decadentă?

„(...) Și eu mă întrebasem uneori dacă nu cumva toată familia mea, și, de asemenea, tot anturajul familiei mele se hrăneau din umilirea altora, dintr-o conștiință a apartenenței la elită, care în realitate era comportamentul unei pături mijlocii dornice să urce în pătura superioară și pe care, totodată, nimic n-o înspăimânta mai mult decât propria origine proletară.”

Critica socială este, de asemenea, prezentă peste tot. Kracht creionează o imagine nemiloasă a Elveției ca refugiu al celor bogați, unde averile sunt păstrate în siguranță, indiferent de sursa lor. Într-o scenă emblematică, personajele ajung într-o comunitate nazistă vegetariană, o satiră a tendinței de a ascunde trecutul fascist sub un strat subțire de respectabilitate și stil de viață eco-friendly. La fel de acide sunt observațiile despre luxul exagerat, de la Van Dyck-urile care decorează vilele opulente până la obsesiile ridicole pentru branduri ca Hermès și Bulgari. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului este modul în care joacă cu realitatea și ficțiunea. Cititorul este constant pus în fața întrebării: cât din ceea ce citim este adevărat? Cât din trecutul lui Kracht este real și cât este o construcție literară? Într-un moment postmodern savuros, naratorul este confundat cu scriitorul Daniel Kehlmann, un meta-gag care adaugă un strat suplimentar de ambiguitate identitară. Aici se simte influența lui Jorge Luis Borges, la al cărui mormânt ajunge naratorul – un gest care pare să semnaleze că Kracht își revendică locul într-o literatură a jocului identitar și a realităților multiple. Eurotrash este un roman al confruntării – o încercare de a privi în ochi ceea ce, timp de decenii, a fost ascuns „sub covor”. Iar sfârșitul, să fiu sincer, mi s-a părut de o absurditate atât de tristă încât, n-am să mint, am lăcrimat.

O familie de micinoși (Mincinoșii, #0), de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Young

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Chiriță

E. Lockhart a absolvit Columbia University cu o teză de doctorat despre romanul englez din secolul al XIX-lea. În 2013 a fost președinta juriului la secțiunea Young People's Literature pentru National Book Awards. La Editura Trei, de aceeași autoare au apărut: Lista iubiţilor mei (2016, traducere de către Teodora Constantinescu, distins, în 2006, cu ALA Best Books for Young Adults), Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks (finalist National Book Award 2008 şi nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009), Mincinoșii (bestseller New York Times), Cum să fii o fată rea (scris în colaborare cu Sarah Mlynowski şi Lauren Myracle) și Impostoarea.

⌛ CÂND TRECUTUL IESE - ȘI TREBUIE SĂ IASĂ - LA IVEALĂ ⌛

Povestea unei alte veri, a unei alte generații – și secretele care o vor bântui vreme de decenii. O insulă privată bătută de vânturi, din largul coastei Massachusetts. Un ocean flămând, clocotind de secrete și tristețe. O moștenitoare temperamentală, dependentă. Un băiat irezistibil, imprevizibil. O vară plină de trădări de neiertat și de greșeli teribile. Bine ai revenit în familia Sinclair. Au fost mereu niște mincinoși.

„(...) îmbătată de licoarea fierbinte a dorinței de-a le face pe plac părinților,

disperată după iubire și prețuire,

automutilată,

văd în surorile mele niște rivale.

Sângeroasă.”

O familie de mincinoși de E. Lockhart este genul de carte care îți intră în sânge, care se simte ca un vis febril, ca un cântec de sirenă pe care îl auzi de la distanță, dar care, odată ce te prinde, nu îți mai dă drumul. Nu este doar o poveste despre minciuni și secrete – este un labirint de oglinzi sparte, un vis de vară care începe cu o adiere caldă și se sfârșește în furtună. M-am apropiat de această carte cu emoție și teamă, sincer, pentru că Mincinoșii fusese „un cutremur literar” pentru mine (la vremea aceea, ohoh - iar dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), o poveste care m-a lăsat fără aer și cu ochii umezi, iar acum aveam ocazia să pășesc din nou pe insula Sinclair, de data aceasta într-un alt timp, printre alte umbre și alte destine frânte. Mă întrebam: va putea și cartea aceasta să-mi răscolească sufletul la fel? Va putea să adauge ceva nou și esențial în mitologia familiei Sinclair? Răspunsul a fost un „da” devastator, dar și un „nu” șoptit, căci această carte este mai subtilă, mai psihologică, mai îmbibată în melancolie decât în șoc. Nu are un twist care să-ți arunce inima în hău, dar are un crescendo de disperare care crește (pleonasm?) treptat, până când simți că ești captiv în poveste, respirând același aer sărat, trăind aceeași durere mocnită.

„De fapt, îmi pare mai rău pentru trădarea asta, decât pentru orice altceva.”

Caroline Sinclair – Carrie – este ghidul nostru prin acest trecut, prin această vară fierbinte a anului 1985, o vară în care durerea și dorința se amestecă într-un cocktail amar. Ea este doar o adolescentă, dar deja cară un munte de vinovăție pe umeri, o vinovăție sculptată de moartea surorii sale mai mici, Rosemary. Este ciudat cum absențele pot fi mai grele decât prezențele – cum golurile lăsate de cei pierduți pot fi mai apăsătoare decât orice povară. Rosemary este fantoma care bântuie această poveste, un spirit care nu vrea să fie uitat, care dansează la marginea vederii, un simbol al trecutului pe care familia Sinclair încearcă să-l îngroape sub un munte de aparențe perfecte. Dar moartea lui Rosemary nu este singurul lucru care o macină pe Carrie. Ea însăși este prinsă între a fi copil și a fi adult, între a dori să fie iubită și a se teme că iubirea este doar o altă minciună. Pfeff, băiatul misterios și carismatic care apare pe insulă alături de Yardley și ceilalți invitați-surpriză, este cel care îi trezește aceste dorințe interzise. El este periculos de fermecător, genul de băiat care știe exact cum să îți facă inima să bată mai tare, dar și genul care poate transforma orice vară într-o furtună. În preajma lui, Carrie este prinsă între dorință și frică, între a-și dori să fie văzută și a-și dori să rămână invizibilă.

„Fac exact ceea ce le-am cerut. Ceea ce facem întotdeauna noi, cei din familia Sinclair.

Ne prefacem. Mințim. Încercăm să ne simțim bine.”

Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale cărții este felul în care explorează tema dependenței – nu doar de substanțe, ci și de minciuni, de aparențe, de iluzia perfecțiunii. Carrie își găsește alinarea în pastile, iar în fiecare înghițitură simțim nevoia ei disperată de a amorți durerea, de a îngropa adevărul, de a deveni exact ceea ce familia Sinclair a fost întotdeauna: o cascadă de zâmbete false și secrete murdare. Ceea ce diferențiază O familie de mincinoși de Mincinoșii s nu este doar lipsa unui plot twist exploziv, ci și atmosfera ei – mai densă, mai apăsătoare. Dacă cartea anterioară a fost o furtună care a lovit pe neașteptate, cartea de față este (ca) o ceață care se insinuează încet, pătrunde prin crăpăturile sufletului și se instalează acolo, nelăsându-te să mai respiri în voie. Stilul fragmentat al lui Lockhart, frazele scurte și lirice, toate contribuie la această stare de vis febril, de poveste spusă cu jumătate de gură, de adevăruri ascunse printre rânduri. Și apoi, desigur, este mitologia familiei Sinclair. Această familie nu este doar o familie – este o dinastie, un imperiu construit pe aparențe, pe putere, pe tăcere. A fi un Sinclair înseamnă a fi frumos, a fi impenetrabil, a nu arăta niciodată slăbiciune. Dar Carrie ne arată fisurile din acest imperiu. Ne arată cât de mult costă această mască, cât de mult doare să fii parte dintr-o familie în care dragostea este condiționată, în care greșelile sunt îngropate sub covor, în care adevărul este doar un accesoriu, nu o valoare.

„Nu consider că trebuie

să te prefaci

nu te preface

nu te preface

nu te preface

Nu te preface că n-ai răni pe nimeni, niciodată.”

M-am trezit absorbit de această carte într-un mod diferit față de Mincinoșii. Nu am fost răvășit de un singur moment, de o singură revelație – în schimb, am fost tras încet într-o mlaștină de melancolie, de nostalgie, de durere mocnită. Dacă Mincinoșii a fost o explozie de suferință, O familie de mincinoși este un foc care arde lent, care mocnește mult timp după ce ai închis cartea. La final, rămâne întrebarea: a fost necesară această carte? Nu, poate că nu. Nu schimbă fundamental povestea originală, nu rescrie nimic din ceea ce știam deja. Dar adaugă profunzime, adaugă straturi noi de înțelegere, adaugă umbre și lumini pe chipurile deja familiare. Iar pentru mine, a fost suficient. Pentru mine, această călătorie în trecutul familiei Sinclair a fost ca și cum aș fi deschis o cutie veche de amintiri, plină de scrisori nescrise și visuri frânte. O poveste care poate că nu trebuia spusă, dar care, odată spusă, este imposibil de uitat. Și poate că, la fel ca orice Sinclair, și noi avem nevoie uneori să ne înecăm în povești frumoase și mincinoase, doar pentru a putea supraviețui adevărului.

Alte recenzii ale cărților scrise de E. Lockhart, apărute și pe blog:

 | Mincinoșii | Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks |

Mereu cu gândul la ea, de Jean-Baptiste Andrea - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - General Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2024

Traducere: Mihaela Stan

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

🌹UN ROMAN DE-O FORMIDABILĂ ȘI GREU EGALABILĂ FRUMUSEȚE🌹 

Aș putea să spun că Mereu cu gândul la ea este o carte despre iubire, despre destin și despre inevitabilitatea trecutului, dar ar fi mult prea simplu. Este o lucrare mult mai complexă decât atât, o meditație asupra fragilității umane, a alegerilor, a sacrificiilor și a relațiilor care se formează atunci când două lumi diametral opuse se întâlnesc. Așa cum se întâlnesc și cele două personaje centrale, Mimo și Viola, cu vieți ce par imposibil de reconciliat, dar care, la un moment dat, se intersectează într-o poveste care lasă urme adânci în inimile celor ce o trăiesc. Recunosc, cartea lui Jean-Baptiste Andrea m-a captivat din primele sale pagini. Am fost imediat absorbit de universul său dens, pe care autorul l-a construit cu o măiestrie rar întâlnită, cu o frumusețe glorioasă. M-am simțit ca un călător care pătrunde într-o pădure misterioasă, unde fiecare pas adâncește taina și mă apropie de esența unei povești ce se dezvăluie cu fiecare rând, dar într-un mod subtil, aproape tăcut. Iar aceasta este o poveste care îți pătrunde adânc în suflet și care nu te lasă să o uiți - de altfel, nici n-ai vrea s-o uiți. Însă, recunosc, domnule Jean-Baptiste Andrea, ați făcut o colosală nedreptate cu acel sfârșit care mi-a rupt inima-n zece (încă sunt în căutarea bucăților, pentru a mi-o reîntregi).

„ – Cuvintele au un sens, Mimo. Să numești înseamnă să înțelegi. «Bate vântul» nu spune nimic. E un vânt care ucide? Un vânt care împrăștie semințe? Un vânt care îngheață plantele sau le încălzește? Și ce fel de deputată aș fi eu dacă n-ar avea sens cuvintele? Cu ce m-aș deosebi de ceilalți?”

Am apreciat cum Jean-Baptiste Andrea a reușit să contureze aceste personaje atât de diferite, dar totuși complementare, asemenea două linii paralele care, într-un anumit punct al vieții, reușesc să sfideze legile gometriei (a se citi: legile universului) și se se unesc. Mimo, cu visurile sale neîmplinite, cu rănile trecutului și cu un talent nativ pe care îl ascunde ca pe un secret bine păzit, și Viola, o tânără prinsă între convențiile unei lumi pe care nu o poate înțelege pe deplin și dorința de a găsi o libertate autentică. Iar când aceste două lumi se ciocnesc, între ele se naște o tensiune, o vibrație ce nu poate fi ignorată. Fascinația mea pentru această carte a fost alimentată nu doar de relațiile dintre personaje, dar și de atmosfera pe care autorul o creează. 

„A închis ușa încetișor. Vântul s-a stârnit, luând cu el ultimii vălătuci de ceață. Dar ce vânt? Siroco? Ponant, mistral, grecale? Ori poate altul pe care nu-l cunoșteam fiindcă Viola nu pomenise de el? Când m-am reîntâlnit cu ea, am crezut că totul avea să fie simplu. Dar ce-i simplu într-o lume în care vântul are o mie de nume?”

Fiecare descriere, fie că vorbim despre peisaje sau despre locuri istorice, este asemenea unei picturi delicate, în care detaliile sunt meticulos adăugate pentru a da naștere unui tablou viu, palpabil. Am simțit că locurile descrise - Piața San Marco din Veneția, străzile înguste ale Florenței sau ruinele Romei - au devenit, pentru mine, nu doar cadre pentru acțiune, ci adevărate personaje, care respiră și vibrează alături de cei care le străbat. Ceea ce m-a impresionat mult a fost capacitatea autorului de a îmbina realitatea istorică cu profunzimea unei povești personale, intime. Nu este doar o lectură despre evenimentele care au zguduit Italia înainte și după al doilea război mondial (nu voi scrie denumirea cu majuscule, fiindcă niciun război nu merită acest lucru), ci este și o poveste despre cum arta, iubirea și umanitatea pot supraviețui în ciuda celor mai grele încercări. Aici, în acest roman, fiecare detaliu, fiecare alegere a personajelor are o încărcătură simbolică, iar când ajungi la final, ai senzația că ai parcurs nu doar o poveste, ci o întreagă viață.

„Mi-au trebuit optzeci și doi de ani, opt decenii de rea-credință și o lungă agonie ca să recunosc ceea ce știam deja. Nu există Mimo Vitaliani fără Viola Orsini. Însă există Viola Orsini fără să fie nevoie de nimeni altcineva.”

M-am simțit ca un martor al acestei lumi, privindu-i pe Mimo și Viola cum își trăiesc destinul, învăluiți în umbre și lumini, în iluzii și adevăruri dure. Fiecare pagină era un pas mai adânc în inima unei povești care îți taie respirația. Și, pe măsură ce descoperi treptat complexitatea acestui roman, te simți tot mai legat de el, ca și cum o parte din tine ar fi fost acolo, la fiecare întâlnire, la fiecare alegere. De asemenea, faptul că Mereu cu gândul la ea a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt în 2023 este complet justificat. Este o lucrare care impresionează prin profunzimea emoțională și intelectuală, dar care nu se lasă niciodată prinsă în capcana teoriei. Este o carte despre oameni, despre iubire și suferință, despre dorința de a înțelege și de a trăi adevărat, despre conflictele interioare care iau naștere din această „neputință”. O adevărată capodoperă care, fără îndoială, va ajunge în topul celor mai bune cărți pe care le voi citi în acest an (și e abia luna martie, dar am această certitudine). Cartea lui Jean-Baptiste Andreea este un dar literar pe care orice iubitor de cărți ar trebui să și-l facă. Este o poveste care te pătrunde, care îți lasă o amprentă adâncă și care te va face să vibrezi la unison cu cuvintele sale.

„ – Mimo Vitaliani, jurați în fața lui Dumnezeu, dacă există, s-o ajutați pe Viola Orsini să zboare și să n-o lăsați niciodată să cadă? 

– Jur. 

– Și eu, Viola Orsini, jur să-l ajut pe Mimo Vitaliani să devină cel mai mare sculptor din lume, egal cu Michelangelo, al cărui nume îl poartă, și să nu-l las niciodată să cadă.”

În sfârșit, vorbim despre, zic eu, punctul forte al romanului. Relația - niciodată consumată - dintre Mimo și Viola. Povestea lor de dragoste nu este una clasică, ci mai degrabă o forță destabilizatoare, care îi împinge pe amândoi într-un teritoriu periculos, unde încrederea și vulnerabilitatea se întrepătrund în moduri neprevăzute. Mimo o ajută pe Viola să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat libertatea, dar și sacrificiul pe care aceasta îl presupune. Totodată, Viola devine pentru Mimo o sursă de inspirație, chiar dacă, la început, o vede ca pe un simbol al unei lumi inaccesibile. Cei doi se transformă unul pe altul, iar această metamorfoză este punctul culminant al poveștii lor, care, în ciuda diferențelor lor fundamentale, ajung să se completeze în moduri pe care nu le-ar fi putut anticipa. 

„ – Oh, sunt prea bătrân pentru cuțite. Dacă mă refuzi, o să plec singur și trist. Și o să-ți spun că poate va veni o zi când conștiința ta o să valoreze mai mult decât ceasul pe care-l porți la mână. Și în ziua aia o să înțelegi că e singurul lucru din lume pe care tot bănetul nu-ți va permite să-l răscumperi.”

În mijlocul acestui labirint emoțional, mai există și un al treilea element care joacă un rol esențial – arta lui Mimo, în special ultima sa lucrare, Pietà Vitaliani, care devine cheia înțelegerii întregii povești. Sculptura este mult mai mult decât o simplă operă de artă; ea este o alegorie a întregii relații dintre Mimo și Viola, un simbol al iubirii lor imposibile, dar adânc umane, și al sacrificiilor pe care le fac pentru a-și înfrunta propriile temeri și vulnerabilități. Pe măsură ce Pietà prinde viață în mâinile lui Mimo, povestea lor se apropie de un punct de cotitură, iar întrebările despre ceea ce înseamnă adevărata iubire, despre limitele artei și despre prețul libertății se conturează cu o claritate tot mai mare. Recomand această carte absolut oricui, fără să stau pe gânduri măcar o secundă!

Angélique, de Guillaume Musso - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection - Crime

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Urian

Născut în 1974 în Antibes, pe Riviera Franceză, Guillaume Musso s-a îndrăgostit de literatură de la o vârstă fragedă. Mare parte din timpul liber și-l petrecea citind cărți de la biblioteca unde lucra mama lui, iar concursul de povestiri la care a participat în gimnaziu l-a ajutat să descopere plăcerea scrisului, care nu l-a mai părăsit de atunci. La 19 ani, a plecat în Statele Unite, unde a petrecut câteva luni la New York și în New Jersey, vânzând înghețată și locuind împreună cu muncitori din diverse țări. Cu mintea doldora de povești, s-a întors în Franța, și-a luat licența în științe economice și a fost o vreme profesor. Cu cărți traduse în 44 de limbi și vândute în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume, Musso este unul dintre cei mai apreciați autori francezi de thrillere. La Editura Trei, de același autor au apărut romanele Fata şi noaptea, Viața secretă a scriitorilor, Viața e un roman, Necunoscuta din Sena, Altcineva.

𓆰𓆪 ALEGERILE CARE NE (RE)MODELEAZĂ 𓆰𓆪

Chiar și îngerii au demonii lor… Paris, Crăciunul anului 2021. După un atac de cord, Mathias Taillefer se trezește într-un salon de spital. O fată necunoscută stă la căpătâiul lui. Este Louise Collange, o studentă venită voluntar să le cânte la violoncel pacienților. Din vorbă în vorbă, ea află că Mathias este polițist și îi cere să redeschidă un caz mai ciudat. La început reticent, el acceptă în cele din urmă să o ajute. Din acest moment, amândoi sunt prinși într-un angrenaj mortal. Intens, neașteptat, captivant, un labirint de emoții în care certitudinile de pe o pagină nu sunt niciodată și cele de pe pagina următoare.

„- O să-ți dau un sfat, zile el așezându-se pe scaun. Dă pagina și mergi mai departe. Mama ta a murit, e un lucru trist, dar acceptă-l. Și, crede-mă, un simulacru de anchetă n-o să ți-o aducă înapoi.”

Sunt cărți care se citesc ușor, ca un pahar de vin sorbit într-o seară liniștită (alături de o carte bună, asta-i clar), și sunt cărți care te fac să te pierzi în ele, ca un labirint întunecat unde fiecare cotitură ascunde o nouă revelație, un nou drum pe care urmează să calci. Angélique este ambele. Am început să o citesc cu senzația că intru într-un joc al umbrelor, unde fiecare adevăr ascunde altul, fiecare personaj poartă o mască, iar trecutul se împletește cu prezentul într-un dans periculos. Musso știe să îmbrace misterul într-un ritm alert, să te prindă în mrejele poveștii și să nu-ți dea voie să evadezi decât atunci când ultimele pagini îți scapă din mână, lăsându-te cu un amestec de uimire și melancolie. Mi-a plăcut? Da, fără îndoială. A fost perfectă? Nu, dar poate tocmai imperfecțiunile ei o fac să rămână cu tine mai mult decât ai crede.

„Sunt cam nebună fiindcă mă îngrețoșează mediocritatea din jurul meu și mă simt prizoniera ei. sunt cam nebună fiindcă eu cred că viața este mai bogată de cealaltă parte a barierei. Sunt cam nebună fiindcă nu înghit povestea cu fericirile mărunte ale existenței care ar trebui să dea toată savoarea vieții. Cam nebună, fiindcă vreau să fug, fiindcă îmi spun că este posibilă o altă viață (...).”

Totul începe într-un spital parizian, în zilele tăcute și înghețate ale iernii. Mathias Taillefer, un fost polițist, un om marcat de regrete și de o inimă care nu-i mai aparține (la propriu), se trezește într-o cameră de spital învăluit de acordurile unui violoncel. Cea care le face să prindă viață este Louise, o tânără care își cară în privire povara unui mister: moartea mamei sale. Oficial, a fost un accident. Oficial, viața trebuie să meargă mai departe. Dar adevărul se ascunde, iar Louise știe că Mathias este singurul care poate să-l scoată la lumină. Ce urmează este o investigație care se transformă într-o călătorie prin secretele trecutului, prin iluziile artei și prin abisurile sufletului uman. Decorul se schimbă – Parisul rece, luminile stinse ale scenei de balet, un oraș al iubirii care ascunde crime. Personajele dansează în acest spațiu ca niște fantome ale destinului, iar printre ele, silueta lui Angélique se conturează ca o himeră fascinantă și tragică.

„Sunt conștientă de faptul că va exista un înainte și un după.

Că tocmai am depășit un prag și că nu mai pot da înapoi.

Dar că acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru a-mi redobândi viața.”

Cine este Angélique? O femeie care a dorit mai mult de la viață, care a vrut să evadeze din banal, să strălucească, să fie admirată, să fie nemuritoare. O ființă prinsă între frumusețe și disperare, între dorința de a se reinventa și blestemul propriilor alegeri. M-a fascinat această femeie – nu pentru că este perfectă, ci pentru că este umană, vulnerabilă, gata să-și joace ultimele cărți într-o lume care nu iartă greșelile. Scriitura autorului este fluidă și captivantă - Musso are un stil care te prinde de la primele pagini. Nu e nevoie de artificii inutile, de fraze complicate – povestea curge, te înghite și te face să o trăiești. Personajele imperfecte, dar reale, au fost un alt punct forte - Mathias este un detectiv atipic, marcat de trecut, dar încă în căutarea unui sens. Louise este lumina care străpunge întunericul. Iar Angélique… ei bine, Angélique este enigma care te bântuie și după ce ai închis cartea. Misterul bine dozat, iarăși, a fost pe placul meu, deoarece nu vorbim despre un thriller clasic, dar vorbim despre o poveste plină de răsturnări de situație, de întrebări care își găsesc răspunsul exact când trebuie.

„(...) Și dacă, într-o zi, un pericol le va amenința familia, el o va apăra cu trupul lui. Va încasa loviturile de pumn, loviturile de cuțit, proiectilele, gloanțele. Știa să facă așa ceva.”

Și totuși, ce mi-a lăsat un gust amărui?  Unele fire narative par abandonate; Musso deschide uși pe care nu le închide complet. Am simțit că anumite detalii au fost lăsate în suspans, ca și cum ar fi fost fragmente dintr-o poveste care merita să fie spusă pe deplin. Finalul… prea grăbit. M-a surprins, dar parcă a venit prea repede. Aș fi vrut câteva pagini în plus, un moment în care să pot respira după atâta tensiune. Iar, în final, un antagonist care „dezgustă” mai mult decât intrigă. Deși este bine construit, perspectiva lui mi-a lăsat un sentiment de repulsie. Ceea ce, desigur, poate fi un semn că Musso a reușit prea bine să-l facă (mult prea) real. Angélique este o poveste care te prinde ca un vals amețitor - frumos, hipnotic, dar și periculos, și totuși la un moment dat parcă puțin cam plictisitor (nu prea te-mpaci cu persoana cu care dansezi, să zic așa). Este o carte despre alegeri și consecințe, despre fragilitatea succesului și despre cum adevărul, oricât de bine ar fi ascuns, iese mereu la suprafață. Mi-a plăcut? Da și nu. O recomand? Da, sincer, mai ales dacă ești în căutarea unei cărți relativ lejere, care să-ți țină companie pentru câteva ore (dap, am citit-o dintr-un singur foc, cum s-ar spune). Lecturi faine să aveți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Guillaume Musso, Angélique, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Guillaume Musso, apărute și pe blog: 

| Vei fi acolo? | Și după... |